PENTRU SUPUNERE (ASCULTARE)
Din început, dupa ce a zidit Dumnezeu pe om si l-a împodobit cu tot felul de fapte bune, l-a pus în Rai, precum zice dumnezeiasca Scriptura, dar i-a dat si porunca sa nu manânce din pomul ce era în mijlocul Raiului. Si asa se afla acolo, întru rugaciune si contemplatie, întru toata slava si cinstea, iar simtirile îi erau întregi dupa fire, precum s-a zidit. Pentru ca dupa chipul Sau a facut Dumnezeu pe om, adica nemuritor si singur stapânitor, împodobit cu toate faptele bune.
Când însa a calcat porunca si a mâncat din rodul pomului din care i se poruncise sa nu manânce, atunci a fost izgonit din Rai si a cazut din starea cea din fire în cea afara de fire, adica în pacat, în iubire de slava si iubire de poftele lumii acesteia si în celelalte patimi, stapânindu-se de dânsele si robindu-se lor prin calcarea poruncii. Astfel s-a înmultit rautatea peste masura, a împartit moartea, nimeni nu mai cunostea pe Dumnezeu, ci pretutindeni era revarsata necredinta. Numai câtiva, foarte putini (precum au zis parintii nostri) povatuindu-se de legea cea fireasca, au cunoscut pe Dumnezeu, caci vrajmasul îsi întinsese toata rautatea, deoarece împaratea pacatul. Atunci a început închinarea la idoli, s-au înmultit Dumnezeii, farmecele, uciderile si toata rautatea diavolului.
Dar preabunului Dumnezeu i s-a facut mila de zidirea Sa si a dat legea cea scrisa prin Moisi, care oprea de la pacate si îndemna spre fapte bune, aratând ce trebuie si ce nu trebuie facut. A dat porunci, între care în cea dintâi zice: Domnul Dumnezeul tau unul este, ca sa osebeasca mai întâi mintea lor de multimea dumnezeilor. Si iar zice: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot cugetul tau si din tot sufletul tau, vestind pretutindeni ca unul este Domnul si un altul nu mai exista. Caci zicând: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, a aratat ca un singur Dumnezeu este. De asemenea, se spune în cele zece porunci: Domnului Dumnezeului tau sa te închini si numai Lui sa-i slujesti, de el sa te lipesti, întru numele lui sa te juri. Adica sa nu ai alti dumnezei, nici sa te închini la vreo asemanare din cele ce sunt sub cer, sau jos pe pamânt. Prea bunul Dumnezeu a dat lege spre ajutor, spre întoarcerea si îndreptarea rautatii, dar nu s-a îndreptat; a trimis prooroci, dar nici acestia nu au putut face nimic, caci precum zice Isaia, rautatea se întarise, nu mai era loc nici pentru alifie, nici pentru untdelemn, nici pentru legatura, caci nu era rautatea numai la o parte, numai într-un loc, ci cuprinsese tot trupul, tot sufletul si stapânea toate puterile lui, nefiind unde pune alifie si celelalte. Adica, toate erau supuse pacatului, toate stapânite de el. Iar Ieremia zice: doftorit-am Babilonul si nu s-a vindecat: adica am aratat numele Tau, am spus poruncile Tale, am povestit facerile de bine si mai înainte i-am vestit de venirea vrajmasilor, dar nu s-au îndreptat, nu s-au pocait nici nu s-au înfricosat si nici nu s-au întors de la rautatea lor. Iar în alt loc: nu au primit învatatura si sfatul. Iar proorocul David zice: De toata mâncarea s-a scârbit sufletul lor si s-au apropiat pâna la portile mortii.
Atunci Preabunul Dumnezeu a trimis pe unul nascut Fiul Sau: ca numai la Dumnezeu ramasese tamaduirea acestei boli. Aceasta o cunoscuse si proorocii, caci graia David: Cel ce sezi pe Heruvimi, arata-te, ridica stapânirea Ta si vina sa ne mântuiesti pe noi. si iarasi: Doamne, pleaca cerurile si te pogoara, si altele asemenea.
Deci, a venit Domnul nostru si s-a facut om pentru noi, ca sa vindece (precum zice marele Grigorie) asemanarea cu asemanare, cu sufletul suflet, cu trupul trup, întru toate facându-se om, afara de pacat. A luat pârga firii noastre si s-a facut din nou Adam, dupa chipul cu care zidise Dumnezeu pe Adam dintru început: a înnoit starea noastra cea dupa fire, a prefacut simtirile noastre la întregimea cea dintâi. Facându-se om, a ridicat pe omul cel cazut si a slobozit pe cel ce se facuse rob pacatului, pentru ca omul era asa de robit de diavolul, încât si cei ce nu voiau sa pacatuiasca erau siliti fara voie spre pacat, precum graieste apostolul ca din partea noastra: nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc.
Dumnezeu, facându-se om pentru noi, a slobozit pe om din tirania diavolului , a sfarâmat toata stapânirea lui, i-a nimicit toata puterea, izbavindu-ne din tirania lui. Din robi ne-a facut slobozi. Numai de nu vom pacatui iarasi cu voia noastra, ca ne-a dat putere sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului, curatindu-ne de tot pacatul cu sfântul Botez.
Stiind însa Dumnezeu neputinta noastra, si mai înainte cunoscând ca si dupa Botez din nou vom gresi (precum zice Scriptura ca pornit este cugetul omului spre cele rele din tineretea lui) a înmultit bunatatea Sa, dându-se sfinte porunci curatitoare ca sa ne putem iarasi îndrepta de vom vrea, prin pazirea poruncilor. si nu numai de pacate sa ne tamaduim, ci si depatimi; pentru ca altele sunt patimile si altele pacatele. Patimile sunt acestea: mânia, trufia, iubirea de pofte, vrajmasia, pofta, rautatea si altele asemenea, iar pacatele sunt lucrarea acestor patimi, savârsirea lor cu fapta, împlinirea cu trupul a celor ce îndeamna patimile. Fiindca poate cineva sa aiba patimi si sa nu le savârseasca, adica sa nu faptuiasca. Ni s-a dat porunci, precum am zis, sa ne fereasca nu numai de pacatuire, ci sa ne izbavim si de patimi. Caci zice: legea a poruncit sa nu curvesti, iar Eu zic nici sa nu poftesti; legea a zis sa nu ucizi, Eu zic nici sa nu te mânii; ca de vei avea pofta sa curvesti, macar desi n-ai curvit astazi, pofta nu înceteaza a te îmboldi înlauntru pâna nu te va arunca la fapta. De ce te mânii asupra fratelui, din mânie cazi si în clevetire si în zavistie si asa putin cate putin mergând, ajungi si la ucidere. De asemenea, legea zice sa se scoata ochi pentru ochi si dinte pentru dinte si celelalte, pentru ca scopul legii era sa ne învete nu face ceea ce nu am fi voit sa patimim noi însine; ne oprea sa nu facem rautate ca sa nu patim si noi la fel. Dar Hristos ne sfatuieste nu numai sa primim palme cu rabdare, ci si cealalta fata a obrazului sa o întoarcem cu smerenie. Sfintii stiind acestea, în tot chipul se nevoiau ca sa se uneasca cu Dumnezeu, care, dupa Sfântul Botez, nu numai ca au taiat lucrarea pacatului, ci s-au silit de au biruit si patimile si au ajuns desavârsiti întru nepatimire, precum era sfântul Antonie, sfântul Pahomie si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti, care, având râvna sa se curateasca (precum zice apostolul) de toata întinaciunea trupeasca, se sileau cu paza poruncilor sa-si curateasca sufletul si sa-si destepte mintea ca sa vina la fiinta cea dintâi; ca porunca Domnului este stralucitoare, adica foarte luminoasa si lumineaza ochii mintii.
Pricepând acesti sfinti parinti ca, aflându-se în lume, nu pot cu lesnire sa faca fapta cea buna, au socotit sa vietuiasca viata straina, cu o petrecere deosebita, adica vietuirea cea calugareasca. Au început a fugi din lume si a locui în pustietati, cu posturi si cu privegheri, culcându-se jos pe pamânt si alte patimiri rele suferind, s-au lepadat si de patria lor si de toate rudeniile lor, de bani, de averi, de mosii si de alte bogatii, pazind nu numai poruncile, ci si trupurile lor aducându-le ca niste prinoase lui Dumnezeu, rastignindu-le cu patimirea cea rea. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: Mie mi s-a rastignit lumea, si adauga: si eu lumii. Atunci se rastigneste omul lumii, când se nevoieste sa biruiasca si sa omoare toate patimile si sa se lepede de pofta si dulceata lor. Asa se învredniceste sa zica cu apostolul: mie lumea s-a rastignit si eu lumii.
In ce chip parintii s-au silit si s-au nevoit rastignindu-se lumii, asa se pare ca am vrea sa urmam si noi, pentru ca am lasat lumea si am venit la mânastire. Dar ce folos, fiindca nu voim sa ne rastignim lumii, ci înca avem poftele ei, înca iubim slava ei. Precum ne-am lepadat de lume si de toate lucrurile ei, trebuie sa ne lepadam si de poftele lucrurilor ei. Trebuie sa pricepem ce este aceasta lepadare, pentru ce am venit la mânastire, ce este chipul ce am luat, sa ne întarim într-însul si sa ne sârguim ca si parintii nostrii.
Chipul pe care îl purtam e tocmit din haina sluta, adica fara mâneci, din brâu de piele, polistavrion si culion. Toate acestea sunt închipuiri si avem datoria sa stim ce însemneaza simbolul nostru.
Pentru ce purtam colovion fara mâneci, adica mantie? Pentru ca mânecile închipuiesc mâinile, iar acestea însemneaza fapta. Deci, când gândim sa savârsim vreun pacat cu mâinile adica sa furam, sa batem, sau alt pacat sa facem, sa cugetam la chipul nostru si sa întelegem ca nu avem mâini, adica nu avem mâini pentru a face ceva din cele ale omului celui vechi si sa ne înfrânam. Mantia noastra are si un semn mohorât. Dupa cum toti ostasii împaratului au la haina lor un semn mohorât, adica din haina împarateasca, ca sa se cunoasca din aceasta ca sunt ostasi ai împaratului, tot asa si noi sa purtam semn mohorât la mantie, aratând ca suntem ostasi ai lui Hristos si avem datoria sa suferim toate patimile, pe care le-a suferit El pentru noi. Caci, când a patimit Stapânul nostru, a purtat haina cea mohorâta mai întâi ca un împarat, ca este împaratul împaratilor si domnul domnilor, apoi ca un semn de batjocura. Având si noi semnul cel mohorât fagaduim, precum am zis, sa suferim patimile Lui. Precum ostasul nu-si lasa tabara lui ca sa se faca plugar sau negustor, fiindca îsi pierde starea sa, precum zice apostolul: Nimeni ostas fiind se amesteca în lucrurile lumii, ca sa placa celui mai mare; asa si noi, nu avem nici o grija de lumea aceasta, ci numai lui Dumnezeu sa slujim, pentru ca lesne sa putem împlini fagaduinta noastra si sa nu cadem iarasi în grijile lumesti.
Avem si brâu, dar oare pentru ce îl purtam? Mai întâi ca sa fim gata de slujba, pentru ca tot cel ce voieste sa slujeasca întâi se încinge si asa îsi începe slujirea sa, precum zice Domnul: sa fie mijloacele voastre încinse. Brâul este de curea, ca sa omoram poftele noastre, caci si cureaua se face din trup mort; se încinge la mijlocul nostru, acolo unde sunt rinichii, în care loc, se zice, se afla pofta inimii. Despre aceasta zice apostolul: omorâti madularele voastre cele de pe pamânt: curvia, preacurvia si celelalte.
Purtam polistavrion, care se aseaza crucis pe umerii nostri, adica purtam chipul crucii pe umerii nostri, precum zice Domnul: Ia-ti crucea ta si vino dupa mine. Dar ce altceva este crucea decât numai omorârea cea desavârsita a patimilor, ce se dobândeste prin credinta lui Hristos? Aceasta credinta, precum iarasi spun sfintii batrâni, izgoneste toate împotrivirile, iar lucrarea noastra o savârseste fara împiedicare, aducându-ne spre cea desavârsita omorâre despre toate lucrurile lumii. De ai lasat rudenii, sa te nevoiesti a taia si pofta de la ele; tot asa si pofta de bani, de mosii si de toate lucrurile de care te-ai lepadat trebuie a o taia, precum am mai zis. Aceasta este lepadarea cea desavârsita.
Avem culion, semnul smereniei, pentru ca numai copiii cei mici poarta culion, iar nu si oamenii în vârsta. Noi pentru aceea îl purtam, ca sa fim prunci cu rautatea, precum zice apostolul: Nu fiti copii cu mintea, ci cu rautatea. Pentru ca pruncul cel mic nu are rautate, ci de se necinsteste nu se manie, de se cinsteste nu se mândreste, iar de este lipsit de ceva nu se întristeaza, ca este prunc la rautate si nu cauta sa rasplateasca cu rau celui ce l-a tulburat, nici nu face vreun lucru spre a fi laudat de oameni. Culionul mai însemneaza si darul lui Dumnezeu. în ce chip culionul acopera si încalzeste capul copilului asa si darul lui Dumnezeu acopera mintea noastra. Batrânii spun despre culion ca este simbolul darului Mântuitorului nostru Dumnezeu care ne acopera sufletul, pazindu-ne pruncia cea întru Hristos de vrajmasii cei vazuti care necontenit vor sa ne palmuiasca si sa ne raneasca.
Iata, noi purtam toate acestea: brâu pe mijlocul nostru, care însemneaza omorârea poftei celei necuvântatoare, polistavrion pe umere, adica Crucea, lepadarea si rastignirea lumii si culion avem, spre închipuirea nerautatii si prunciei celei întru Hristos. Sa petrecem dar dupa chipul nostru, precum au zis parintii, ca sa nu purtam chip strain, ci precum am lasat cele mari, asa sa lasam si cele mici. Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin cate putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult, ca taierea voii. în adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta, decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii, îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. în ce chip, asculta : mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune : uita-te acolo ! El îi raspunde, nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice : spune si tu cutare cuvânt : si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge ; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin cate putin, deprinzându-se se obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin cate putin se deprinde a nu avea nici o voie. si asa, oricine face se odihneste : caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru nepatimire : ca toata tulburarea si ispita, prigonirea si bântuiala, nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra. Prea fericitul acela Dositei, trait în asa vietuire, asa mâncari si asa bauturi si odihne, nici odinioara auzind cuvântul lui Dumnezeu, precum ati auzit, pentru aceea a ajuns la asa masura duhovniceasca în asa de scurta vreme, pentru ca avea fericita ascultare. si ati ascultat cum l-a proslavit Dumnezeu ca n-a lasat sa ramâna nesocotita si uitata fapta cea buna a lui, ci a descoperit-o acelui sfânt batrân, care l-a vazut împreuna cu sfintii, desfatându-se întru fericirea lor. Dar sa va spun si alt lucru, ce s-a facut în zilele mele, ca sa cunoasteti ca fericita ascultare izbaveste pe om si de la moarte. Când eram în obstea fericitului avva Seridon, a venit acolo ucenicul unui mare batrân cu scrisoare de la staretul sau, având porunca sa se întoarca negresit pâna seara. În acea zi însa, au venit ploi mari si râul care era în apropiere crescuse foarte tare, dar el voia sa se întoarca negresit pentru porunca staretului. Atunci am socotit sa mergem cu el pâna la râu, ca vazându-l atât de mare sa se întoarca singur. Noi însa îl rugam sa ramâna, cunoscând ca era cu neputinta a nu se primejdui dar el nu ne-a ascultat. Deci, am mers împreuna, iar el, cum am ajuns la râu, s-a dezbracat de haine, le-a legat deasupra capului si a intrat în acel râu nfricosat. Noi stateam si ne miram, temându-ne de primejdia lui. El însa înnotând a trecut de cealalta parte, apoi îmbracându-se cu hainele sale, ne-a facut metanie luând iertaciune si a plecat cu grabnica alergare. Noi am ramas mult mirându-ne si înspaimântându-ne de puterea faptei lui celei bune, ca ne înfricosam numai uitându-ne la râu pentru marirea si repejunea lui. Fratele însa îl trecuse fara primejdie pentru ascultarea sa. Tot asa si fratele acela, trimis de staretul sau la oras, catre ispravnic, pentru oarecare trebuinta, când a vazut ca fiica aceluia îl silea sa faca pacat cu dansa, nazuind cu mintea la rugaciunea staretului sau, a zis : Dumnezeul parintelui meu, mântuieste-ma! si o, minune! îndata s-a aflat pe drumul schitului, mergând catre staretul sau. Vedeti puterea faptei bune, vedeti lucrarea cuvântului cât ajutor are ? Caci numai pentru ca a chemat în ajutor rugaciunea parintelui sau zicând : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, izbaveste-ma, îndata s-a aflat pe cale. Socotiti smerenia si ascultarea amândoura. Ca aflându-se în mare lipsa în pustie si vrând batrânul sa trimita iarasi pe fratele la oras, la mai sus numitul ispravnic, nu i-a poruncit sa se duca, ci îi zicea : vrei sa mergi frate ? De asemenea si fratele nu zicea ca nu se duce, ci spunea : cum vei porunci parinte. Fiindca îi era teama si de cadere si de neascultare. Apoi, de mare nevoie i-a zis staretul : scoala, du-te fiule. si n-a zis : nadajduiesc la Dumnezeul meu ca te va acoperi. De asemenea si fratele, când se ispitea de fata aceea, nu zicea: Dumnezeul meu mântuieste-ma, ci : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, mântuieste-ma ! Fiecare din ei la rugaciunile parintilor sai nadajduia. Vedeti cum au împreunat ascultarea si smerenia ! Dupa cum se înhama caii la caruta si nu o ia unul înaintea celuilalt ca se sminteste carul, asa si ascultarea trebuie sa-si aiba înjugata smerenia. Nu se poate învrednici cineva, precum am zis, de acest dar, de nu se va nevoi sa-si taie voia sa, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa fie încredintat ca asculta de Dumnezeu. Cine este vrednic de mila, cine este destoinic de mântuire ?
Se zice ca marele Vasile, cercetând odata chinoviile sale, zise unuia dintre egumenii sai : Ai vreun silitor pentru mântuire ? Iar acela i-a raspuns : toti nadajduim, parinte, sa ne mântuim prin rugaciunile tale cele sfinte. I-a zis lui iarasi marele Vasile : din cei ce se straduiesc pentru mântuire, ai pe cineva ? Atunci a priceput egumenul cuvântul ca si el era duhovnicesc si a zis : Am. Ada-l pe acela încoace, i-a zis marele Vasile. Deci venind fratele acela, îi zise sfântul : Da-mi apa sa ma spal. si s-a dus de i-a adus si s-a spalat. Apoi a luat si sfântul vasul cu apa si a zis fratelui : primeste si tu sa te speli. si a primit acela si i-a turnat apa sfântul si s-a spalat fara nici o împotrivire. Dupa ce l-a cercat cu aceasta sfântul, i-a zis iara : când voi merge la biserica, vino de-mi ada aminte sa te hirotonesc preot. Iar fratele, iarasi fara nici o împotrivire ascultând, când a vazut pe sfântul în altar, a mers si i-a adus aminte. si l-a hirotonit si l-a luat cu dânsul. Ca cine era vrednic sa fie împreuna cu acel sfânt purtator de Dumnezeu, fara numai acest frate blagoslovit, pentru marea smerenie si supunerea lui.
Oare aveti si voi ascultare curata? Oare cunoasteti linistea ei? Odata am întrebat pe avva Ioan al lui avva Varsanufie : stapâne, Scriptura zice ca prin multe scârbe trebuie sa intram în împaratia cerurilor si eu vad ca nu am nici o scârba. Ma tem sa nu-mi pierd sufletul, pentru ca nu am nici o scârba sau vreo grija. si adevarat, asa era. Ca de mi se întâmplase sa-mi vie vreun gând, luam panahida si însemnam pâna nu începeam vreo ascultare si bisnuiam a întreba în scris pe batrâni pentru acel gând. De multe ori însa, înainte de a termina de scris gândul, simteam o usurare si mare folos. Nestiind puterea acestei fapte bune, precum am zis, si auzind ca prin multe scârbe trebuie cineva a se mântui, ma temeam pentru atâta liniste si odihna, ca nu aveam nici o grija. Întrebând pe batrân, el mi-a raspuns asa : nu te întrista ca nu ai scârbe, ca tot cel ce se supune sub ascultarea parintilor, are aceasta odihna si negrijire. Dumnezeului nostru, slava în veci.
PENTRU SMERENIE
Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuințã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Cãci smerenia strică toate meșteșugurile vrãjmașului. Sã cercăm și noi și sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie și nu înfrânare, mai ales cã și apostolul zice: cel ce se sârguiește spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înțelepciunii este frica Domnului; și în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtăm de la rãutate. Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credința, cãci zice: cu milostenia și cu credința se curãțesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credințã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credințã, frica lui Dumnezeu și înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credința, nici postul, nici altă faptă bunã nu se pot sãvârși fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând și cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmașului.
Vedeți, fraților, câtã putere are smerenia? Diavolul însã este și se numește împotrivitor. Este vrãjmaș pentru cã nu iubește pe om și binele; este împotrivnic pentru cã se împotrivește la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meșteșugește în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii și cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl oprește prin îndãrãtnicire și scumpete. Așa se împotrivește la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numește nu numai vrãjmaș ci și împotrivitor. Prin smerenie însă, se strică toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toți sfinții pãrinți prin smerenie s-au îndreptat și cu osteneala ei au sãvârșit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia și osteneala mea și lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singură sã povãțuiascã spre împãrãția cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire și poticnire”.
Să ne smerim dar, și noi puțin, și ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca niște neputincioși ce suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. și cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mică faptă ce o vom sãvârși cu smerenie, ne vom folosi și ne vom împãrtãși de sãlãșuirea sfinților celor ce s-au ostenit, desãvârșit și mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Dacă gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fraților! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe alții, zicând cã smerenia nu se mânie, nici face pe cineva sã se mânie. Smerenia este mare, cã singură se împotrivește trufiei și pãzește pe om de dânsa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate și pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia și puternică a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar dacă vine acest dar, acoperã pe om și de celelalte două patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia și a face pe altul sã se mânie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mânia, nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul va spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puțin cate puțin își iese din minte și se îndrãcește, tulburându-se și pre sine și pe alții. De aceea zice cã smerenia nu se mânie, nici face pe cineva sã se mânie, ci mai vârtos pãzește pe suflet de toată patima și ispita.
Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fața pãmântului și oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruiește. Orice întristare I s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã și se osândește cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu aruncă niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare și fãrã întristare cu toată odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se mânie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Încã sunt două feluri de smerenie, precum sunt și doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinstește pe fratele său și-i zice cuvinte urâte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã și de nu se va nevoi sã se îndrepte, puțin cate puțin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârșit singur el l-a lucrat, cu mintea și cu înțelepciunea lui și nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fraților, pe cineva odatã întru această ticãloasă stare, cãruia de-i zicea cineva din frați vreun cuvânt, îl scuipa și-i zicea: “Cine ești tu? Nu cunosc decât pe Zosima și pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime și pe aceștia și sã zicã: “nu știu decât pe Vasile și Grigorie”; iar peste puțină vreme și pe aceștia a început a-i defăima zicând: “nu știu decât numai pe Petru și pe Pavel”. Acestuia I-am zis: “Frate, curând o sã te văd cã-i defaimi și pe aceștia”. și credeți-mã, peste puțină vreme a început sã zicã: “si cine este Petru și Pavel? Nu sunt nici aceștia nimic, afară de Sfânta Treime”, iar ,mai pe urmă s-a mândrit și asupra lui Dumnezeu și așa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fraților sã ne nevoim din toată puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã știți și aceasta cã este o mândrie mirenească și este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mirenească înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã ești mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porți haine mai bune și altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare și mai bogată, cã are frați mulți, sã știi cã toți aceștia se află în mândria cea lumeasca. Tot așa și cei ce se trufesc cu cele firești, cã are glas frumos și cântã bine, cã este blând și slujește cu credința și fãrã vicleșug, cu toate cã acestea par mai vrednice de laudă decât cele dintâi, tot ale mândriei lumești sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se trufește cã privegheazã, cã postește, înșirând și alte fapte bune ce face. și de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãrești, iar nu cu cele lumești. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi și ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca și care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum și la cele doua smerenii.
Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte și la toate mai bun decât tine, și fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toți. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smerești, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuși sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua și desãvârșita smerenie este când nu numai pe tine te socotești de nimic, ci și toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrată a sfinților, care se naște în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încãrcați de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus și nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricină adesea înadins se atârnă pietre de ramuri, ca sã se plece în jos și atunci rodesc; așa și sufletul, cât se smerește, atât rodește și cu cat rodește cu atât se smerește, cãci cu cat se apropiau sfinții de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoși decât toți oamenii. Sã vă povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socotește mai pãcãtos, se mira și zicea: “cum este cu putințã aceasta?”, și neștiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum ești socotit în orașul tãu?”. și mi-a zis: “mare și întâi stãtãtor al orașului”. și întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum ești socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. și iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã ești?”. El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la țarigrad și te apropii de împãratul, cum te socoți? și îmi rãspunse: “ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “așa este și la pãcãtoși”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt și cenușă; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cât sunt de necurat!”. La fel și Daniil, când era în groapa cu lei și a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primește bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeți ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, și învrednicindu-se de cercetare dumnezeiască, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoșare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. De asemenea și cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de șapte ori fusese ars de tiranul și nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiți și feriți de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu sunt vrednici să-și deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, și Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiți până la sfârșit. Vedeți smerenia sfinților, cât de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar și atunci când însuși Dumnezeu îi alegea să-i trimitã spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau și se sfiiau. Așa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe altul, cã eu sunt gângav și peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr sunt eu”. în scurt, toți sfinții aveau aceastã smerenie în inima lor, din sãvârșirea poruncilor, cum am zis, și fugeau de proslãvire. în ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vreun petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot așa și sfinții fiind îmbrãcați cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava deșartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic, se nevoiesc să-si acopere rușinea cu el, asemenea și cei goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere goliciunea lor.
Cum este, sau cum se naște în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câștiga o cunoaște din fapte. Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo și vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numești pe tine pãcãtos? Nu știi cã ai fapte bune, nu vezi cã ești sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoți pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu știu cum sã-ți spun, decât numai cã sunt așa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, așa sunt!” Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca și filozofia, și ca meșteșugul doftoricesc, care dacă le învațã și le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât și la doftor?”. Aceasta însã, se face puțin cate puțin, din lucrare, dar cum se face aceasta și cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simți cum se alcãtuiește aceastã deprindere a meșteșugului. Așa este și smerenia: din lucrarea poruncilor se naște obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea și obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat și îmbrãțișându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, așa este precum ai zis”. și s-a liniștit și filozoful primind cuvântul.
De asemenea și bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obișnuința ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuși pãrintele Agaton, fiind pe moarte și întrebat de frați: “Si ție iți este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, știu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu și alta a oamenilor!”. Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem și minte sã o pricepem, dar cum este și cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuiește smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinții, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. și a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare și dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupești ce se fac cu mintea și cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toți, precum și rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã și nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupești duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toți, am spus-o mai sus cã se împotrivește mândriei și este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semețeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socotește mai prejos decât toți? Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotrivește mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic și smerit, cunoscând cã nu este cu putința a face vreo faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul și sa-i ajute a face binele. Și orice lucru sãvârșește, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut și nu se mândrește ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputința lui. Astfel, necontenit cu cât de silește spre fapte bune, cu atât se smerește și cu cât se smerește cu atât sporește întru smerenia sa. În ce chip și ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie și cum se face această lucrare, sã va spun acum.
Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã și s-a supus patimilor și neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit și s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice și Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru acești oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimește și sufletul și se pleacã cu voința ticãlosul, la sãvârșirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã și ostenelile trupești aduc pe om la smerenie. Cã intr-un fel se află sufletul celui sãnãtos și în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul și în alt fel al celui flãmând. Și iarãși, într-un fel este sufletul celui cãlare și în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce șade în scaun, altfel al celui ce șade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat și altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea , smerindu-și trupul, împreunã se smerește și sufletul. Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afară patruzeci de nopți și n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci folosește, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul cã și ostenelile trupești aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã și nouă smerenie, cã din mari rãutãți izbãvește pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava și puterea în veci,
PENTRU CONŞTIINŢĂ
Dumnezeu când a făcut pe om a sădit întrânsul o dumnezeiască scânteie de luminare, ca un cuget mai călduros si ca un cuvânt povăţuitor minţii omeneşti, ca sa deosebească binele de rău. Aceasta este legea cea fireasca, ce se numeşte conştiinţă. Aşa Isaac săpa puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii si toţi sfinţii, înainte de a se fi dat legea cea scrisă au plăcut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta pentru păcatele neascultării, atunci ne-a trebuit legea cea scrisa, ne-au trebuit sfinţii prooroci, ne-a trebuit însăşi venirea Mântuitorului nostru Hristos, ca să o lumineze şi să o învieze, ca să aprindă iarăşi scânteia întunecată din nepăzirea poruncilor.
Acum în mâna noastră stă, fie să oprim această conştiinţă, fie sa o lăsăm să strălucească şi să ne lumineze de o vom asculta; pentru că de ne zice: fă aceasta şi nu o ascultăm şi de ne mai îndeamnă să nu o băgăm în seamă, ci o trecem cu vederea, o înecăm si nu mai poate să ne povăţuiască din greutatea ce este asupra-ne. Că fiind lipsiţi de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apă tulbure in care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi nemaisimţind ce ne învaţă ea, ajungem să credem ca nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinţă, căci nu există cineva să nu o aibă, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Conştiinţa niciodată nu piere, ci pururi ne aduce aminte de ceea ce se cuvine sa facem, chiar dacă noi, nu o simţim, pentru că nu o băgam în seamă şi o călcăm, precum am zis.
Pentru aceasta proorocul plânge pe Efraim, zicând: a asuprit Efraim pe potrivnicul său şi a călcat judecata! Împotrivitor numind conştiinţa. De aceea zice si la Evanghelie: caută de te împacă cu potrivnicul tău degrabă, cât eşti cu el pe cale, ca să nu te dea judecăţii, că judecătorul dându-te pe mâinile slugilor, te va pune la închisoare, de unde, adevărul îţi zic, nu vei ieşi, până nu vei plăti şi cel din urmă bănuţ. Oare de ce numeşte conştiinţa împotrivitor? Pentru că se împotriveşte voii noastre celei rele, ne mustră pentru ceea ce ni se cade să facem şi nu facem, de aceea se numeşte împotrivitor şi porunceşte de asemenea zicând: caută de te împacă cu potrivnicul tău cât eşti pe drum. Drumul, precum zice marele Vasile, este lumea aceasta.
Să ne sârguim dar, o fraţilor, să ne împăcam cu conştiinţa, până suntem în această lume! Să nu o lăsăm să ne mustre cu ceva, ci să o ascultăm şi la cel mai mic lucru, pentru ca să ştiţi, de la cele mai mici lucruri, cu nebăgare de seama şi cu călcarea, ajungi şi la cele mari. Când va începe cineva a zice: Ce este de voi grăi acest cuvânt? Ce este de voi gusta această mâncare? Ce este de voi vedea acest lucru? Din ce este aceasta si din ce este aceea, ia obiceiul rău, ajungând să defaime si cele mai mari, si cele mai grele şi calcă ştiinţa lui. Astfel, puţin cate puţin, sporind cu răutatea, se primejduieşte şi vine întru nesimţirea cea desăvârşită. Drept aceea, să luam aminte fraţilor, să nu defăimăm nici faptele cele mici, ca să nu se facă întru noi rea deprindere. Să luam aminte să păzim faptele cele mici până sunt uşurele, ca să nu se îngreueze; că si faptele bune ca şi păcatele, încep de mici ca să se facă mari. De aceea ne porunceşte Domnul să nu ne împotrivim conştiinţei noastre, ci să ne împăcam cu ea, zicându-ne ca si cum ne-ar deştepta: vezi ce faci ticăloase, caută de te împacă cu pârâşul tău cât eşti pe cale cu dânsul, arătându-ne si primejdia întru care ne poate aduce, zicând: ca să nu te dea judecăţii, iar judecătorul te va da slugilor şi te vor pune în temniţă, de unde adevărul îţi zic, nu vei scăpa până ce nu vei plăti toată datoria. Conştiinţa, precum am zis, şi acum ne mustră, ori la bine ori la rău şi ne arată ce trebuie să facem şi ce să nu facem. Dar tot ea ne va fi pârâş în veacul cel viitor. De aceea zice: ca să nu te dea judecătorului si celelalte.
Paza conştiinţei este de trei feluri: faţă de Dumnezeu, faţă de vecinul său şi faţă de cele materialnice.
Faţă de Dumnezeu, nedefăimând poruncile Lui şi a te păzi să nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreşte cineva a face şi nici a face pe ascuns ceva împotriva, numai din conştiinţa ta faţă de Dumnezeu.
Faţă de vecin o păzim când nici facem, nici grăim, nici cu chipul însemnăm, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce ştim că scârbesc sau smintesc pe vecin, că şi chipul şi vederea de multe ori sminteşte pe vecin. Chiar şi de cele ce ştii că pot să dea bănuială că le faci înadins ca să pricinuiască sminteală şi scârbă vecinului, să te păzeşti a le face. Aceasta este a păzi conştiinţa către vecin.
Iar paza conştiinţei faţă de cele materiale o avem când chiar lucrurile noastre nu le întrebuinţăm rău, adică nu lăsam să se risipească ceva in zadar, nici să se cheltuiască în deşert şi nici să se strice din nebăgare de seama, ci purtăm grijă de ele cu luare aminte ca sa le păstrăm şi să le ferim; precum a zice de pildă: poate cineva să poarte cămaşă nespălată două săptămâni, sau trei, sau şi o lună, iar el o spală adesea şi mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare si nu mai poartă grijă să o ia, ci o arde soarele, şi în loc să-i ţină alte cinci luni sau şi mai mult, se strică curând. De asemenea şi la aşternut. Cineva poate să-şi împlinească trebuinţa şi cu un acoperământ de rând, totuşi nu se mulţumeşte, ci caută să aibă aşternut mai bun; sau are vreun covoraş de lână şi caută să-l schimbe ca să ia unul mai nou sau mai frumos; îşi poate împlini nevoia şi cu un acoperământ cum s-ar întâmpla, dar nu se mulţumeşte cu acela, ci cere mai bun şi se gâlceveşte daca nu i se dă, începând a răbufni către fratele său şi a zice: pentru ce cutare are aceasta si eu n-am? (unul ca acesta este departe de vieţuirea călugărească). Tot aşa şi la bucate. Poate cineva trăi şi cu puţină varză, cu legume sau puţine măsline; totuşi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe.
Acestea toate şi altele asemenea sunt împotriva păzirii conştiinţei faţă de cele materialnice. De aceea părinţii noştri zic că nu se cade călugărului a-şi lăsa conştiinţa să-i fie mustrată de vreun lucru. Deci, fraţilor mei, să luam aminte pururi si să ne păzim de toate răutăţile acestea, ca să nu cădem în primejdia ce ne-a spus-o Domnul nostru mai înainte, precum v-am arătat.
Al cărui dar şi mila sa ne învrednicească a asculta şi păzi toate acestea, ca sa nu fie cuvintelor Părinţilor noştri spre osânda noastră. Căruia se cuvine slava şi puterea în veci,
Amin!
PENTRU FRICA DE DUMNEZEU
Sfântul Ioan, în epistolele sale soborniceşti zice că desăvârşita dragoste leapădă afară frica. să vedem ce vrea să arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba şi despre care frica. Proorocul David zice: Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, şi multe alte asemenea aflăm în Scriptură. Deci, dacă se tem de Domnul şi sfinţii Lui, care îl iubesc, cum zice că dragostea cea deplină leapădă frica? Din acestea înţelegem că sunt două frici: una a acelora ce de curând au început a face voia lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltă a sfinţilor, care după ce săvârşesc toate poruncile şi ajung la măsura dragostei celei depline, se tem să nu cadă din acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începători (arharii) căci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei de-al doilea sunt desăvârşiţi că pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunătăţile şi iubind pe Domnul se silesc să-i placă Lui. Aceştia ştiu ce este fapta cea bună, au cunoscut cât este de bine a fi împreună cu Domnul, aceştia au ajuns la măsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea deplină, pentru că unii ca aceştia se tem şi fac voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru că au gustat dulceaţa lui Dumnezeu şi s-au alcătuit din dragostea Lui; le este frică să nu cadă cumva dintr-însa şi tare se tem să nu o piardă. Această frică desăvârşită ce se naşte din dragoste, scoate afară frica cea dintâi. Pentru aceasta zice că dragostea cea desăvârşită scoate afară frica. Însă nu este cu putinţă să ajungă cineva la această frică desăvârşită de nu va avea pe cea dintâi. Că precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem să plăcem lui Dumnezeu: sau făcând voia Lui de frica pedepsei şi suntem în starea slugilor; sau săvârşind bunătatea pentru plata făgăduinţelor şi pentru folosul nostru şi ne asemănăm celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim să facem binele pentru însăşi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu şi atunci suntem în starea fiilor. Că fiul, dacă ajunge la vârsta deplină şi la înţelegere, face voia părintelui său nu pentru că se teme de bătaie, nici pentru plată, ci mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toată voia părintelui său şi se poartă cu toată cinstea şi cuviinţa faţă de el, fiind încredinţat că toată avuţia părinteasca este a lui. Aceasta se învredniceşte să audă şi de acum nu mai este slugă ci fiu şi moştean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este frică de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”. şi Domnul a zis lui Avraam când voia să jertfească pe fiul său: Acum am cunoscut că tu te temi de Dumnezeu, însemnând desăvârşita frică ce se face din dragoste. Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut că te temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost şi a urmat toate poruncile lui, lăsându-si toate ale sale şi nemernicind în pământ străin şi intre oameni idolatri şi cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însă după toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricoşată ispită a jertfirii fiului său şi a arătat dragoste desăvârşită către Dumnezeu, hotărând să junghie pe unul născut, fiul său Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut că te temi tu de Dumnezeu. Cu adevărat, pentru această desăvârşită frică a sfinţilor i-a zis pentru că sfinţii nu de frica muncii sau pentru vreo plată făceau voia lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se să nu facă ceva împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceea zice, dragostea scoate afară frica. Însă, precum am zis, nu poate câştiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai înainte frica desăvârşirii, după cuvântul: începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu. şi iarăşi: începutul şi sfârşitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea începătoare, de la care se ajunge la frica cea desăvârşită a sfinţilor. cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne păzeşte de toată răutatea, căci zice: de frica Domnului se depărtează fiecare de răutate. Căci în ce chip sluga întâi de frică începe a sluji, apoi deprinzându-se şi mulţumind pe stăpân, îndrăzneşte a cere şi plată, şi aşa multă vreme sluga mulţumind pe stăpân cu slujba, iar stăpânul îndulcind pe slugă cu plata, se alcătuieşte între dânşii o dragoste, încât stăpânul începe a socoti pe acea slugă bună ca pe un fiu, iar sluga pe stăpânul său ca pe un părinte; aşa şi noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru plată, şi ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungată, şi deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceaţa dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparţi, precum zice apostolul. Ajungem în starea fiului, iubind fapta bună pentru însăşi bunătatea ei şi temându-ne să nu o pierdem pentru că o iubim. De aceea proorocul arătându-ne deosebirea dintre aceste două frici zice: veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine şi vă voi învăţa frica Domnului; cine este omul cel ce doreşte viata şi care iubeşte să vadă zile bune? Luaţi aminte, fraţilor la fiecare grai al proorocului, ca să vedeţi câtă putere are. Întâi zice: veniţi către mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adaugă: fiilor. Sfinţii pe aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune, precum zice şi apostolul: fiii mei pentru care sufăr durerile naşterii până se va închipui Hristos întru voi. După ce ne cheamă şi ne îndeamnă spre această schimbare, zice: frica Domnului vă voi învăţa pe voi. Vedeţi îndrăznirea sfântului? Noi când vrem să grăim ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiţi să vorbim puţintel şi de frica lui Dumnezeu sau despre altă faptă bună. Iar sfântul nu aşa, ci cu îndrăznire a zis: veniţi, fiilor să vă învăţ frica lui Dumnezeu. Şi adaugă: cine este cel ce voieşte viata şi să vadă zile bune? Apoi, ca şi cum ar răspunde cineva că el voieşte să înveţe cum să trăiască şi să vadă zile bune, zice: opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug, tăind îndată lucrarea răutăţii prin frica de Dumnezeu. A opri limba de la rău înseamnă a nu mustra pe vecinul tău, nici a-l sminti cu ceva, a-l păgubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemnează a nu meşteşugi, nici a vicleni în vreun fel să înşeli pe fratele tău. Apoi zice: fugi de rău şi fă bine. Întâi a grăit numai de câte un păcat, adică de clevetire, de minciună, apoi a cuprins toate răutăţile, într-un cuvânt zicând: fugi de la rău, adică depărtează-te de la tot lucrul aducător de păcat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adăugat: şi fă bine. Pentru că sunt unii care nu fac nici un rău, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; că este cineva care nu năpăstuieşte, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuieşte, dar nici nu iubeşte pe altul. Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rău şi fă binele, arătându-ne cele trei stări de care am zis: întâi ne învaţă frica de Dumnezeu, apoi ne porunceşte să ne depărtam de rău şi mai pe urmă ne îndeamnă să începem şi bunătatea. Că de nu se va învrednici cineva a se opri de la rău şi să fugă de el, atunci lucrează binele fireşte, povăţuindu-se spre săvârşirea faptei celei bune. După ce a grăit acestea prea bine şi după rânduială zice: caută pacea şi o urmează pe ea; adică nu numai să o cauţi, ci şi cu multă sârguinţă aleargă să ajungi la ea. Fiţi cu luare aminte la acest cuvânt şi vedeţi iscusinţa sfântului. Când se va învrednici cineva să fugă de rău şi să facă bine îndată îi vine război de la vrăjmaşul. Deci se sileşte, se osteneşte, se străduieşte nu numai de teama de a nu se întoarce iarăşi la răutate, dar ca să nu piardă plata ce nădăjduieşte să ia pentru binele făcut. Astfel luptându-se şi făcând război cu vrăjmaşul, face binele cu mare trudă şi zdruncinare. Iar când se va învrednici să se umbrească de ajutorul lui Dumnezeu şi va începe a se deprinde întru obişnuinţa binelui, atunci cunoaşte odihna, atunci se linişteşte, atunci înţelege ce este scârba războiului şi bucuria păcii. De aceea o iubeşte, se nevoieşte şi aleargă după dânsa, ca să o câştige deplin. Oare cine este mai fericit decât sufletul care se va învrednici să ajungă la această măsură? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, după cum zice adevărul: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face binele pentru altceva, decât numai pentru însăşi desfătarea de acest bine. Nimeni altul nu ştie câtă bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat dulceaţa faptei bune. Atunci acela simte şi frica desăvârşită, precum am zis mai sus.
Iată că v-am arătat ce este frica cea deplină a sfinţilor şi ce este cea începătoare; din ce te izbăveşti şi unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum să vedem din ce vine frica de Dumnezeu şi din ce se depărtează.
Părinţii au zis că frica de Dumnezeu se câştigă din aducerea aminte de moarte şi de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare seară a felului cum ai petrecut ziua, şi iarăşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrăznire şi din locuirea împreună cu un om temător de Dumnezeu, precum se zice că un frate a întrebat pe un bătrân: Ce voi face părinte, ca să mă tem de Dumnezeu? La care a răspuns bătrânul: mergi de locuieşte cu un om temător de Dumnezeu şi acesta te va învăţa. Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adică: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine, necercetarea felului cum petrecem şi trăirea fără de grijă, locuirea cu oameni fără frică de Dumnezeu şi mai vârtos îndrăznirea, adică neruşinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevărata pierzare, că nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrăznire, adică pentru neruşinare, a spus că se aseamănă cu o mare văpaie de foc, care când se aprinde, fug toţi de dânsa, fiindcă arde şi mistuie toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi răutatea ei! Şi fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevărat aşa de rea îndrăznirea, a răspuns: nu este altă patimă mai rea decât neruşinarea, care este maică a tuturor răutăţilor. Foarte bine şi cu înţelepciune a zis: pentru că dacă izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depărtează de la rău, e limpede că unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu să ne izbăvească de aceasta fiară otrăvitoare!
Îndrăznirea este de multe feluri: prin pipăire, cu cuvântul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbă deşartă, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând şi pe alţii la râs neruşinat. Îndrăznire este şi de a te apropia de altul fără trebuinţă, a-l apuca şi a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a răpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face îndrăznirea, care se sălăşuieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea puţin cate puţin, ajungi la defăimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceţi cucernici pe fiii lui Israil! Pentru că din neevlavie, din desfrânare şi din neruşinare ajungi să nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi să defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rău mai mare decât îndrăznirea, pentru că ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Având îndrăznire unul către altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne băgam în seama, ne grăim de rău şi ne ocărâm şi de vedem ceva spre care a căuta nouă înşine nu ne este de folos, alergăm îndată şi bârfim, îl aruncăm şi în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugăciune sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburăm, şi nu numai îl zăticnim de la acel bine, ci îl aducem şi în ispită. Şi nu este lucru mai greu decât acesta, adică, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele său.
Să luam aminte, dar, fraţilor! să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne să nu căutăm fără ruşine unul în obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis din sfinţii cei bătrâni) este un chip al îndrăznirii. De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând şi lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze, sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: iartă-mă frate, precum văd nu umblăm cu bună rânduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii, că fratele are evlavie; bătrânului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osândeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este păcat. Cercetează-ţi, de aceea, bine inima. şi de vezi într-însa vreo mişcare de patima, mai bine să taci şi să nu zici nimic. Iar dacă nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei să-i spui (te supără adică cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tău cât şi greşeala fratelui zicând: ştiinţa mea mărturiseşte că pentru îndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt înlăuntru un gând amestecat, poate pentru că am avut odată mânie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă oprească, să nu se facă îndreptare, nu ştiu. Iar egumenul îi va spune că este de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună. să ştii însa şi aceasta. Se întâmplă uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflând că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scârbă şi se adaugă şi altă stricăciune. Aşadar, la ce foloseşte bârfirea? Căci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţâţe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune.
De aceea, să ne sârguim fraţilor, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici să-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi când se va întâmpla să auzim pe cineva grăind de rău pe fratele nostru, să nu ne însoţim şi noi la cuvântul lui, nici să nu ne unim la grăirea de rău, şi nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmări ale celor ce vor să se mântuiască, nici ale celor ce se sârguiesc să-şi câştige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne întâmpinăm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinăciune cât şi pentru smerenie. Că ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci şi faţă de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuşi voii noastre.
Fraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea că fratele său râvneşte fie să-l facă şi el, fie să se fălească că l-a făcut, să nu se îndărătnicească, ci să lase pe fratele său să-şi facă voia sa, şi mai mult folos va avea cu aceasta, decât dacă el însuşi ar face acel bine. Nu ştiu ca eu în viată să fi făcut vreodată alt bine decât numai că am păzit aceasta: totdeauna, în toată viata, şi la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-mă pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încă la mânăstirea avvei Seridon, s-a îmbolnăvit sluga bătrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul să slujesc eu bătrânului. Cu atâta bucurie am primit porunca, încât să mă credeţi fraţilor, că apropiindu-mă de locuinţa bătrânului, mă închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci şi cu mare osârdie slujeam; că cine n-ar fi dorit să slujească unui astfel de bătrân, care avea şi viată sfântă şi cuvânt minunat! Şi în toate zilele, când îi făceam metanie ca să iau blagoslovenie să mă duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grăi. Şi zicea aşa: îţi spun odată frate (că aşa obişnuia să grăiască la tot cuvântul: îţi spun odată frate): Dumnezeu să păzească dragostea! Că păzindu-se cineva să nu smintească cu nimic pe fratele său, câştigă smerenia. În alt rând îmi zicea: odată îţi spun frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Părinţii au zis că nu putem niciodată să punem voia noastră înaintea fratelui nostru. Alteori iar zicea: Zicu-ţi odată frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mântuieşte. Unul altuia purtaţi greutăţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos. Aşa, întotdeauna, bătrânul îmi dădea câte o porunca din cele patru, când ieşeam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multă luare aminte o păzeam. Şi cu toate că eram legat cu atâta dragoste de acel bătrân sfânt şi mult mai bucuros de acea slujbă, dar când simţeam că vreunul din fraţi râvneşte ca el să-l slujească, mergeam la egumenul şi mă rugam zicându-i: cutărui frate se cuvine de vei porunci, părinte să slujească bătrânului. Deşi nu mă slobozea egumenul şi nici bătrânul, totuşi mă nevoiam pe cât îmi era cu putinţă să fac voia fratelui meu şi în cei nouă ani cât am stat acolo, nu ştiu să fi grăit cuiva de scârbă sau de mâhnire. Să mă credeţi şi aceasta. Odată a venit după mine un frate, înjurându-mă, de la spital până la biserică şi nicidecum nu i-am răspuns cuvânt. Ba şi când a aflat egumenul (nu ştiu cine îi va fi spus) şi a voit să-l canonisească, am alergat şi am căzut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarăşi, fie din îndemnul vrăjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, în toate nopţile îşi făcea udul la căpătâiul meu, încât ajunsese umezeala până la aşternut, iar alţi fraţi veneau în toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei mele. Şi atât de multe intrau în chilia mea, că nici vremea nu-mi ajungea să le omor de mulţime, iar când mergeam să mă culc, toate se adunau pe mine. De osteneală multă, adormeam şi nu le simţeam, numai când mă sculam găseam tot trupul vărgat de mâncărimea lor. Insă niciodată nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci aşa? Nici nu ştiu să fi grăit vreodinioară cuvânt ca să smintesc sau să întristez pe cineva dintre fraţi.
De aceea, învăţaţi-vă şi voi iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, învăţaţi-vă să va ruşinaţi unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-şi piardă osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburată şi neînstare a suferi puţină ispită. Unul ca acela se aseamănă pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndată face rană mare şi putrezeşte. Ci mai vârtos să aveţi inimă trează, inimă vitează, cuget întărit spre răbdare, ca să puteţi birui cele ce vi se pot întâmpla şi peste toate să vă iubiţi unul pe altul. De va avea cineva ascultarea sa sau se va trimite în ajutorul altui frate, al grădinarului, chelarului sau bucătarului sau oricărui frate, să se nevoiască a săvârşi porunca, păzindu-şi nesmintită aşezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre poftă alunecând, nici altă voie a sa urmând; să nu cugete în inima lui cu îndreptare de prigonire nici cârtire împotriva poruncii stareţului, ci ori mică ori mare, ascultarea ce i se va da să nu o defaime, nici să nu se lenevească a o împlini, că neascultare face şi nu este bună nebăgarea de seamă, dar nici vremea pravilii sale să nu se ştirbească; că nu voim ca cineva, lăsându-şi pravila să facă rucodelie. La orice slujbă vă aflaţi, oricât de mare folos ar avea, nu voim nicidecum să faceţi ceva cu gâlceavă sau cu tulburare. Să ştiţi că tot lucrul ce-l faceţi, fie mare ori mic, face abia a opta parte din paza nesmintelii voastre. Iar de se va întâmpla că pentru aceasta să rămână ascultarea jos, fiindcă mai mare poruncă săvârşiţi păzindu-vă de netulburare, acea jumătate din patru (acea optime adică) care numai s-a început cu pace, se socoteşte drept opt (adică un întreg de opt ori mai mult), pentru că v-aţi oprit tot cu pace, aşa de mare preţ are netulburarea. Deci când lucraţi, de voiţi a sfârşi lucrul deplin, să vă nevoiţi a urma şi porunca pazei voastre, împlinind şi ascultarea, care este, precum am zis, a opta parte. Iar de cunoaşteţi că negreşit se întâmplă sminteală din această slujbă şi pricepeţi că sau voi înşivă va stricaţi, sau pe altul puteţi sminti cu prigonirea acelei ascultări, mai bine să lipsească. Că nu e bine a pierde cineva jumătatea parţii a patra ca să câştige pe cea de-a opta. (Poate aşa: e mai bine a pierde cineva jumătatea parţii a patra – optimea adică – ca să câştige pe cea de opt ori mai mare). Iar de va face cineva aceasta, unul ca acela nu face slujba să după Dumnezeu, ci sau din trufie, sau pentru plăcerea oamenilor; se strică şi pe sine şi sminteşte şi pe fratele său. Poate să-l laude oamenii zicând că nimeni n-a putut sa-l clintească din treaba sa, dar adevăr zic vouă, unul ca acesta mai mult se păgubeşte, decât se foloseşte. Vai de acest fel de vitejie! Aceasta, fraţilor nu este biruinţă, ci pagubă; că e mare pierzare a prigoni şi sminti pe fratele său numai ca să isprăvească lucrul slujbei sale; aceasta păgubeşte şi al optulea şi nu se foloseşte nici de jumătatea a patra. A rămâne neisprăvită treaba e o mica paguba, dar a-l sâcâi şi a-l mâhni pe fratele tău, măcar pentru orice pricina ar fi, ori pentru slujbă, ori pentru hrană, mare pagubă faci, căci ieşi din porunca lui Dumnezeu, aceasta va să zică al optulea şi jumătate a parţii din patru. De aceea, iată vă spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbă şi va vedea că se face tulburare sau că se pricinuieşte vreo sminteală, mai bine să lase ascultarea şi să se lipsească de slujbă, decât să se pricinuiască vătămare, fie luişi sau fratelui său. Altfel, precum am zis, mult vă păgubiţi, aceasta e adevărata pierzare.
Vi le spun acestea nu ca să găsiţi pricină de sfială şi lenevire, să părăsiţi ascultarea şi să lăsaţi lucrurile să se strice, călcându-vă însăşi conştiinţa voastră, numai pentru ca să fiţi fără de grijă; nici iarăşi vi le grăiesc pentru ca să cădeţi în osânda neascultării şi să începeţi a zice fiecare din voi: eu nu pot face aceasta, că mă smintesc. Căci cu acest cuvânt de pricină, nu veţi face nici o ascultare, nici nu veţi putea împlini vreo poruncă a lui Dumnezeu; ci mai vârtos să va sârguiţi şi să depuneţi toată silinţa ca să faceţi orice ascultare, îngrădindu-vă între voi cu dragoste, plecându-vă unul altuia, cinstind şi smerindu-vă unul altuia, că nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele său mâhnit, sau însuşi se va simţi tulburat, atunci să rămână jos acea slujbă care aduce poticnire. De asemenea, vă zic să va smeriţi unul altuia, nelăsând să ajungă lucrul la mai mare vătămare, că mai bine este, precum am zis de mai multe ori, să nu se facă slujba precum voiţi, ci după întâmplarea trebuinţei, decât să vă tulburaţi pe voi şi pe fratele vostru, unul pe altul să vă smintiţi şi să vă păgubiţi mult pentru puţin, din neînţelegere de cuvinte. Căci, cu gâlcevirea se păgubeşte omul dintr-amândouă părţile şi nimic nu câştigă. Toate lucrurile să le facem ca să ne folosim. Dar ce folos putem câştiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivă ne vom şi tulbura şi sminti unul pe altul? Nu ştiţi ce zic bătrânii că de la vecin este şi viata şi moartea?
Acestea se cuvine, fraţilor să le socotiţi pururi între voi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele sfinţilor bătrâni. Să vă nevoiţi cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, ca să urmaţi folosul şi al vostru şi al fraţilor voştri. Astfel vă veţi putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla şi veţi spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care să vă dăruiască frica Lui, căci zice: de Dumnezeu să-ţi fie frică şi poruncile Lui să le păzeşti, pe care, amândouă, tot omul dator este să le facă; cărui Dumnezeu milostiv se cuvine toată slava şi închinăciunea în veci.
Amin!
NU TREBUIE A SE ÎNCREDE CINVEVA ÎN ÎNŢELEPCIUNEA SA
Înţeleptul Solomon zice la paremii: Cei lipsiţi de povăţuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se săvârşeşte cu multă povaţă. Vedeţi fraţilor, puterea cuvântului? Vedeţi ce ne învaţă dumnezeiasca Scriptură? Ne sfătuieşte să nu nădăjduim in noi înşine, nici să nu ne socotim înţelepţi, să nu credem că ne putem chivernisi fără ajutor; că după Dumnezeu, negreşit avem trebuinţă de povăţuitor, care să ne poarte de grijă şi să ne chivernisească. Nu sunt mai ticăloşi, nici mai lesne porniţi spre cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povăţuiască pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiţi de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde şi frumoasă, apoi se usucă puţin câte puţin şi cade şi este călcată de picioarele oamenilor. Aşa este şi omul care nu este povăţuit de cineva. La început are râvnă spre post şi priveghere, spre sihăstrie şi spre alte bunătăţi, apoi, puţin câte puţin, potolindu-se acea căldură şi neavând pe cineva ca să-l sfătuiască, să-i aţâţe fierbinţeala, pe neobservate se stinge de tot şi din râvnă căzând în trândăvie se face rob vrăjmaşilor săi, care-şi bat joc de dânsul după cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine năzui ca să-şi spună gândurile, să-şi mărturisească faptele, să-şi arate toate lucrurile şi să primească sfătuire, zice: Mântuirea se săvârşeşte cu mult sfat. Nu zice să se sfătuiască cu mulţi, ci ca la toate lucrurile se cade să se sfătuiască. Însă de la început se ia sfat, în care are credinţă şi încredere. Să nu spună numai unele, iar pe altele să le tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească şi pentru toate să se sfătuiască. Unora ca acestora, mântuirea se săvârşeşte întru mare sfat. De nu vă va spune cineva toate gândurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strâmba sa alcătuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsă, vreun dreptar de viată de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl strică desăvârşit. Căci diavolul când vede pe cineva, că de sine nu voieşte să păcătuiască, nici nu are pornire fireasca să creadă că face vreun rău, ca la acea pornire să adauge şi el îndemn spre păcat, nici el nu-l supără sau sileşte către cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adică, du-te de curveşte, nici mergi de fură, daca pricepe că omul nu vrea şi nu primeşte să le facă; că nu-şi bate capul diavolul să ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar dacă află vreo voie de a noastră, înclinată spre păcat, sau vreo rânduială de sine întru noi, cu aceasta ne strica, găsind cale uşoară. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rău, când se va alcătui cu îndreptarea noastră. Diavolul este viclean şi atunci face rău când se uneşte cu îndreptarea noastră; fiindcă atunci sporeşte mai mult, atunci mai rău strică, atunci lucrează cu mai multă prisosire. Fiindcă de suntem stăpâniţi de voia noastră şi urmam îndreptărilor noastre, şi răul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fără să ne dăm seama că ne stricăm, pentru că nu pricepem nici voia lui Dumnezeu şi nici nu voim a cerceta să o aflam, deoarece ne încredem în noi înşine şi urmăm voii noastre. De aceea, zicea părintele Pimen, că voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu. Pricepeţi puterea cuvântului? Şi iarăşi a adăugat: Voia noastră este o piatră ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepăda omul de această voie, poate zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fără prihană e calea ta! Foarte minunat a zis! Căci dacă am trecut peste acel zid de aramă al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem că nu are prihană calea lui Dumnezeu. Apoi bătrânul zice şi pentru îndreptare: Când se va uni îndreptarea cu voia noastră, atunci omul se îndărătniceşte cu totul. O, ce minunată alcătuire au cuvintele sfinţilor! Moarte vădită este însoţirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticălos piere desăvârşit! Căci cine îl poate face să creadă că un altul ştie mai bine folosul său? Atunci cu totul se robeşte şi urmează gândului său şi aşa diavolul îl surpă. De aceea, zice că vicleanul arunci face rău, când se alcătuieşte cu îndreptarea noastră. Diavolul urăşte glasul sfătuirii. Nu numai sfatul îl urăşte dar nici însuşi glasul sfătuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrăjmaşul de păzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urăşte însăşi întrebarea ce o faci pentru folosul tău. De ce oare nu suferă nici sunetul întrebării? Fiindcă ştie că prin întrebare şi prin cercetare se vădesc meşteşugirile lui; de aceea se întristează mai mult decât orice când i se descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să înşele după cum pofteşte, fiindcă cu întrebarea se îndreptează sufletul. Mărturisindu-ţi adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivită. Iar diavolul nu găseşte vreme să te strice sau să te prindă în cursă, căci te vede pururi povăţuit de altul, fiind din toate părţile întărit. Aşa se săvârşeşte, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voieşte şi urăşte sfatul, pentru că pofteşte să facă rău, pe atât se bucură de cei ce n-au povăţuire. Pentru ce? Pentru că asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea părintele Macarie: Am un frate, care când mă vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca aceştia îi iubeşte, de unii ca aceştia se bucură totdeauna, care nu au nici un povăţuitor, care nu întreabă pe cel ce poate după Dumnezeu să le ajute şi sa-i îndrepteze. Dar oare diavolul acela pe care l-a văzut sfântul că purta cu el în tigvuliţe, tot felul de ierburi, nu cerca şi pe ceilalţi fraţi? Nu putea să înşele pe alţii, că fiecare dintre ei, cunoscând vicleşugul lui, alerga la duhovnic şi-şi mărturisea cugetele şi afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea să-i biruiască. Numai pe cel ticălos, pe care îl găsea urmând voii lui şi gol de sfătuire – pentru că de la nimeni nu vrea să ceara ajutor – îl batjocorea şi se întorcea diavolul de la dânsul mulţumit, blestemând pe ceilalţi. După ce a spus sfântului Macarie aceasta, şi cercetând sfântul, a aflat numele fratelui, a alergat la el şi a aflat că acesta era pricina pierzării lui, că nu voia să se spovedească. Nu avea obiceiul să-şi spună cugetele lui, de aceea se întorcea ca un vârtej pentru că vrăjmaşul îl întorcea ori unde voia. Întrebându-l sfântul bătrân: Cum petreci frate? i-a răspuns: bine părinte, cu rugăciunile tale. Şi iarăşi zicându-i bătrânul: nu te supără gândurile? A răspuns: până acum, sunt bine! Şi nu voia să mărturisească, până ce sfântul pe ocolite l-a făcut să-şi spună gândurile şi aşa grăindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a îndreptat. Venind iarăşi diavolul după obicei, vrând să-l cerceteze, s-a ruşinat că l-a găsit întărit, l-a aflat îndreptat, nemaiprimind înşelăciune. Întorcându-se fără nici o ispravă, şi înfruntat, s-a întâlnit iară sfântul cu dânsul şi l-a întrebat: cum se află fratele acela, prietenul tău? Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrăjmaş şi-l blestema zicând că şi acesta s-a îndărătnicit şi nu-l mai asculta, ba chiar s-a făcut mai sălbatic decât ceilalţi.
Pricepeţi acum pentru ce urăşte vrăjmaşul sunetul îndreptării? Pentru că pururea se sileşte spre pierzarea noastră. Vazut-aţi pentru ce iubeşte pe cei ce urmează voii lui? Pentru că se supun diavolului şi singuri se dau robi lui. Nu cunosc la călugăr cădere din altceva, fără numai din crezământul inimii sale. Unii zic că dintr-aceasta cad, alţii din altă pricină. Însă eu, precum am zis, altă cădere nu ştiu să fie la cineva fără numai din pricina sfaturilor inimii sale. Că nu este altă greşeală mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, că totdeauna m-am temut de această primejdie. Văzut-ai pe cineva că a căzut? Să ştii că a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rău, decât a crede gândurilor sale.
Când eram în obşte, spuneam toate gândurile mele bătrânului părinte Ioan, că in viata mea, precum am zis, nu voiam să fac ceva fără voia lui. şi de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o să-ţi zică bătrânul, pentru ce să-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema ţie şi învăţăturii tale şi mintii tale şi înţelepciunii tale, că orice ştii, de la dracul este. şi aşa mergeam de întrebam pe bătrân. Uneori se întâmpla de-mi zicea acelaşi cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea mă tulbura cugetul, zicându-mi: iată că s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai supărat pe bătrân? Iar eu îi răspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul Sfânt, iar a ta socoteală este rea, este de la diavolul şi de la starea cea pătimaşă. Astfel, niciodată nu mă încredeam gândurilor mele, fără întrebare. şi credeţi-mă, fraţilor, că eram la mare odihnă şi la multă negrijire, cum v-am mai spus şi altădată. Fiindcă auzeam că, cu multe scârbe trebuie să intre cineva întru împărăţia cerurilor, iar eu mă vedeam că nu am nici o scârbă şi mă temeam şi eram la mare bănuială, neştiind pricina acestei odihne, până ce mi-a spus bătrânul să nu mă întristez că tot cel ce se dă pe sine în ascultarea părinţilor are acest fel de odihnă şi este fără de grijă.
Deci nevoiţi-vă şi voi, fraţilor ca să întrebaţi, şi nu vă nădăjduiţi spre ştiinţa voastră, pricepeţi ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihnă.
De vreme ce v-am spus că niciodată nu m-am scârbit, să va spun şi aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obşte.
Odată, mi-a venit atâta întristare şi atâta scârbă, că m-am înspăimântat şi eram întru atâta trudă şi mâhnire, încât credeam că voi pieri. Întristarea aceasta îmi venise din ispita diavolului. Aceasta bântuială e foarte grea, întunecată şi fără mângâiere. Din nici o parte nu are odihnă, ci din toate părţile nevoie şi strâmtorare. Curând însă, se risipeşte, că vine darul lui Dumnezeu în suflet şi-l mângâie, că de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degrabă, nimeni n-ar putea suferi această scârbă.
Deci, fiind precum am zis, în acest fel de ispită şi la atâta strâmtorare, într-una din zile, pe când stăteam în curtea mănăstirii, având mare greutate şi mă rugam lui Dumnezeu, uitându-mă spre Biserică, vad înăuntru un bărbat în chip de arhiereu că purta omofor şi a intrat in sfântul altar. Eu, care niciodată nu mă apropiam de om străin, fără de mare trebuinţă sau poruncă, acum, ca şi cum m-ar fi împins cineva, am mers după dânsul. El, după ce a intrat înăuntrul altarului, a stat ca un ceas, ţinând mâinile ridicate la cer, iar eu eram înapoia lui, rugându-mă cu multă frică, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui. După ce a încetat de la rugăciune, s-a întors şi venea către mine. şi cu cât se apropia, simţeam că se ridică de la mine întristarea şi frica. După ce s-a apropiat şi a stat înaintea mea, a întins mâna sa spre pieptul meu şi a grăit acestea: Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi m-a ascultat pe mine; a auzit rugăciunea mea şi m-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului; a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei şi a băgat în gura mea cântare nouă, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicându-le de trei ori, mă bătea pe piept. Apoi a ieşit afară. Şi îndată s-a făcut în inima mea lumina dulce, bucurie, mângâiere şi mare veselie, şi m-am aflat cu totul schimbat din întristarea ce-o aveam. După ce a ieşit, eu alergam după dânsul vrând să-l întâlnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, căci se făcuse nevăzut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu ştiu să mă mai fi ispitit nici de întristare, nici de frică, ci m-a acoperit Dumnezeu până acum prin rugăciunile acelor sfinţi bătrâni.
V-am povestit acestea, fraţilor, vrând să vă arăt câtă odihnă şi negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câtă întemeiere şi adeverire trăieşte cel ce nu nădăjduieşte în mintea sa şi nici nu crede gândului său, ci spre Dumnezeu aruncă nădejdea sa şi spre cei ce pot, după Dumnezeu, să-l povăţuiască.
Deci, fraţilor, învăţaţi-vă şi voi să întrebaţi şi să cereţi sfat; să nu nădăjduiţi în voi înşivă, nici să credeţi ceea ce va zice cugetul vostru, că foarte bună este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie. Să nu se trudească cineva astfel în zadar, că nu se va putea mântui într-alt chip, decât numai aşa.
Poate va zice cineva, că de nu va avea pe cine să întrebe ce să facă? Adevărul va zic, de va vrea cineva din toată inima să facă voia lui Dumnezeu, nu-l va părăsi Dumnezeu, ci pururea îl va povăţui după vrerea sa. Iar de nu va vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar vă zic adevărul, că şi la prooroc de va merge, după inima lui cea răzvrătită, va primi răspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grăind, eu am rătăcit pe proorocul, zice Domnul.
Drept aceea, avem datoria să ne întoarcem cu toată puterea noastră spre voia lui Dumnezeu şi să nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, până nu vom auzi de la vreun sfânt că bun este acel lucru, să nu ne încredem în noi înşine că bine am făcut şi cum că, cu cuviinţă este să se facă. Încă şi după ce ne vom sârgui după puterea noastră, se cade iarăşi să ne spovedim în ce chip am făcut, pentru ca să ne încredinţăm de l-am făcut bine şi iarăşi atunci încă să nu fim fără de grijă, ci să aşteptăm şi judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfinţitul părintele Agaton, că a răspuns când a fost întrebat: şi ţie îţi este frică părinte? Ştiu că m-am silit din toata puterea să fac voia lui Dumnezeu, dar nu ştiu dacă a plăcut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; că alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor.
Domnul Dumnezeu să ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor şi să ne învrednicească să ţinem calea părinţilor noştri. Că lui se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, în veci,
Amin!
PENTRU NEOSÂNDIREA APROAPELUI
Fratilor, de am reciti cuvintele sfintilor batrâni adesea si le-am tine minte totdeauna, n-am fi bagat de seama de dânsele. Pentru ca de am fi cu luare aminte si la faptele cele mai mici si de ne-am feri de dânsele cu paza, netrecându-le deloc cu vederea, n-am cadea în cele mari si grele pacate. Pentru ca, va încredintez ca din aceste greseli mici si din nebagarea de seama cu care ne obisnuim a zice: ce este aceasta sau aceea, se face obisnuinta rea în suflet si începem a defaima si pe cele mari. Mare pacat este osândirea aproapelui! Nu uraste Dumnezeu altceva mai mult si nici nu este alt pacat mai rau decât osândirea, întru care rautate nu cade cineva decât numai din nebagarea de seama a celor mici, cum am zis mai sus. Ca, obisnuindu-te a primi cea mai mica meteahna asupra vecinului si a zice: ce este de voi auzi ce graieste acest frate? Sau ce este de voi zice si eu un cuvânt? Si ce este de voi iscodi ce merge sa faca acest frate, sau acel strain? Începe mintea sa-si lase pacatele sale si cerceteaza pe ale altora. Din aceasta se naste clevetirea, osânda, defaimarea si apoi, din parasirea lui Dumnezeu, însuti cazi în cele ce ai osândit pe altul. Iar necercetând cineva rautatile sale, nici plângându-si mortul sau, (precum au zis parintii), nici odinioara nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindca îsi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului sau. Si alt nimic nu atâta atâta mânia lui Dumnezeu, si nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca sa caza în parasire, decât grairea si osândirea aproapelui. Sa stiti si aceasta ca: alta este a cleveti, alta a osândi si alta a defaima.
A cleveti este când cineva zice ca cutare a spus minciuni, sau s-a mâniat sau a curvit, sau altceva asemenea a facut. Acesta a grait rau împotriva aproapelui, adica a vestit pacatul aceluia cu patima. Iar a osândi este când cineva zice ca cutare este mincinos sau betiv, sau curvar. Unul ca acesta a osândit toata starea sufletului aceluia si a hotarât pentru toata viata lui ca într-acest chip este, încredintat ca este asa. si greu lucru este! Ca alta este a zice ca s-a mâniat si alta ca este mânios si a hotarî, precum am zis, asupra întregii lui vieti. Iar osânda este cu atât mai grea decât tot pacatul, cu cât însusi Hristos zice: Fatarnice scoate mai întâi bârna din ochiul tau si atunci sa cauti sa scoti si gunoiul din ochiul fratelui tau. Luati seama ca pacatul vecinului l-a asemanat cu gunoiul, iar pacatul osânditorului l-a asemanat cu bârna, atât este de rea osânda ca întrece tot pacatul. Pentru aceea si fariseul acela, când se ruga si spunea faptele sale cele bune multumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevarul spunea. Nu pentru aceasta s-a osândit, ca avem datoria sa multumim lui Dumnezeu când ne învrednicim sa facem vreun bine, fiindca El ne ajuta. Ca, pentru ca multumea lui Dumnezeu si îsi spunea faptele sale si pentru ca a zis ca nu sunt ca ceilalti oameni, nu s-a osândit, ci numai pentru ca întorcându-se catre vames, a zis: nu sunt nici ca acest vames. Atunci s-a maniat Dumnezeu ca l-a osândit în fata si i-a hulit însasi starea sufletului aceluia si în scurt, i-a defaimat toata viata. Pentru aceea zice: Vamesul s-a pogorât mai îndreptat decât acela. Nu este dar, alt pacat mai greu, si nici mai rau, precum de multe ori am zis, decât a osândi si a defaima si a necinsti pe aproapele.
Dar oare pentru ce nu ne osândim mai degraba pe noi însine si rautatile noastre care le stim bine si pentru care avem sa dam înfricosat raspuns la Dumnezeu? Pentru ce apucam mai înainte judecata lui Dumnezeu? Ce avem cu faptura mâinilor sale? Cum de nu ne înfricosam de ceea ce s-a întâmplat batrânului aceluia, care auzind de oarecare frate ca a cazut în curvie, numai pentru ca a zis: o, ce rautate a facut, nu stiti ce lucru groaznic spune la Pateric pentru dansul? Ca îngerul luând sufletul acelui frate ce pacatuise l-a dus la el, zicându-i: „Iata, a adormit acela pe care l-ai osândit, unde poruncesti sa fie dus sufletul sau: la împaratia cerului sau la iad?”. Oare este alta înfricosare mai mare ca aceasta? Cuvântul îngerului catre batrânul nu însemneaza altceva, decât numai aceasta: de vreme ce tu esti judecatorul pacatosilor si dreptilor, spune ce hotarasti pentru acest ticalos suflet? Îl miluiesti pe el, ori îl osândesti în munci? Deci întru atât s-a înspaimântat acest sfânt batrân, încât în tot restul vietii lui n-a încetat a lacrima si a suspina si cu mii de dureri a se ruga lui Dumnezeu sa i se ierte pacatul acela. si aceasta pocainta o facea dupa ce a cazut la picioarele îngerului si a luat iertare. Ati priceput dar din ceea ce a zis îngerul catre acel batrân cât de grea este rautatea osândirii? A fost iertat batrânul, dar sufletul lui nu s-a mai putut mângâia, nici n-au contenit lacrimile lui pâna a murit.
Asa si noi, ce avem cu fratele nostru? Ce avem cu greutatea straina? Fratilor, avem de ce sa ne grijim. Fiecare sa ne cercetam pe noi însine si rautatile noastre. Numai lui Dumnezeu i se cuvine sa îndrepteze si sa judece pe pacatosi. El, care stie starea, puterea, petrecerea, darurile si firea fiecaruia. El stie a judeca pe fiecare dupa orânduirea starii sale. Ca într-un chip judeca gresalele arhiereului si într-altul pe ale boierului; întru-un fel pe ale staretului si în altul pe ale ucenicului; într-un chip pe ale bolnavului si în altul pe ale sanatosului. Cine poate sti judecatile lui Dumnezeu, fara numai El singur, care pe toti i-a zidit si stie toate.
Sa va povestesc ceea ce îmi adusei aminte ca am auzit.
O corabie a mers odata cu robi, într-un oras oarecare, unde se afla o fecioara foarte duhovniceasca si sfânta cu viata. Acesta, auzind de venirea robilor, mult s-a bucurat, caci dorea sa cumpere o copila mica, cu gândul sa o creasca cu multa buna chibzuire si sa o fereasca a nu se deprinde cu nici o rautate a lumii acesteia. Trimitând la corabier si întrebându-l de are niscaiva copile tinere, a aflat doua fetite precum dorea fecioara, si dând pretul cuvenit pentru una, a luat-o. De acolo, de unde era sfânta aceea, pogorându-se corabierul, l-a întâmpinat o femeie curva din oras, care vazând pe fetita cealalta cu dânsul, a dorit sa o cumpere. Si tocmindu-se cu el si dând pretul, a luat-o si s-a dus. Acum vedeti taina lui Dumnezeu? Vedeti judecata? Acea sfânta fecioara a luat prunca si a crescut-o în frica lui Dumnezeu, învatând-o toate bunatatile, deprinzând-o toata osteneala calugariei si îndeletnicindu-se la savârsirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. A luat si curva pe ticaloasa aceea si a facut-o vas al spurcaciunii, ca ce altceva era sa o învete curva, decât pierderea sufletului ei? Ce putem zice de înfricosata judecata a lui Dumnezeu? Amândoua erau mici, amândoua au fost vândute si nu stiau unde merg. Însa una s-a aflat în mâinile lui Dumnezeu, iar cealalta a cazut în mâinile diavolului. Poate oare sa zica cineva ca, ce cere Dumnezeu de la una, cere si de la cealalta? Cum este cu putinta? Oare de vor cadea amândoua în pacatul curviei sau în alt pacat, putem zice ca amândoua vor fi judecate în acelasi chip? Nu! Macar, desi în acelasi fel ar fi caderea amândoura, negresit, nu în acelasi fel se vor judeca. Pentru ca cea dintâi a învatat ale judecatii, a auzit cele ale împaratiei lui Dumnezeu, ziua si noaptea a petrecut întru cuvântarea lui Dumnezeu, iar cealalta ticaloasa, nici nu a vazut, nici nu a auzit vreodata ce este bunatatea, ci dimpotriva, pururea toate rautatile, toate lucrurile diavolesti. Cum este cu putinta sa le judece pe amândoua în acelasi chip? Pentru aceea, am zis ca omul nu poate pricepe judecatile lui Dumnezeu. Singur El le stie pe toate si poate judeca gresalele fiecaruia precum El însusi stie.
Adevarat, se întâmpla de greseste vreun frate din prostime, dar are si o fapta buna, cu care place lui Dumnezeu în toata viata sa, iar tu sezi si osândesti si-ti pierzi sufletul. Ca desi se întâmpla de greseste ceva ca un om, dar ce stii cât s-a nevoit si s-a silit luptându-se ca sa nu cada. Iar pentru ca nu i s-a întâmplat caderea din lenevire, ci din slabiciunea firii, sau din biruinta razboiului celui mare, pe care l-a suferit înainte de a se împila, sa stii ca greseala unuia ca acestuia poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu a vazut osteneala si scârba ce a avut pâna a cazut, si-i este mila de dansul si-l iarta. Asa, ca Dumnezeu îl iarta, iar tu îl osândesti si-ti pierzi sufletul. Dar oare stii tu câte lacrimi a varsat el înaintea lui Dumnezeu, pentru acea greseala? Tu îi stii pacatul, dar pocainta nu i-o stii. Si de multe ori, nu numai osândim ci si defaimam; ca alta este osândirea, precum am zis si alta defaimarea. Defaimarea este când nu numai osândesti pe altul, ci te si scârbesti de el, si-l urasti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decât osânda. Deci cei ce vor sa se mântuiasca, nici odata sa nu iscodeasca nici sa nu osândeasca gresalele fratilor si ale vecinilor lor, ci mai degraba din greseala altora sa se întelepteasca si, nedefaimând pe cel gresit, sa se foloseasca pe sine, ca acel care vazând pe fratele sau pacatuind, suspina zicând: „Vai mie ticalosul! Astazi greseste acesta, iar mâine cu adevarat eu”. Vezi întarire? Vezi fericire? Cum îndata a aflat mijloc sa fuga de osândirea fratelui sau? Ca zicând, caci cu adevarat si eu mâine voi cadea, si-a luat lui si frica si grija spre cele ce putea sa greseasca. Si asa a scapat de a osândi pe vecin! Si n-a statut acolo cu cuvântul ci si pe sine s-a socotit mult mai prost decât acela, caci a adaugat zicând: „Acesta cred ca se va pocai de pacatul sau, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a ma pocai”. Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai ca a putut a fugi de osânda vecinului, ci si pe sine s-a smerit desavârsit, socotindu-se mai neputincios decât acela. Noi, însa, ticalosii, cu defaimare osândim pe fratele nostru si-l socotim cu totul pierdut, si de orice vedem, sau auzim, sau gândim, ne scârbim. Dar nu ne oprim numai la stricaciunea noastra, ci întâlnim si pe alt frate si-l smintim, povestindu-i si lui, ca aceasta, sau aceea s-a întâmplat; îl stricam si pe acela, varsând si în inima lui otrava, netemându-ne de cel ce a zis: „Vai de cel ce adapa pe fratele sau cu apa tulbure!” Facem slujba dracilor si ca niste orbi, nu cunoastem ca, în ce chip vrajmasul de obste nu face niciodata bine, ci numai tulbura, se sminteste si se strica, asa si noi aflam ajutorul lui, spre pierzarea noastra si a vecinului: ca cel ce sminteste suflet este diavol si ajuta dracilor. Dupa cum, dimpotriva, cel ce foloseste este ajutor îngerilor.
Din ce patimim noi oare aceasta? Desigur, nu din altceva, fara numai pentru ca nu avem dragoste. Ca de am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile gresale ale fratelui nostru, precum zice, ca dragostea acopera multime de pacate. Si iar: dragostea nu socoteste rautate, toate le sufera si celelalte. Daca am avea si noi dragoste, precum am zis, aceasta dragoste ar acoperi toate pacatele fratelui nostru. Au doara sunt orbi si nu vad pacatele oamenilor? si cine uraste pacatul mai mult decât sfintii? Dar nu urasc pe pacatos, nici nu se scârbesc de el, ci se întristeaza si le este mila; îl mângâie si-l sfatuiesc, silindu-se în tot chipul sa-l vindece ca pe un madular stricat si fac toata mijlocirea ca sa-l mântuiasca, precum fac pescarii când arunca undita în mare, ca dupa ce simt ca s-a prins vreun peste mare si începe a se arunca si a sari, nu-l trag îndata în sila, ca sa nu se rupa ata si sa-l scape, ci lasa ata sloboda si merge unde voieste, pâna când pricep ca a ostenit si s-a domolit din zvârcolirea lui si atunci încep a-l trage putin cate putin. Asa si sfintii, cu îndelunga rabdare si cu dragoste trag pe frate spre îndreptare si nu-l gonesc nici nu se scârbesc de dansul, ci întocmai ca o mama, care oricât de urat i-ar fi copilul, nu se scârbeste de dânsul, ci-l împodobeste cu bucurie si se sileste cu tot felul de mijloace sa-l înfrumuseteze. Asa si cu sfintii, totdeauna acopera, ocrotesc si ajuta pacatosului si asteapta cu îndelunga rabdare întoarcerea lui, silindu-se ca si pe cel gresit sa-l îndrepteze si pe altii sa-i fereasca sa nu se sminteasca si ei însisi mai mult sa sporeasca si sa procopseasca spre dragostea lui Dumnezeu.
Ce a facut sfântul Amona când au venit catre dansul fratii aceia tulburati si i-au zis: „Vino de vezi parinte, ca în chilia cutarui frate este o muiere?” O, câta milostivire a aratat, câta dragoste s-a aflat în sufletul acelui sfânt! Pentru ca dupa ce a simtit ca fratele ascunsese pe muiere sub un butoi, a mers si a sezut deasupra si apoi le-a zis: cercetati de gasiti pe muierea ce ati zis ca este în chilia acestui frate. Si dupa ce au cercetat si nu au gasit, le-a zis: Dumnezeu sa va ierte, si i-a înfruntat. Si povatuindu-i sa se fereasca de grairea de rau, i-a învatat mult sa nu creada îndata la ponosul vecinului lor. Apoi si pe acel frate l-a înteleptit si l-a îndreptat, nu numai prin faptul ca i-a acoperit greseala, ci la vreme potrivita, în taina l-a sfatuit sa paraseasca pacatul, si apucându-l de mâna, i-a zis: „Grijeste-te frate de sufletul tau!” si foarte s-a pocait fratele, umilindu-se mult de iubirea cea de oameni si de blândetea ce a aratat batrânul pentru dânsul. Deci sa câstigam si noi dragoste, sa aratam milostivire spre aproapele, ca sa scapam de clevetirea cea rea de a osândi sau defaima sau a scârbi pe cineva, ci mai vârtos sa ajutam unul altuia ca unor madulare ale noastre. Oare de ar avea cineva vreo rana la mâna sau la picior, sau la alta parte a trupului sau, s-ar scârbi de sine? Ar taia acea patimasa parte? Macar si de ar fi si de tot stricata. Sau mai vârtos s-ar sili sa o curateasca, sa o spele, sa puna alifie, sa o lege, sa o stropeasca cu sfânta aghiasma, înca va nazui si la rugaciunile sfintilor ca sa-i ajute, (dupa cum sfatuia si avva Zosima); în scurt, nu poate trece cu vederea, nici nu uraste madularul sau, nici nu se scârbeste de împuticiunea lui, ci face tot ce-i sta în putinta ca sa-l tamaduiasca. Asa trebuie sa ne întristam unul de altul si sa ne ajutam între noi, adica cei mai puternici pe cei mai slabi si sa ne silim în tot chipul sa folosim unul pe altul. Ca madulare suntem unul altuia, precum zice apostolul ca toti un trup suntem, iar când patimeste un madular si celelalte toate sunt în suferinta. Oare ce vi se par a fi obstile? Au nu sunt un trup si madulare unul altuia? Proiestorul si chivernisitorii sunt cap, cei ce privegheaza si se povatuiesc sunt ochi, cei ce folosesc cu cuvântul sunt gura, cei ce au ascultare si supunere sunt urechi, cei ce lucreaza si se nevoiesc la ascultari sunt mâini, iar cei ce alearga sunt picioare. De esti cap, chiverniseste; gura esti, graieste; de esti ochi, ia aminte; ureche de esti, asculta; mâna esti, lucreaza; picior esti, slujeste; fiecare madular ascultând de trupul sau, dupa starea si puterea sa.
Pentru aceea, sârguiti-va, fratilor, sa va ajutati pururi unul pe altul si cu învatatura si cu cuvântul lui Dumnezeu, sau cu mângâierea luminând sufletul fratelui în vreme de scârba, sau cu ajutorul mâinilor la ascultari, fiecare precum am zis, dupa puterea lui nevoindu-se a se ajuta cu ceilalti. Caci cu cât se uneste cineva cu vecinul sau, cu atât se împreuna cu Dumnezeu. Iar ca sa pricepeti puterea cuvântului, sa va spun o pilda a parintilor. Faceti cu compasul un cerc pe pamânt, apoi socotiti ca cercul dimprejur este lumea, punctul de mijloc, adica centrul, fapta cea buna, iar razele cercului, drept vietile si petrecerile oamenilor. Deci, precum razele începând de la cerc si mergând spre centrul lui se apropie tot mai mult ca sa se uneasca în centru, tot asa si sfintii, cu cât sporeau în fapte bune, cu atât se uneau si se alcatuiau unii cu altii în dragoste si prin unire se apropiau de Dumnezeu. Si dimpotriva, cu cât se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atât se departeaza si de unire si de dragoste si de Dumnezeu. Precum vedem si la acele raze, ce plecând din centru se tot departeaza putin câte putin, si cu cât creste lungimea lor, si departarea dintre ele se face tot mai mare. Aceasta este pilda, iar adevarul l-a aratat mai descoperit Sf. Apostol Pavel, zicând ca fara de dragoste, toate sunt necurate. Deci cu cât cineva iubeste pe vecinul si pe fratele sau, cu atât se uneste cu Dumnezeu; si cu cat se departeaza unul de altul, cu atât se departeaza de Dumnezeu. Asa este firea dragostei. Drept aceea, cu cât suntem afara si departe de dragostea lui Dumnezeu cu atât suntem fiecare departati unul de altul; iar de vom iubi pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de El prin dragostea Lui, cu atât ne apropiem si de dragostea vecinului.
Domnul Dumnezeu sa ne învredniceasca ca nu numai sa ascultam cele
de folosul nostru, ci sa le si facem, cu toate ca si, cu cât dorim a
auzi cele de folos, cu atât si darul lui Dumnezeu ne ajuta a le savârsi.
si iarasi, cu cât ne sârguim a face binele, cu atât si bunul Dumnezeu
adauga luminarea Sa si ne învata voia Sa. Caruia se cuvine slava si
puterea în vecii vecilor!
TREBUIE SĂ NE DEFĂIMĂM PE NOI ÎNŞINE
Să cercetăm, fraţilor, din ce pricină uneori, auzind un cuvânt prost de la altul îl trecem cu vederea fără a ne tulbura, ca şi cum n-am fi auzit nimic, iar alteori nimic nu suferim şi din orice am auzi ne tulburăm. Care să fie pricina deosebirii acesteia, sau mai bine să zicem aceasta se face dintr-o singură pricină sau din mai multe? Fiindcă nouă ni se pare că această deosebire nu numai din una, ci din mai multe pricini se face.
Uneori se întâmplă ca cineva să se afle într-o stare de linişte, din rugăciune, sau din aşezarea altor îndeletniciri. Atunci trece fără tulburare şi suferă cuvântul cel aspru al fratelui său fără mâhnire. Sau dacă are dragoste şi prietenie către vecinul, primeşte şi atunci graiul lui fără întristare şi nu se mâhneşte orice îi va zice. Iar altul, defăimând pe cel ce-i grăieşte cuvânt de scârbă şi nebăgându-l în seamă, nu ia aminte la cele ce îi zice şi ca un netrebnic socotindu-l, orice i-ar zice sau i-ar face, le socoteşte ca pe nişte bârfeli şi nu se tulbură. Pentru care spre asemănare, o să vă spun o pildă ce mi s-a întâmplat a o vedea eu însumi, ca să o pricepeţi şi să vă feriţi.
Tot pe când eram în obşte, era acolo între fraţi unul pe care niciodată nu-l vedeam să se tulbure, sau să se întristeze, sau să se scandalizeze, cu toate că vedeam că mulţi fraţi îl ocărăsc şi-i zic cuvinte proaste. Tânărul acela însă pe toate le suferea fără nici o tulburare. De aceea, pururi mă miram de răbdarea lui cea mare şi mult doream să aflu cum a câştigat o astfel de faptă bună. Odată, chemându-l deosebi la o parte şi făcându-i metanie, l-am rugat să-mi spună cu ce cuget se împacă, când îl defaimă unii şi alţii şi-l scârbesc şi cum suferă cu atâta răbdare. Iar el mi-a răspuns cu mândrie, zicând: „Ţi-nchipui că stau să ascult acele bârfeli şi netrebnice cuvinte ce îmi zic? Eu, nici nu le socotesc graiuri de om, ci ca nişte lătrături de câini”. Acestea auzind, m-am îngrijorat şi făcându-i metanie m-am depărtat, zicând în gândul meu: „şi-a aflat calea acest frate”. Şi întărindu-mă cu Sfânta Cruce, rugându-mă ca să mă acopere Dumnezeu şi pe mine şi pe acela.
Iată dar, că se întâmplă, precum am zis, şi din defăimare să nu se tulbure cineva. Aceasta însă, este pierzare desăvârşită.
A se scârbi cineva spre fratele care îl supară, se întâmplă, uneori din negătire spre răbdare, sau cum am zis, din neliniştită aşezare, sau din mâhnirea ce se întâmplă să o avem uneori; poate şi din multe altele (pentru care v-am mai grăit), să se pricinuiască scârbă şi tulburare. Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decât pentru că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuieşte toată tulburarea şi scârba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; când auzim pe toţi sfinţii grăind cu un glas, că nu este alt drum decât acesta, şi vedem că nimeni n-a putut să-ţi afle odihna pe altă cale, cum noi nedefăimându-ne şi socotind că mergem bine, nădăjduim repaus? În adevăr zic, ca de ar face cineva mii de bunătăţi şi nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scârbească pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cei ce se defaimă pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit, precum a zis avva Pimen: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură”. Oare este altceva mai fără de grijă decât aceasta? Poate va sa zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, când mă mâhneşte vreun frate, dacă cercetându-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta”. Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, se afla pe sine vinovat şi că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori cu chipul. Iar de i se va părea că, cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări, sau poate că a întristat pe alt frate şi i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut şi nu i s-a întâmplat atunci scârba, se cuvenea a fi gata pentru a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frică de Dumnezeu, totdeauna se găseşte vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că suntem liniştiţi şi că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat şi aşa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicând că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aş fi smintit. Şi aceasta este mare înşelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvântul a sădit patima în inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decât că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet şi putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt. Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând liniştit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas, foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuţiciune, din care, dând cineva cu o pietricică şi spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: eu şedeam cu pace şi cutare cuvânt al fratelui, m-a tulburat. Lui i se pare că era liniştit, dar patima o avea în sufletul său şi nu o simţea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricică, care numai făcându-i loc, putoarea a început a ieşi din inimă, iar nu ea a pricinuit-o.
Deci cel ce îşi voieşte folosul şi îndreptarea şi sporirea spre cele mântuitoare, nu numai că nu i se cade să se tulbure de un cuvânt prost sau de o faptă de întristare, ci mai vârtos se cuvine să mulţumească şi să vadă în acel frate un făcător de bine şi un doctor al inimii lui, ca unul ce cu acel cuvânt ca, cu o doctorie, l-a făcut să-ţi verse afară veninul ce avea în inimă şi că poate de acum înainte să nu se mai supere lesne de ispite şi să sporească înainte spre fapte bune fără poticnire. Ba se învredniceşte a purta şi sarcina altui frate (oricât de grea), întocmai ca un dobitoc, care multă greutate ridică, de este sănătos şi în putere şi chiar de i se va întâmpla şi poticnire, îndată se întoarce şi nu cade, sau de va cădea, singur se scoală. Iar cei necercaţi şi neispitiţi, nerăbdători şi cârtitori sunt întocmai ca vitele cele slabe şi bolnave şi mişele, care, nu numai că nu pot să ducă o sarcină cât de uşoară, ci nici pe sine-şi nu se pot purta; ba şi fără de pricină se poticnesc şi neînpinse de nimenea cad, nemaiputându-se scula fără ajutorul altora. Sufletul nu slăbănogeşte, nici se mârşeveşte din altceva, decât numai din păcat. Şi aflându-se în această neputinţă, cea mai mică întâmplare i se pare grea şi de nesuferit. Iar când este neîmpilat de păcat şi nebiruit de patimi, atunci şi cele mai grele întâmplări (care de multe ori ni se par nesuferite) le trece cu veselie şi fără cârtire.
Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem că mare folos şi neclătită odihnă ne pricinuieşte defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind că nimic nu se clinteşte fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: cum pot să nu mă scârbesc, când am trebuinţă de ceva şi cerând nu mi se dă? Cu adevărat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice că Ziditorul meu ştie mai bine ce-mi este de folos şi poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. Evreii, patruzeci de ani au fost hrăniţi cu mană, care un lucru fiind, se prefăcea totuşi după pofta gustului fiecăruia, adică oricine ce poftea, aceea i se prefăcea la gust. Aşa şi cineva, când va cere ou şi nu i se dă, ci îi dă legume, să zică cugetului său: de mi-ar fi fost de folos, mi-ar fi trimis Dumnezeu cu adevărat; şi oare nu poate Dumnezeu ca şi aceste ierburi să le prefacă în gust de ou? Să ştiţi că acest cuget bun şi înfrânarea cea fără cârtire a poftei sale se socoteşte ca o mucenicie. Iar când cineva nu este vrednic să-şi pricinuiască însuşi odihnă, sau nu ştie să-şi chivernisească folosul său, măcar de i s-ar preface cerul şi pământul, tot nu se va odihni; căci cu toate că Dumnezeu, ca un milostiv, poartă grijă de trebuinţa fiecăruia, însa uneori îi prisoseşte omului, alteori îi lipseşte. când iconomiseşte Dumnezeu ce ne prisoseşte, ne arată iubirea Lui cea mare de oameni şi se cade să-i mulţumim pentru prinosul darului; iar când nu ni se ajung nici cele trebuincioase, ne învaţă răbdare, făcând mângâiere lipsei lucrului celui trebuincios, cu cuvântul cel negrăit al proniei sale. Pentru aceea, întru toate şi pentru toate să avem ochii noştri sus, şi de pătimim ori bine ori rău, să mulţumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplă şi pururea să ne defăimăm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, să zicem ca părinţii noştri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom patimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă sfinţii, deşi se ispiteau de vrăjmaşi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel sfânt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora, sau pentru ca să li se adauge cununile şi răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi ticăloşii, care în toate zilele păcătuim şi urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva, decât că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinţii şi umblăm pe drum strâmt şi rătăcit, defăimând pe vecin iar nu pe noi înşine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui sau la orice lucru, şi însărcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi, se trândăveşte şi nu păzeşte măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.
Să luăm aminte fraţilor, ca să nu ne înşelăm să osândim pe alţii, pentru că foarte rea deprindere se face. Şi de multe ori fiind întunecaţi cu totul şi fără de nici o faptă bună (măcar cât de mică) ba şi obişnuiţi cu păcate grozave şi legaţi de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua şi noaptea să plângem cu amar şi să ne tânguim cu toată smerenia crezând întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decât noi şi mai întinat, şedem şi iscodim vorbele şi faptele şi mişcările altora, cărora nu suntem vrednici nici curelele încălţămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvântul. Şi măcar că ştim că aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru că nu fac cutare lucru aşa şi pentru că nu săvârşesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvârşiţi. Şi zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie şi altele dar este făţarnic, ori iubitor de argint, ori înşelător. Şi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că neavând noi nici o fapta bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc, ca şi cum noi am fi desăvârşiţi. De voim să ne folosim, fraţilor, pe noi să ne osândim, pe noi să ne defăimăm, şi de orice, pe noi să ne socotim vinovaţi şi greşiţi, iar nu pe fratele nostru.
Odinioară au venit la mine doi fraţi scârbiţi unul asupra altuia. Cel mare zicea despre cel mai mic că îi poruncesc câte ceva şi se mâhneşte şi mă întristez şi eu, aducându-mi aminte de cuvântul părinţilor: că de ar avea credinţă ar primi cuvântul cu bucurie.
Iar cel mai mic zicea: iartă-mă părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă şi socotesc că de aceea nu se încredinţează inima mea, precum zic părinţii. Luaţi aminte şi vedeţi că amândoi s-au defăimat unul pe altul.
Alţi doi fraţi, gâlcevindu-se între ei, şi-au pus apoi metanie unul altuia cerându-şi iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metanie din toată inima, de aceea nu s-a liniştit sufletul său, că aşa au zis părinţii. Iar celălalt zicea dimpotrivă: pentru ca n-a fost gătit şi alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinţat iertăciunii lui. Vedeţi fraţilor, înşelăciune, vedeţi răzvrătire de socotinţe omeneşti? Dumnezeu ştie cât mă spăimântez când vad că însăşi sfaturile sfinţilor părinţi le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc sa zică unul: pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine; iar celălalt să răspundă: pentru ca eu n-am fost cu râvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniştit sufletul meu şi fiecare să se defaime pe sine ca să se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte şi au aruncat vină unul asupra altuia. Precum şi cei doi dintâi. De unde se cuvenea să zică unul: pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smereşte să facă ceea ce îi zic; iar celălalt să zică: măcar că fratele cu blândeţe îmi porunceşte, dar eu sunt nesupus şi neascultător, neavând frică de Dumnezeu şi de aceea îl tulbur; - ei amândoi se făceau buni, învinovăţind unul pe celalalt. Aceasta este dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimam pe noi înşine şi rămânem smintiţi şi întru tulburare neîncetată totdeauna, osândind pe fratele nostru că nu este desăvârşit întru bunătăţi. Iar a noastră nevrednicie, prostime şi mişelie nu o socotim, ca să ne dojenim şi ca să ne mustram pentru ce facem cele necuviincioase şi netrebnice. Pentru aceea, bătrânul acela, când l-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mântuirii, a răspuns: nimic alta, decât a se defăima cineva pe sine. Şi l-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bătrânul, că aceasta este calea cea adevărată a mântuirii. Tot aşa a zis şi avva Pimen: „Cu mare suspin au intrat în această casă toate celelalte fapte bune, afară de una”. Şi fiind întrebat care este acea faptă, a răspuns: defăimarea de sine! Iar sfântul Antonie a zis: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, adică a pune asupră-şi greşeala sa înaintea lui Dumnezeu, şi a răbda până la sfârşitul vieţii ispitele ce îi vor veni”. Aşa aflăm în toate părţile: că părinţii ca sa păzească aceasta, toate le lăsau în grija lui Dumnezeu, până şi cele mai mici, şi aşa se odihneau. Precum bătrânul acela care s-a îmbolnăvit şi i-a pus un frate în bucate în loc de miere, ulei, care era foarte împotriva boalei ce avea şi pricinuitor de primejdie, nu s-a tulburat şi a mâncat fără cârtire, nepornindu-se nici măcar cu cuvântul asupra acelui frate, ca să-i zică că şi-a bătut joc de el. Ba şi după ce a simţit acel frate ce a făcut şi a se tângui şi a zice: te-am omorât părinte, şi ai îngreuiat păcatul asupra mea, că ai tăcut, i-a răspuns cu blândeţe zicând: nu te întrista fiule, că de ar fi vrut Dumnezeu să mănânc miere, ai fi pus miere. Acum să-i zică cineva bătrânului: o, părinte, fratele a greşit şi îndreptare este aceasta de zici că de ar fi vrut Dumnezeu să mănânc miere, miere ar fi pus. Gândiţi-vă, că era de atâta boală supărat şi de atâtea zile nemâncat şi nu s-a supărat asupra fratelui, ci a aruncat pricina la Dumnezeu şi s-a odihnit. Şi bine zicea bătrânul, ştiind că de ar fi vrut Dumnezeu să mănânce miere, s-ar fi prefăcut şi acel ulei în miere. Iar noi, dimpotrivă, la tot lucrul învinuim pe aproapele nostru şi-l defăimăm ca şi cum ne-ar fi ocărât. Şi măcar cuvânt prost de vom auzi, îndată îl întoarcem zicând: de nu ar fi vrut să se mâhnească nu mi-ar fi zis acel cuvânt. Unde este proorocul David, care zicea pentru Simei: „Lăsaţi-l să mă blesteme că Domnul i-a poruncit lui”. Zice vreodată unui om ucigător, Dumnezeu să blesteme pe prooroc? Pentru ce dar a zis: „Lăsaţi-l că Domnul a poruncit?” Proorocul era înţelept şi ştia că alt lucru nu revarsă Dumnezeu mai cu prisos în suflet decât ispitele şi mai vârtos în vreme de scârbă şi de nevoie, pentru aceea, zice: lăsaţi-l să mă blesteme, că Domnul i-a zis. Pentru ce? Pentru ca să vadă Dumnezeu smerenia mea şi să-mi întoarcă bune în locul blestemului lui. Vedeţi cu câtă înţelepciune a făcut aceasta proorocul? De aceea se opunea celor ce voiau să pedepsească pe cel ce îl blestema, zicând: Ce aveţi cu mine, voi fiii Saroiei? Lăsaţi-l să mă blesteme că Domnul i-a zis. Noi însă de vom auzi vreun cuvânt, îndată ne asemănăm câinilor, care când aruncă cineva în ei cu o piatră, lasă pe cel ce a aruncat şi aleargă la piatră şi o muşcă. Aşa facem şi noi: lăsam pe Dumnezeu, care cu voia Lui îngăduie să vină ispitele, pentru ca să curăţească păcatele noastre şi alergăm către vecin zicând: pentru ce mi-a grăit cutare vorbă, pentru ce mi-a făcut cutare lucru? Şi în loc să ne folosească dintr-aceasta noi facem dimpotrivă şi ne smintim pe noi înşine, nesocotind că toate se fac cu pronia lui Dumnezeu pentru folosul nostru.
Domnul Dumnezeu să ne înţelepţească, prin rugăciunile sfinţilor, Căruia i se cade slava, cinstea şi închinăciunea,
Amin!
PENTRU ȚINEREA DE MINTE A RĂULUI
Parintii au zis ca nu se cade nicidecum calugarilor a se mania, nici a intrista pe altul, adaugand ca cel ce a biruit mania, pe insusi diavolul a supus ; si iarasi ca cel stapanit de patima aceasta este cu totul strain de vietuirea calugareasca. Deci pentru noi, care nu numai ca ne pornim spre manie, ci si suntem stapaniti de dansa, ce ramane sa zicem ? Ca alta este a fi atatat de manie si indata a te potoli si alta este a tine in inima foc nestins de manie. Aceasta este robirea de manie si se numeste mnisikakia (tinerea de minte a raului) si de mult plans este un ticalos suflet, care este robit de o rea si neomeneasca patima ca aceasta. De care foarte sa ne ferim si dupa Dumnezeu, noi insine sa ne ajutam, fratilor, unul pe altul, ca sa scapam de veninul acestei pricinuitoare de moarte patimi. Pentru ca uneori, cand se intampla vreo tulburare sau sminteala, cineva face metanie fratelui sau, dar si dupa metanie ramane neimpacat, avand cugetul ranit spre acela. Nu se cade sa lasam sa se incuibeze aceasta rautate a inimii, ci fara zabava, sa o scoata din gandul nostru, ca aceasta este tinerea de manie, precum am zis. Si trebuie multa sarguire, mare pocainta, barbateasca lupta sa punem, pentru ca sa nu se inradacineze intru noi aceasta patima. De face cineva metanie, zi ca a facut-o ca sa implineasca porunca, si poate ca intr-acel minut i-a incetat iutimea, dar netamaduindu-se de tinerea de patima prin osteneala, ramane iarasi mahnit asupra acelui frate si nu se potoleste scarba, ba se mareste. Pentru ca, precum am zis mai sus, alta este tinerea de manie si alta mania, alta este cearta (sporovirea) si alta tulburarea. Sa va spun o pilda, ca sa pricepeti. Socotiti cuvantul unui frate ce va sa-l spuna altuia, ca un carbunas mic ce il baga cineva intr-un cuptor ca sa-l aprinda. Deci, precum acest carbunas de-l va lasa singur si nu va sufla, nici nu va spune surcele sau paie peste el, se stinge ; tot asa si acel cuvant al fratelui, de-l va suferi celalalt, socotind ca l-a grait ori din prostime, ori din nebagare de seama, iata ca a trecut si s-a potolit. Iar daca cel ce a auzit cuvantul va incepe a se framanta in gandul lui si a se tulbura zicand : pentru ce sa-mi zica mie aceasta ? sau pentru ce sa nu-i dau si eu cutare raspuns ? si cum ca el nu oricum ci intr-adins mi-a grait acest cuvant ca sa ma scarbeasca, iata ca a pus paie deasupra carbunelui. Intocmai ca atunci cand se aprinde focul : intai se face fum, adica tulburare si intunecare a mintii, iar din aceasta incep gandurile a se asmuti si a se lupta, din care se pricinuieste inimii indarjire, iar aceea incepe a atata pe om spre razbunare impotriva celui ce l-a scarbit. Aceasta indarjire indata naste salbaticiunea, care este impotriva blandetei omenesti, precum a zis avva Marcu : “Cel indarjit cu inima mestesugeste rautate in cugetele sale si nu I se va putea infrange inima decat prin smerenie, rugaciune si rabdare”, iar de va rabda cineva de la inceput, cuvantul cel mic al fratelui sau, stinge precum am zis, acel mic carbune, inainte de a incepe a fumega. Insa de va vrea si atatarea poate sa o potoleasca, pana este mica, prin tacere, prin rugaciune si prin cainta din inima. Iar de va ramane fumegand, invalvatandu-si si aprinzandu-si inima prin aducere aminte, galcevindu-se cu gandul : “De ce sa-mi zica aceasta?” sau “Ii voi zice si eu cutare”, din aceasta galcevire si lupta a cugetelor sale, inima e flacara si se aprinde focul maniei. Ca mania, precum zice marele Vasile, este infierbantare a sangelui celui dimprejurul inimii. Aceasta este iutimea fierii, oxinolia (grabnica maniere = irascibilitate). Si pe aceasta, de va vrea cineva, poate cu lesnire sa o stinga pana nu se va face urgie (manie grozava, ura). Iar de va ramanea tulburandu-se neincetat cu cugetul si zdruncinandu-se, se aseamana celui ce baga lemne in foc si aprinzand vapaie mare face jeratic si aceasta este urgia. Aceasta a spus avva Zosima ca inseamna cuvantul care zice : unde nu este adaugire maniei se potoleste razboiul. Ca de nu se va grabi cineva sa se defaime pe sine la inceputul tulburarii, cand adica a inceput a se atata si a fumega, plecandu-se inainte de a se aprinde mania, se potoleste. Iar neimpacandu-se si imboldindu-se neincetat cu cugetul, ca la adaugirea de lemne peste foc, face in sufletul sau jeratec de carbunii mari ai urgiei, care, chiar daca se sting, nu mai putrezesc ; ba si sangele de-si va varsa, nu poate scapa de dansa.
Iata, v-am aratat deosebirea si ati inteles ce este tulburarea, ce este mania, ce este urgia si ce este mnisikakia, adica tinerea de minte a raului. Ca vedeti, pentru un cuvant, la cata rautate ajunge omul. Iar de se va smeri de la inceput si va pune vina asupra-si, de va rabda cuvantul fratelui si de nu se va partini, nici nu va raspunde pentru un cuvant, doua sau cinci, de nu se va rasplati rau pentru rau, lesne scapa de toate aceste rautati.
Drept aceea, mereu va zic : siliti-va sa stapaniti patimile pana sunt mici, pana nu se inradacineaza, nici nu s-au intarit si au inceput sa va asupreasca, ca apoi multa sudoare veti suferi pana sa va izbaviti de dansele. Ca altceva este a scoate din radacina o ierbusoara, si altceva a dezradacina un copac. Mult ma mir cum de nu pricepem ceea ce cantam in toate zilele : ca ne blestemam pe noi insine si nu luam aminte intelesul cantarilor. Fiindca zicem : de am rasplatit celor ce mi-au facut rele, sa cad de la vrajmasii mei in desert. Ce va sa zica : sa cad ? Cata vreme cineva sta pe picioarele sale, se poate impotrivi vrajmasului sau, da razboi si este lovit, se lupta sa biruiasca chiar daca este biruit, pentru ca inca sta. Iar de se va intampla sa cada, nu se mai poate lupta cu vrajmasul. Deci noi ne blestemam singuri : nu numai sa cadem in fata vrajmasilor nostri, si sa cadem si deserti. Si ce va sa zica a cadea desert in fata vrajmasului ? A cadea, am zis, inseamna a nu mai avea putere sa stai impotriva, zicand pe pamant. Iar desert, inseamna a nu mai avea nici o putere ca sa te scoli macar de la pamant ; caci cel ce poate sa se scoale, poate iarasi sa se ajutoreze si sa vina iarasi la razboi, cu orice mijloc. Mai pe urma zicem : sa goneasca vrajmasul sufletul meu si sa-l prinda, adica sa-l apuce in mainile lui si sa-l supuna intru toate. Toate acestea ne blestemam a le patimi de vom rasplati rau pentru rau. Dar nu zicem numai acestea, ci inca adaugam : sa calce jos pe pamant viata noastra. Ce este viata noastra : faptele cele bune. Cerem sa fie calcata pe pamant, adica sa ne facem cu totul pamantesti, avand tot gandul nostru impilat pe pamant. Apoi zicem : slava mea in tarana sa locuiasca, adica mintea si stiinta ce se nasc in suflet din paza sfintelor porunci, sa le ingroape in pamant. Asadar, zicem sa faca slava noastra spre rusinarea noastra, adica sa o arunce in tarana si sa se faca pamanteasca viata si slava noastra, ca sa nu mai socoteasca nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupesti ; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu : “Nu va ramanea Duhul meu intru ei, fiindca sunt trupesti”.
Acestea toate cantand, ne blestemam pe noi, de vom rasplati rau pentru rau. Dar cate rele nu rasplatim pentru rele si nu vrem sa stim, nici sa le bagam in seama ? Caci a rasplati rau pentru rau nu se face numai cu fapta, ci si cu cuvantul si cu chipul. Sa nu gandeasca cineva ca este indreptat, pentru ca n-a rasplatit rau cu rau cu fapta ; ca poate face rasplatire precum am zis si cu cuvantul, si cu chipul si cu privirea, suparand pe fratele sau. Ca si cu privirea si cu orice alta miscare poti tulbura pe fratele tau. Toate acestea sunt rasplatiri cu rau pentru rau. Dar chiar si cand se nevoieste cineva sa nu rasplateasca rau pentru rau, nici cu fapta, nici cu cuvantul, nici cu chipul, nici cu miscarea, dar de va avea scarba in inima sa asupra fratelui si se va mahni asupra lui, tot e vinovat ca si cum ar rasplati rau pentru rau. Luati aminte ca sunt multe stari si deosebiri ale acestui lucru : ca si de nu se scarbeste, nici nu se mahneste cineva asupra fratelui sau, insa auzind ca altcineva l-a scarbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocarat, se va bucura, si cu aceasta se afla in vina rasplatirii cu rau. Si iarasi : de este cineva care nici in inima nu este mahnit asupra fratelui, nici nu se bucura de necinstea lui, ba inca se si scarbeste, insa nu-i pare bine cand il va vedea sporind in vreo bunatate, slava sau odihna, ci se mahneste, si aceasta este patima, macar ca este mai usoara.
La inceputul cuvantului am zis ca este cineva care face metania fratelui, dar pe urma ramane totusi scarbit asupra lui si zicem ca a tamaduit mania facand metanie, insa nu s-a nevoit a face tamaduire si tinerii de minte a raului ; altul, intamplandu-se sa fie scarbit de cineva, facand metanie se impaca cu acela si nici tinere de minte a raului nu are in inima sa, dar de se va intampla mai pe urma sa-i zica un cuvant atingator, iarasi isi aduce aminte de cel dintai si se tulbura. Unul ca acesta se aseamana cu omul care a avut rana si puind alifie s-a inchis, dar numai pe dinafara, iar inlauntru inca este slab locul, si oricand se va lovi la acel loc, fiind mai slab se raneste mai curand decat daca s-ar lovi in alta parte a trupului si indata incepe a curge sange. Asa patimeste si acesta : a avut rana, a pus alifie, adica metania, si deocamdata rana, adica mania s-a vindecat, insa nu s-a tamaduit de tot, ci inca mai are semn de vatamare, din care acea rana indata se intarata, cand se va intampla vreo cat de mica lovitura. De aceea, trebuie sa se nevoieasca omul cu tot dinadinsul si sa tamaduiasca desavarsit acea rana, incat sa creasca, ca mai inainte si par pe locul acela, sa nu mai ramana nici un semn, nici macar sa nu se cunoasca ca a fost rana in acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel, decat numai rugandu-se lui Dumezeu din toata inima pentru cel ce l-a intristat, zicand : Dumnezeule, ajuta fratelui meu si mie pentru rugaciunile lui. Sa nu inceteze rugandu-se pentru fratele sau pana cand nu i se va linisti desavarsit inima. Fiindca este un semn de milostivire si de dragoste, ba si de smerenie a cere ajutor pentru rugaciunile lui, si oriunde este milostivire, dragoste si smerenie, ce poate face mania, tinerea de minte a raului, sau alta patima ? Precum a zis avva Zosima : “De va intinde diavolul toate cursele rautatii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toti dracii lui, toate raman zadarnice si se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos”. Iar alt sfant zice : “Cel ce se roaga pentru vrajmasii lui, numai acela nu are tinerea de minte a raului”.
Lucrati, dar si pricepeti cele ce auziti. Adevarul va zic : daca nu le veti face cu fapta, nu le puteti pricepe cu cuvantul. Cine poate sa invete vreun mestesug numai din cuvant ? Au nu intai se osteneste lucrand si stricand, silindu-se si de multe ori neizbutind, pana cand, putin cate putin, ostenindu-se si avand rabdare, invata acel mestesug. Pentru ca vazand Domnul, cugetul si osteneala lui ii ajuta. Dar noi, voind sa invatam mestesugul mestesugurilor, cum vom putea sa-l deprindem numai cu cuvantul, fara a ne sili cu fapta ?
Deci, o, fratilor, sa fim cu grija si sa ne nevoim a lucra pana cand avem inca vreme. Iar Dumnezeu sa ne lumineze ca sa ne aducem aminte si sa pazim cele ce auzim, ca sa nu ne osandim in ziua judecatii Lui. Caruia ii este slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor,
Amin!
PENTRU MINCIUNĂ
Fratilor, vreau sa va graiesc putine cuvinte despre minciuna, fiindca vad ca nu prea va sarguiti sa va paziti limba si din aceasta lesne alunecam spre multe rautati. Caci, precum de multe ori v-am zis, din obicei se face si lucru bun si fapta rea, de aceea trebuie sa fim cu multa purtare de grija sa nu ne furam de minciuna; fiindca tot cel ce graieste minciuna, se departeaza de la Dumnezeu. Minciuna, dupa cum zice Scriptura, este de la diavolul si el este tatal minciunii. Deci, daca pe diavol il numeste tatal minciunii, apoi adevarul este Dumnezeu, dupa cum insusi zice: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”. Vedeti de cine ne despartim prin minciuna si cu cine ne impreunam?
Asadar, de voim sa ne mantuim cu adevarat, trebuie sa iubim adevarul cu toata silinta, si cu toata puterea noastra, pazindu-ne de toata minciuna, ca sa nu ne despartim de adevar si de viata.
De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvantul, iar altul minte cu toata viata lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are banuiala. Unul ca acesta vazand pe cineva vorbind cu vreun frate, banuieste si zice: despre mine vorbeste acela. Iar de va vedea ca a contenit a vorbi, iar banuieste ca din pricina lui, a tacut. De-i va zice cineva vreun cuvant, banuind ca din pricina lui, a tacut. De-i va zice cineva vreun cuvant, banuieste ca pentru ca sa-l intristeze i-a zis. In scurt, la tot lucrul are banuiala asupra vecinului, zicand ca pentru mine a facut aceasta, pentru mine a zis aceea, si pentru aceasta a facut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindca nici un adrvar nu gandeste, ci la toate are banuiala. Din aceasta se nasc iscodirile, grairea de rau, neascultarea, vrajba si osandirea. Unuia ca acesta de se va intampla vreodata sa i se adevereasca banuiala in vreun lucru, zice, ca si cum s-ar indrepta in cuvant: de aceea iscodesc orice, ca afland greseala pentru care sunt defaimat sa ma folosesc, parasindu-ma de ea. Deci intai aceasta incepere este de la diavolul caci de la minciuna a inceput: ca nestiind a banuit ceea ce nu stia. Cum ar putea pomul rau, sa faca roada buna? Iar de voieste cineva cu adevarat sa se indrepteze, cand ii zice fratele: nu face aceasta, sau de ce ai facut aceasta, sa nu se tulbure, ci sa-i faca metanie si sa-i multumeasca, si asa se va indrepta. Caci de va vedea Dumnezeu ca in acest chip este cugetul lui, nu-l va lasa niciodata sa se amageasca, ci va trimite pe cel ce poate sa-l indrepteze. Iar a zice ca pentru a ma indrepta cred banuielilor mele, aceasta este o indreptare a diavolului, care voieste sa-l insele.
Intr-o vreme, cand eram inca in obste eram suparat de diavolul ca sa pricep starea omului din miscarea lui. Si ascultati ce mi s-a intamplat. Intr-una din zile, acolo unde stateam, trece o femeie cu un vas de apa. Nu stiu cum m-am inselat, ca am cautat in ochii ei si indata gandul imi banui ca este curva. Dar cum am gandit aceasta, m-am intristat foarte tare si am intrebat pe batranul avva Ioan zicandu-i: cand nevrand mi se va rapi vederea sa privesc la cineva si din miscarea aceluia imi va banui cugetul de starea lui, ce mi se cade sa fac? Si-mi raspunse batranul: oare nu sunt multi care au metehne si gresale si pe urma, cu mare truda si osteneala se indrepteaza? Apoi, cum poti afla starea omului? Ci fereste-te sa nu crezi niciodata gandurilor tale, ca insasi aceasta socoteala este gresita, pentru ca indreptarul cel stramb si pe cele drepte le strambeaza. Si asa, de atunci incoace, cand imi zice gandul despre soare ca este soare, sau despre intuneric ca este intuneric, nu credeam.
Nu este fratilor, nimic mai greu ca banuielile. Atat sunt de vatamatoare, incat de se vor invechi in noi, incep a ne incredinta si a gandi adevarat ca vedem lucruri, care nici nu sunt, nici nu pot sa fie. Sa va spun pentru aceasta un lucru minunat, pe care l-am vazut eu insumi, tot pe cand eram in obste.
Era acolo, un oarecare frate, care era suparat de aceasta patima si atat credea gandurilor sale, incat nu se indoia de nici o parere a sa ca nu este asa cum ii zicea gandul. Deci, cu vremea, crescand aceasta patima, la atata inselaciune l-a adus diavolul, incat, intr-una din zile intrand in gradina si iscodind si priveghind ca sa vada ceva, i s-a parut ca vede un frate furand smochine si mancand. Si era ziua aceea vineri, nefiind inca doua ceasuri de zi. Dupa ce s-a incredintat de parerea lui, caci, cu adevarat a vazut lucrul, s-a ascuns si iesind afara fara a zice nimanui nimic, a pandit la vremea Sfintei Liturghii, sa vada ce va face acel frate la pricestanie (ca unul ce furase smochine, dupa parerea lui si le mancase). Vazandu-l ca isi spala mainile ca sa se impartaseasca, a alergat si a spus egumenului zicand: iata cutare frate merge cu ceilalti frati sa se cuminece. Ci porunceste sa nu-l impartaseasca, pentru ca eu l-am vazut astazi de dimineata in gradina, furand smochine si mancand. Auzind egumenul acesta, s-a grabit si l-a chemat, pana nu se apropiase de preotul care pricestuia si luandu-l la o parte, i-a zis: spune-mi frate, ce este aceasta ce ai facut astazi?, iar acela, se mira si-l intreba: unde stapane? Iar egumenul i-a zis lui: cand ai intrat in gradina de dimineata. Fratele raspunse mirandu-se: nici gradina n-am vazut-o astazi, nici aici nu am fost, ci acum am sosit de afara, caci indata ce am iesit de la utrenie, m-a trimis economul la cutare ascultare. Si era locul ce se spunea foarte departat si de-abia sosise acel frate, atunci in vremea Liturghiei. Deci, chemand egumenul pe econom il intreb: unde ai trimis pe cutare frate astazi? Economul raspunse aceea ce zisese si fratele, ca la cutare sat l-a trimis. Egumenul zise: dar cum nu l-ai adus sa ia blagoslovenie? Atunci economul facu metanie, zicand iarta-ma stapane, ca te odihneai de osteneala deniei, pentru aceasta nu l-am adus sa ia blagoslovenie. Egumenul incredintandu-se, l-a slobozit de a mers si s-a impartasit. Apoi, chemand pe acel ce credea gandurilor sale, l-a canonisit si l-a oprit de la Sfanta Impartasanie. Dar nu i-a facut numai atat. Ci dupa ce au iesit de la Sfanta Liturghie, facand sobor, a spus intamplarea cu lacrimi si scotand pe acel frate inaintea tuturor, l-a infruntat si greu l-a mustrat, pentru trei lucruri: intai ca sa rusineze pe diavolul care ii semana acele banuieli; al doilea, ca sa i se ierte pacatul prin necinstea aceea si sa se invredniceasca a primi de aici inainte ajutor de la Dumnezeu; si a treia oara, ca sa invete si pe ceilalti frati, ca niciodata sa nu creada parerilor lor. Si mult invatandu-ne pentru aceasta si pe noi si pe fratele, zicea ca nu este alt pacat mai greu, decat banuiala, incredintandu-ne cu ce s-a intamplat. Si multe asemenea ne invatau parintii, ca sa ne ferim de stricaciunea banuielilor. Deci, sa ne sarguim fratilor, cu toata puterea noastra, ca sa nu credem banuielilor. Caci, cu adevarat alt pacat nu ne departeaze de Dumnezeu ca acesta, facandu-ne nebagatori de seama de pacatele noastre si cercetatori de cele straine, indeletnicindu-ne numai spre iscodirea celor ce nu ne sunt de folos, din care nici un bine nu ni se pricinuieste, ci mai vartos scarbe de multe feluri, si din aceasta se pierde frica de Dumnezeu. Deci, de se vor semana si la noi banuiri rele, din pricina rautatii noastre, indata sa le intoarcem spre bine si asa nu ne vom strica, ca aceste presupuneri nu lasa niciodata sufletul in pace.
Iata aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvantul este asemenea de pilda, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: iarta-ma, ca m-am lenevit sa ma scol, ci zice ca a fost racit sau slabit de osteneala si alte feluri de minciuni adauga, ca sa nu faca o metanie si sa se smereasca sa ceara iertaciune. Si de-l va infrunta cineva la vreun lucru, se priceste si se galceveste, ca sa-si acopere rusinea. Tot asemenea, si cand va avea discutie si zicand: tu ai zis aceasta, tu ai facut aceasta, eu n-am zis nimic. Si cutare a facut sau a zis aceasta si aceasta, numai ca sa nu se smereasca. Iarasi, de va dori vreun lucru, nu vrea sa zica adevarul ca doresc cutare, ci pune pricina de indreptare zicand ca are cutare neputinta si-i trebuie acel lucru. Si spune atatea minciuni ca sa-si implineasca pofta. Ca precum tot pacatul, sau din pofta, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot asa si minciuna din aceste trei se face, adica: sau pentru ca sa nu se necinsteasca si sa se smereasca, sau pentru ca sa-si implineasca pofta, sau pentru ca sa castige ceva. Si nu se linisteste la un loc, ci neincetat inconjoara si totdeauna se gateste ce sa graiasca, numai sa-si implineasca scopul. Pe unul ca acesta, chiar si adevarul de ar spune, nu-l crede nimeni, ca si adevarul lui este cu banuiala. Se intampla insa uneori sa fie trebuincioasa si iconomia cuvantului, cand de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricina de si mai multa tulburare, scarba si primejdie. Precum a zis avva Amona avvei Agaton spre pilda: intre doi oameni s-a facut moarte inaintea ta si unul a intrat in chilie la tine. Si fiind el cautat de judecatori te intreaba zicand: la tine s-a facut uciderea? Deci, de nu vei iconomisi, il dai pe om spre moarte. La o nevoie mare ca aceasta, de va grai cineva minciuna este iertat. Numai si atunci sa nu fie fara de grija, ci sa se pocaiasca si sa planga inaintea lui Dumnezeu, si sa o socoteasca si pe aceasta ca pe o intamplare de ispita. Insa nici aceasta sa nu o faca adesea, ci, cum am zis, la o foarte mare nevoie. Ca precum leacul pentru nervi si pentru curatenie de-l va lua cineva adesea, il strica, iar de-l va intrebuinta rar, numai la vreme de trebuinta il foloseste, asa si tainuirea adevarului, in multi ani odata sa o faca cineva, cand se va vedea la mare nevoie, inca si atunci cu frica si cu cutremur, descoperind lui Dumnezeu si cugetul si nevoia si asa i se poate ierta, ca intr-alt chip se strica si cu aceasta. Iata, v-am spus cine este cel ce simte cu cugetul si cine cu cuvantul. Deci, sa spunem acum si despre cel ce minte cu vietuirea sa.
Acela, minte cu vietuirea sa, care altul este pe dinlauntru si altul pe dinafara; adica, cel ce fiind lacom, se arata a fi postitor; sau fiind asupritor, graieste despre milostenie si lauda milosardia; sau fiind mandru, fericeste smerenia. Si nu face aceasta vrand sa laude fapta cea buna: ca de ar grai cu acest fel de scop ar marturisi cu smerenie mai inainte neputinta lui, zicand: vai mie ticalosului, ca sunt lipsit de toata bunatatea. Si numai dupa ce-si va marturisi neputinta lui sa laude fapta cea buna; si nici ferindu-se sa nu sminteasca pe cineva, pentru aceea o lauda. Ca nu se cuvine sa zica: eu sunt pacatos si ticalos, pentru ce dar, sa smintesc si alt suflet, sa am si aceasta greutate? Ca de ar face asa, macar ca pacatuieste ascuns, cel putin la aratare s-ar vedea ca face bine, pentru ca nu sminteste pe altii. Ca a se osandi pe sine este o fapta a smereniei, si ati fi mila de fratele tai ca sa nu-l smintesti, este un semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu lauda fapta cea buna cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca sa-si acopere rusinea. Fericeste numele faptei celei bune si graieste de dansa ca si cum si el ar fi asa, sau si de multe ori ca sa insele pe altul si sa-l strice. Ca nici o rautate sau eres, nici insusi diavolul nu poate sa amageasca pe cineva, de nu se va fatarnici ca are fapta buna. Precum zice Apostolul: ca si diavolul se preface inger luminat. Deci de se schimba stapanitorul, nu-i de mirare ca se vor preface si slugile lui. Asadar, mincinosul sau temandu-se de rusine ca sa nu se smereasca, sau, precum am zis, vrand sa insele pe cineva va sa-l strice, graieste de fapta cea buna si o lauda si se minuneaza de dansa, ca si cum si el ar fi asa si o stie. Acesta este cel ce minte cu vietuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arata in fata, si altul este in ascuns. Toata vietuirea lui este fatarnica si mincinoasa.
Iata dar, v-am spus despre minciuna ce este de la cel viclean. V-am grait si de adevar, cum ca este insusi Dumnezeu.
Deci sa fugim de minciuna, fratilor, ca sa scapam de alcatuirea vicleanului si sa ne nevoim a castiga adevarul, ca sa ne unim cu Dumnezeu care a zis: Eu sunt Adevarul.
Domnul Dumnezeu sa ne invredniceasca adevarului sau; Caruia i se cade slava, puterea, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor,
AMIN!
PENTRU CA SĂ UMBLĂM PE CALEA LUI DUMNEZEU CU LUARE AMINTE
Sã ne sarguim fratilor, pentru mantuirea noastra si sa fim cu luare aminte ca sa nu pierdem vremea in zadar, caci cu adevarat, mult vom cauta zilele acestea si nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna catre sine: Arsenie, nevoieste-te sa-ti castigi ceea ce ai cugetat cand ai iesit din lume! Iar noi, ne aflam in mare lenevire, si nici pentru ce am lasat lumea nu stim, nici ce lucru este ceea ce am hotarat sa savarsim. Pentru aceea, nu numai ca nu sporim, ci si pururea ne scarbim. Aceasta ni se pricinuieste ca nu suntem cu luare aminte si cu paza in inima noastra. Ca de am vrea cu tot dinadinsul sa ne nevoim putin, nu ne-am scarbi atat de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru ca desi are cineva osteneala la inceput, dar putin cate putin sporeste inainte si apoi cu odihna savarseste faptele cele bune, ca vazand Dumnezeu osteneala lui ii da ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim binele. Caci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar si vointa aceasta este inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu si spre osardie si apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Parinti: da sange si primeste duh, adica nevoieste-te si vei dobandi fapta cea buna. Eu cand invatam la scoala cea elineasca, la inceput foarte mult ma osteneam si cand mergeam sa iau invatatura, adica (matihma), mi se parea ca merg asupra unei jiganii salbatice. Iar daca nu am incetat silindu-ma, mi-a ajutat Dumnezeu, si atat m-am deprins cu invatatura, incat nu vroiam sa stiu nici de mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa dragoste a invataturii. Si cu toate ca aveam prieteni si eram iubit de dansii, dar niciodata nu mi-am lasat invatatura ca sa ma duc la vreo adunare a lor, ori pentru mancare, ori macar pentru o vorba, fara cand ne slobozea dascalul de la scoala, de mare nevoie ma scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a citaniei si apoi ma intorceam iarasi la chilia mea, indeletnicindu-ma cu totul la invatatura, incat nici de hrana vietii mele nu ma grijeam (neprisosindu-mi vreme); fara numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care imi gatea cate ceva, si asa, orice gaseam pranzeam, insa cartea nu lipsea de langa mine, ci si mancand ma plecam si citeam pe dansa. Chiar si cand ma culcam dupa pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas si de ma fura putintel somnul, indata saream iarasi la citire. Seara, dupa ce ma intorceam de la vecernie si aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul noptii. Si atata eram cuprins de ravana invataturii, incat nimic altceva nu ma indulcea decat citania. Deci, venind la manastire am cugetat in gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are cineva atata ravna si pofta ca sa se deprinda si sa se imbogateasca, cu atat mai vartos spre fapta buna. Si asa simteam un indemn si o mare indraznire din aceasta pilda.
Deci, si din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se leneveasca si sa glumeasca. Caci precum cel ce vrea sa invete zidaria, sau alt mestesug, nu se mai indeletniceste si cu altceva decat cu acel mestesug, asa si cei ce voiesc sa invete lucrarea cea duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca alt lucru, ci ziua si noaptea sa se nevoiasca la aceasta, ca sa sa se deprinda si sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc la dansa asa, nu numai ca nu sporesc, ci se si tulbura totdeauna si se nevoiesc in zadar, fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fara luare aminte, pe nesimtite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna in mijloc si greseste. Pentru aceasta si acel sfant batran a zis: Umblati pe calea cea imparateasca si masurati si milurile (pluralul de la mila - unitate de masura de circa 1500m) ei. Deci atat lucrul cel peste masura (adica ipervoli) cat si cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adica elipsis), nu se socoteste fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura: "Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea imparateasca". Sfantul Vasile zice: "Cumpanire dreapta a inimii se face, cand nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa, ci socotesc numai cea de o masura, adica fapta cea buna". Ca si cum am zice: rautatea din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci abaterea sufletului din fapta cea buna este rautatea si aceasta ratacire munceste pe ticalosul suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire rautatea nu are odihna. Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din putrezirea ce i s-ar intampla se nasc si acei viermi apoi mananca lemnul; si precum fierul din sinesi facand rugina, aceea il roade, si moliile strica hainele din care se fac; tot asa si sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic, nici nu avea vreo fire sau stare si apoi este muncit de rautate. Bine a zis Sfantul Grigorie: "Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste". Tot asa si rautatea pe cei rai, pe care o vedem si la bolile trupesti. Cand cineva iese din randuiala si nu-si chiverniseste sanatatea, isi strica masura starii sale si din aceasta i se pricinuieste boala, care mai inainte nu era nimic. Precum, dupa ce se insanatoseste trupul, iarasi piere boala, nefiind lucru cu vreo fiinta. Asemenea este si rautatea: o boala a sufletului, fiindca il sminteste din sanatatea cea fireasca, care este fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca faptele bune sunt la mijloc, adica: smerenia este in mijlocul mandriei si al fatarniciei; tot asa si cucernicia este in mijlocul rusinii si al obrazniciei, asa si celelalte fapte bune. Deci, cand se va invrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu si macar ca il vezi mancand, band, dormind si el ca si ceilalti oameni, unul ca acesta, pazind cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar cand nu va lua aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la dreapta sau la stanga, adica spre prinos, sau spre lipsa si i se pricinuieste boala, care - precum am zis, este rautatea.
Iara dar, aceasta este calea cea imparateasca, pe care au umblat toti sfintii, iara mulurile (plural de la mila), sunt starile cele de multe feluri, pe care trebuie sa le numere cineva, adica unde se afla, la ce loc, a ajuns si la ce stare a venit. Caci noi ne asemanam, precum am zis, celor ce vor sa calatoreasca spre a merge la cetatea Ierusalimului. Si iesim toti dintr-un oras, unii merg numai cinci mile de loc si raman, altii zece si inceteaza, altii pana la jumatatea caii si ostenesc, iar altii abia ies din cetate si raman imprejurul ei tavalindu-se pe gunoaie. Unii dintre calatori insa se intampla de merg doua - trei mile de loc si apoi gresesc drumul si umbla ratacindu-se cinci mile pana sa se intoarca. Altii merg aproape de cetate si ramanand afara de porti nu apuca sa intre inauntru. Asa suntem si noi: toti ca dintr-o cetate am iesit din lume si am venit la manastire, avand toti un cuget, adica, sa castigam fapte bune. Insa unii am inceput putintel si am ramas, altii mai mult si am statut, altii pana la jumatatea caii si ne-am oprit, iar altii n-am facut nimic, ci numai ni s-a parut ca am iesti din lume, dar am ramas tot in patimile lumii si in putoarea ei. Iar desi facem putintel bine, iarasi il stricam, ba uneori stricam mai mult decat ceea ce am lucrat. Sau savarsind vreo fapta buna, ne mandrim fata de aproapele nostru si ramanem afara din cetate si nimic nu ne folosim, ca de am si ajuns pana la cetate, dar inlauntru nu intram. Si astfel nu implinim cugetul cu care ne-am calatorit cand am iesit din lume. Deci fiecare din noi sa se socoteasca unde este; daca a iesit din orasul sau si s-a departat, sau a ramas afara la poarta, iarasi intru putoare, daca a umblat putin sau mult; daca a ajuns la mijlocul drumului, sau daca umbla doua mile si se intoarce cinci; daca a ajuns pana la poarta cetatii sau daca a intrat in Ierusalim. Fiecare sa ia seama la starea sa unde se afla. In trei stari se poate afla omul: unul este cel ce nu inceteaza a pacatui, altul care paraseste pacatul si altul care il dezradacineaza. Cel ce lucreaza pacatul, este cel care se afla pacatuind; cel ce se opreste este cel ce nici nu il face neintrerupt, dar nici nu inceteaza cu totul; ci se lupta putin si iarasi se supune patimii. Iar cel ce drzradacineaza patima este cel ce se nevoieste impotriva patimii pana o biruieste si se izbaveste de ea. Insa aceste trei stari, au multa latime de cercetare. Spre pilda, spuneti-mi ce patima voiti sa cercetam. Voiti sa graim despre mandrie? sau despre curvie? sau mai bine sa vorbim despre trufie, fiindca mai mult suntem biruiti de dansa? Cel ce afla intru aceasta patimea, nu poate suferi nici un cuvant al fratelui sau, ci de aude un cuvant se tulbura si-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar dupa ce inceteaza razboiul, sta socotind pentru ce sa-i zica acela ce i-a zis, se scarbeste asupra-i si, cuprins de pizma, ii pare rau ca nu i-a zis si mai multe decat cele ce i-a grait; gaseste cuvinte si mai amare ca sa-i raspunda si zice: fiindca nu i-am zis cutare vorba, pentru ce sa-mi zica el aceasta? Deci am sa-i zic si eu aceasta. Mereu se lupta cu acest fel de cuget, nepotolindu-si mania. Aceasta este o stare a rautatii din indelungat obicei intarita. Dumnezeu sa ne izbaveasca de acest fel de rautate: ca o stare ca aceasta este hotarata de munca iadului, fiindca pacatul ce se face cu neincetata lucrare, este osandit muncii celei vesnice. Unul ca acesta de va vrea sa se indrepteze, nu poate singur sa-si biruiasca patima sa, de nu va avea ajutorul sfintilor. Drept aceea se cade sa ne nevoim a dezradacina patimile, inainte de a le obisnui.
Este un altul, care, de asemenea, auzind un cuvant, se tulbura si zice si el cinci sau zece pentru unul, si se scarbeste asemenea celui dintai, ca nu i-a zis si altele mai rele si tine si manie, dar putine zile si apoi se intoarce; unul tine numai o zi manie si se impaca, iar un altul indata se tulbura, ocaraste, zice cate ii vine la gura, dar iarasi in graba se potoleste si se linisteste. Toti acestia, ca si cel dintai cata vreme sunt cuprinsi de aceste porniri, sunt in osanda de munca (asemenea celor ce se afla facand pacatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire intre ei.
Sa spunem si despre cei ce inceteaza patima. Unul aude un cuvant si se intristeaza intru sine si se scarbeste, nu pentru ca a fost necinstit, ci pentru ca n-a suferit. Altul, macar ca e biruit de greutatea patimii, insa nu lenevindu-se, ci silindu-se si ostenindu-se. Altul, nevrand sa raspunda cuvant, este rapit de obicei. Altul se nevoieste ca nici sa nu graiasca cuvant prost, dar se intristeaza pentru ca a fost necinstit, insa se defaima pe sine, pentru ce sa se mahneasca, si-i pare rau de aceasta. Iata acestia sunt dintre acei ce se sarguiesc sa inceteze patima, dar se afla inca in frica primejdiei, macar ca si intre dansii este deosebire (adica cel ce este biruit ostenindu-se iar nu lenevindu-se, cel ce este rapit de obicei si cel ce se osandeste pe sine ca n-a suferit ocara cu multumita); si mai mare deosebire au decat cei ce se afla intru lucrarea pacatului, caci toti acestia despre care am zis mai sus, sunt dintre acei ce se silesc sa inceteze patima, fiindca nu voiesc sa faca rau, ci se intristeaza. Pentru care si zic Parintii: ca tot lucrul pe care nu-l voieste sufletul, nu tine multa vreme. Insa au datoria sa se cerceteze pe sine, daca nu cumva, desi nu rasplatesc pentru ceea ce au patimit, dar poate cu altceva se impotrivesc si de aceea se biruiesc si se ranesc. Sunt si unii care se sarguiesc sa inceteze vreo patima, insa pentru alta patima: ca cel ce tace si nu raspunde din trufie sau din placerea oamenilor, sau din alta patima oarecare: acestia vor sa tamaduiasca rautatea cu alta rautate. Pentru aceasta avva Pimen a zis ca niciodata viclesugul nu strica pe viclesug. Acestia se numara cu cei ce lucreaza pacatul si in zadar se inseala pe sinesi.
Acum sa graim si despre cei ce dezradacineaza patima. Este unul care se bucura daca va fi necinstit, insa ca sa aiba plata. Unul ca acesta este dintre cei ce dezradacineaza patima, dar nu cu cunostinta. Altul se bucura fiind batjocorit, insa pentru ca se socoteste vrednic a fi batjocorit si cum ca el este vinovat. Acesta dezradacineaza patima cu pricepere. Caci a fi necinstit si a te invinui pe sineti si a primi cele ce ti se intampla ca si cum ti s-ar cuveni, cu minte faci lucrul: caci tot cel ce se roaga lui Dumnezeu sa-i dea smerenie, trebuie sa stie ca aceasta este ceea ce cere, adica sa-i vina vreo necinste. Si cand va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca si el insusi pe sine sa se defaimeze si sa se necinsteasca in gandul sau. Este si altul mai cu inalta intelepciune, care nu numai ca se bucura cand este batjocorit de cineva, si se socoteste vinovat, ci se intristeaza si-i pare rau pentru ce sa fie el pricina de tulburare celui ce l-a ocarat. Dumnezeu sa ne invredniceasca de aceasta stare.
Vedeti cata latime au aceste trei stari? Deci, fiecare dintre noi, precum am zis, sa vedem in ce stare suntem. Daca savarseste cineva cele ale patimii sale din voie, sau nu voieste sa faca rau, dar fiind biruit de obicei si rapindu-se il face si apoi indata se scarbeste si se intristeaza ca a gresit; sau daca se nevoieste sa inceteze patima, cu priceperea sau cu alta patima, precum am zis ca este atunci cand cineva tace din trufie, sau din placerea oamenilor, sau pentru vreun cuget omenesc, sau a inceput a dezradacina patima si o dezradacineaza cu pricepere. Fiecare sa stie unde se afla si la ce mila de loc a ajuns: ca nu numai in toate zilele se cuvine sa ne cercetam pe noi, ci si intr-un an sa facem cercare si intr-o saptamana sa ne ispitim si intr-o luna sa iscodim starea noastra si sa zicem: in saptamana cealalta nu eram ingreuiat de cutare patima, oare acum ma aflu? Si iar: anul trecut eram biruit de cutare patima, oare acum cum sunt? Si asa sa ne cercetam de am sporit ceva, sau tot in aceiasi stare ne aflam sau spre mai rau mergem. Dumnezeu sa ne invredniceasca ca daca nu vom dezradacina deodata de tot patima, macar sa ne oprim de la lucrarea pacatului si sa incetam patima. In adevar, greu lucru este a se afla cineva faptuind pacatul si nesilindu-se sa opreasca patima. Sa va spun cum se aseamana aceste trei stari, ca sa pricepeti.
Cel ce face pacatul se aseamana cu cel ce fiind sagetat de vrajmasi, el insusi cu mana sa impinge sageata in inima sa. Cel ce opreste patima se aseamana cu cel ce este sagetat de vrajmasi insa fiind imbracat cu camasa de fier, nu-l patrunde sageata. Iar cel ce dezradacineaza patima se aseamana cu cel ce prinde sagetile vrajmasului sau si le frange sau le arunca inapoi, in inima vrajmasului sau, precum zice psalmul: sabia lor sa intre in inima lor, iar arcurile lor sa se sfarame.
Deci, fratilor, si noi sa ne silim si de nu putem sa intoarcem sabia lor in inima lor, macar sa nu primim sagetile lor si sa le infigem noi insine in inima noastra; ci sa ne imbracam in camasa de fier a smereniei ca sa nu fim raniti de vrajmasul.
Domnul Dumnezeu cel bun sa ne acopere si sa ne dea pricepere si povatuire spre calea Sa. Caruia i se cade toata slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,
Amin!
SĂ TĂIEM PATIMILE DEGRABĂ PÂNĂ NU NE OBIȘNUIM CU ELE
Fratilor, luati aminte cum sunt lucrurile si va paziti sa nu va trandaviti, ca o mica lene la inceput, in cele din urma, ne duce la mare primejdie.
Deunazi, am mers la un frate sa-l vad si l-am gasit bolnav. Intrebandu-l ce are, mi-a spus ca l-au prins frigurile spate zile si au trecut patruzeci de zile si tot nu poate sa-si vina in fire. Vedeti, fratilor, la cata ticalosie ne aduce lenea si nepaza? Din inceput nu baga cineva de seama un lucru mic si i se intampla din aceasta o mica neputinta, dar fiind din fire neputincios si slab, multa vreme nu poate sa se indrepte. Numai sapte zile l-au prins frigurile pe acel ticalos frate, si iata, in atatea zile nu poate sa-si vada sanatatea.
Asa este si boala sufleteasca. Pacatuieste cineva un pacat mic si multa vreme patimeste ticalosindu-se si nu se poate izbavi de dansul altfel decat numai prin ajutorul doctorului, si prin doctorii. Si macar ca la boala trupeasca gasim multe pricini, sau ca doctoriile fiind vechi nu folosesc, sau ca doctorul este neinvatat si din nestiinta da alta doctorie in locul alteia, sau ca bolnavul nu pazeste ceea ce i-a poruncit doctorul. Dar la suflet nu este asa. Ca nu putem zice ca doctorul este neinvatat, nici ca n-a dat doctoriile ce se cuvin. Caci Hristos este doctorul sufletelor noastre care stie toate si la fiecare patima da doctoria cea folositoare si tamaduitoare. Adica la trufie - poruncile smereniei; la neinfranare - ale postirii; la iubirea de argint, ale milosteniei. Si in scurt, la fiecare patima are poruncile cele cuviincioase oranduite spre tamaduire, caci este doctor iscusit, iar doctoriile ii sunt folositoare, ca sunt totdeauna noi si proaspete si niciodata nu se invechesc, ci cu cat se intrebuinteaza, cu atat se innoiesc. Astfel nu este nimic care sa poata opri tamaduirea sufletului, decat numai nepaza noastra.
Deci, fratilor, sa ne sarguim pana avem vreme, sa nu ne lenevim a face bine, ca sa aflam ajutor in vremea ispitei; sa nu cheltuim viata noastra in zadar. Din atatea cate auzim, ma mir ca nu ne ingrijim, ci toate le defaimam. Iata, vedem cum unii dintre noi se rapesc din aceasta viata si cum nu ne punem silinta sa ne indreptam, stiind prea bine ca putin cate putin ne apropiem si noi de moarte? Iata, de cand vorbim, au trecut doua sau trei ceasuri, care s-au scazut din viata noastra si ne-am apropiat de moarte. Apoi, cum nu ne infricosam, ci pierdem in zadar vremea? Cum nu ne aducem aminte de cuvantul batranului acela ce a zis: ca de va pierde cineva aur sau argint, poate iarasi sa-l puna la loc, iar vremea de o va pierde, in zadar, nu o mai poate castiga. Cu adevarat va veni vremea sa cautam un ceas al vremii acesteia si sa nu-l gasim. Oare cati doresc sa asculte cuvantul lui Dumnezeu si nu se invrednicesc? Iar noi auzind atatea invataturi, nu le bagam in seama ca sa ne sarguim. Dumnezeu stie cat ma mir de nesimtirea sufletelor noastre: ca putand sa ne mantuim, noi nu voim. Putem sa ne taiem patimile noastre cat sunt mici si nu ne silim, ci le lasam de se intemeiaza si se intaresc asupra noastra, poate pentru ca sa ne ostenim pe urma foarte mult si sa nu putem sa le taiem! Ca precum v-am zis de multe ori, alta este a dezradacina o buruiana mica, care lesne se smulge si alta este a dezradacina un copac mare intemeiat.
Oarecand, un batran din cei mari a iesit cu ucenicii sai la un loc unde erau multi chiparosi si mici si mari si zice unuia dintre ucenicii sai: "Scoate din radacina acest chiparos mic!". Si indata acel frate, numai cu o mana apucandu-l, l-a scos cu multa lesnire. Si iarasi i-a aratat batranul alt chiparos mai mare decat cel dintai si-i zice lui: "Scoate-l si pe acesta". Si apucandu-l cu amandoua mainile si clatinandu-l l-a tras cu putere si de abia l-a scos. Apoi i-a aratat alt chiparos mare, poruncindu-i ca sa-l scoata si pe acela. Si mult clatinandu-se si ostenindu-se, n-a putut sa-l dezradacineze. Vazand batranul ca singur nu poate, a poruncit si altui frate sa-i ajute si asa amandoi, cu mare osteneala l-au dezradacinat. Atunci le-a zis batranul: Vedeti? asa sunt si patimile, fratilor! Cat sunt mici, cu lesnire putem sa le taiem, de vom vrea, iar de ne vom lenevi nebagandu-le in seama ca sunt mici, se intaresc, si de abia cu multa osteneala vom putea a le taia. Iar de se vor intari cu totul si ne vor cuprinde, atunci singuri nu le mai putem dezradacina, oricat de mult ne-am osteni, daca nu vom avea, dupa Dumnezeu, pe cineva din sfinti ca sa ne ajute.
Vedeti cata putere au cuvintele sfintilor batrani? David asemenea ne invata zicand: Fiica Vavilonului cea ticaloasa, fericit este cel ce va intoarce tie rasplatirea care ne-ai rasplatit, fericit este cel ce va zdrobi pruncii tai de piatra. Sa cercam aceste graiuri cu luare aminte. Vavilon inseamna tulburare, caci asa se talmaceste, de la Vavel ce este Sihem. Iar fiica Vavilonului este vrajmasia: ca sufletul intai se tulbura, apoi naste pacatul. O numeste ticaloasa, pentru ca rautatea, precum v-am zis si alta data nu are nici o fiinta din fire, nici stare, ci prin lenea noastra se face de acolo de unde n-a fost si iar prin silinta noastra se strica si piere. Deci zice fericitul David ca si cum ar vorbi cu rautatea: Fericit este cel ce iti va rasplati tie rasplatirea ce ne-ai dat-o. Sa vedem dar ce am dat si ce am luat si ce vrem sa rasplatim. Ne-am dat voia noastra si am luat pacatul. Drept aceea cuvantul fericeste pe aceia care ii va rasplati ei, adica pe cei care isi zdrobesc voia lor si intorc pacatul inapoi, parasindu-l. Apoi, mai zice: fericit este cel ce va prinde pruncii tai si-i va zdrobi de piatra. Adica fericit este acel care nu primeste dintru inceput nicidecum gandurile cele rele, cand inca sunt mici ca niste copii, ca sa nu creasca intr-insul si sa savarseasca rautate, ci degraba cat sunt mici, pentru a nu creste si a ajunge in varsta, ii prinde si ii izbeste de piatra, care este Hristos, adica ii prapadeste, nazuind catre Hristos.
Vedeti cum si Scriptura si batranii se unesc la cuvant si fericesc pe cei ce se nevoiesc a taia patimile care sunt crude, inainte de a cerca durerea si amaraciunea lor.
Drept aceea, sa ne silim, fratilor, ca sa castigam mila. Parintii au zis ca trebuie sa-si curateasca cineva stiinta in tot ceasul, cercetandu-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineata cum a petrecut noaptea si sa arate pocainta catre Dumnezeu, pentru tot ca a gresit. Iar noi, cei ce suntem mai mult gresiti, se cuvine a nu astepta pana seara, ci sa ne cercetam si la al saselea ceas din zi, cum am petrecut si ce am gresit si sa ne iscodim pre noi, nu cumva am zis vreun cuvant spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am vazut pe fratele meu facand ceva si l-am osandit, sau m-am scarbit de el, sau l-am grait de rau? Oare n-am cerut ceva de la chelar si nedandu-mi l-am ocarat sau am cartit? Oare cu cumva, nefiind bucatele bune, am grait cuvant spre infruntarea fratelui si m-am intristat? Sau mi s-a parut ca nu au fost bucatele bune si am cartit in gandul meu? Ca si cu cugetul de va tanji cineva este pacat. Si iar sa zic: oare nu cumva mi-a grait canonarhul sau alt frate si nu l-am suferit, ci m-am impotrivit. Asa avem datoria sa ne cercetam pe noi insine in fiecare zi cum am petrecut. De asemenea sa se cerceteze cineva pe sine cum a petrecut si noaptea, adica, de s-a sculat cu bucurie la slujba, sau de s-a ingreuiat asupra celui ce l-a desteptat, sau a tanjit. Ca trebuie sa se stie ca cel ce il desteapta la slujba mult ii foloseste si se face pricinuitor de mari bunatati, caci il desteapta ca sa graiasca cu Dumnezeu si sa se roage pentru pacatele sale si sa se lumineze. Drept aceea, mare datorie are cineva sa multumeasca unuia ca acestuia. In adevar, se cade sa-l socoteasca mare voitor de bine, ca printr-insul isi castiga mantuirea sa. Sa va spun pentru aceasta un lucru minunat ce am auzit de la un staret mare, care era inainte vazator. Stand in biserica el, indata ce incepeau fratii sa cante, vedea iesind din altar un oarecare imbracat cu haine luminoase, tinand in maini un vas cu mir si un miruitor cu care miruia pe toti fratii de-a randul. Ba miruia si stranile celor ce lipseau, ale unora numai, iar nu ale tuturor. Tot asa si la otpust il vedea ca iesea si facea asemenea. Deci, intr-una din zile cazand batranul la picioarele lui, l-a rugat sa-i arate ceea ce facea si cine este. Si ii zise lui: Eu sunt ingerul Domnului si mi s-a poruncit sa insemnez cu aceasta pecete pe cei ce vin la biserica de la inceputul slujbei si stau pana la sfarsit, carora li se da darul Sfantului Duh pentru silinta si cugetul lor bun. Batranul adaose: dar pentru ce miruiesti si stranile unora din cei ce lipsesc? Ingerul ii zise: Si fratii care sunt sarguitori si cu cuget bun, dar pentru vreo neputinta sau pentru vreo slujba sau ascultare n-au venit la biserica, cu blagoslovenia parintilor, desi lipsesc, si ei se invrednicesc de aceasta pecete, pentru ca, cu cugetul se afla impreuna cu cei ce canta in biserica. Iar pe cei ce puteau sa fie de fata si din lenea lor s-au indaratnicit, mi s-a poruncit sa nu-i insemnez, pentru ca ei singuri se lipsesc pe sinesi de acest dar.
Pricepeti, dar, fratilor, de cate bunatati ne este pricinuitor fratele cel ce ne desteapta la slujba bisericii. Deci sa ne sarguim ca sa nu ne pagubim de pecetea ingerului. Iar de se va intampla sa se leneveasca cineva si altul il va indemna, nu trebuie sa se manie, ci mai degraba sa-i multumeasca celui ce ii aduce aminte.
Cand eram la obste, egumenul, cu sfatul batranilor, m-a oranduit pentru primirea strainilor, si eram atunci de curand sculat dintr-o boala grea. Deci veneau strainii si privegeam cu ei, si veneau si cei cu camilele si le slujeam si lor. De multe ori, cand mergeam si eu sa ma odihnesc, se intampla iarasi vreo trebuinta si ma sculam si asa sosea ceasul slujbei bisericesti. Dar abia de adormeam putintel si iata ca venea canonarhul de ma destepta. Eu, fiind obosit de multa osteneala si de boala zapacit, ii raspundeam cu buimaceala somnului: Bine, frate, nu-ti voi uita dragostea! Dumnezeu sa-ti plateasca osteneala, de vreme ce poruncesti, viu. Dar, dupa ce se ducea, iarasi ma fura somnul si mult ma scarbeam ca zaboveam sa merg la biserica. Vazand ca acel frate nu putea sa ma destepte, m-am rugat de alti doi frati, ca unul sa ma destepte, m-am rugat de alti doi frati, ca unul sa ma destepte, iar altul sa nu ma lase sa adorm iarasi. Si, credeti-ma fratilor, ca in multa cinste ii aveam pe acesti frati, ca pe niste pricinuitori ai mantuirii mele. Asa trebuie sa va aratati si voi spre cei ce va desteapta la slujba bisericii, sau va indeamna la orice alt lucru bun.
Dar, sa venim iarasi la cuvantul ce vi-l graiam ca sa va cercetati cum ati trecut ziua si noaptea. Daca ati stat la biserica cu luare aminte si cu gandul la rugaciune, sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; daca ati ascultat citirile cu intelegere, sau lasand slujba ati iesit afara din biserica si v-ati netrebnicit in zadar. Asa, daca se va cerceta cineva pe sine in toate zilele si daca se va sargui sa se intoarca spre pocainta din cele ce a gresit si se va sili sa se indrepte, incepe a-si imputina rautatea, de la noua la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine putin cate putin, nu lasa patimile sa se inradacineze; ca de nu se va sili cineva in acest chip, sa stapaneasca o patima inainte de a se inradacina, ajunge la marea primejdie a obisnuintei celei rele, incat (precum v-am zis) de va vrea sa se pocaiasca nu mai poate singur sa biruiasca patima, de nu va avea ajutor pe cineva dintre sfinti. Sa va povestesc despre un oarecare frate, care se obisnuise cu o patima, ca sa auziti lucru foarte vrednic de plangere si sa va mirati.
Cand eram in obste, nu stiu cum se indemna unul dintre frati ca venea la mine, si-si marturisea gandurile. Si asa mi-a poruncit si egumenul, cu sfatul tuturor batranilor, sa am aceasta grija.
Deci, intr-una din zile, vine fratele si-mi zice: iarta-ma si te roaga pentru mine parinte, ca fur deale mancarii. Eu l-am intrebat daca pentru foame face aceasta, iar el mi-a raspuns: "Asa este, nu ma satur la masa cu fratii, dar nu indraznesc sa mai cer". Si i-am zis: "Dar pentru ce nu mergi sa-i spui egumenului?", iar el raspunse: "Mi-e rusine"! "Dar vrei sa-i zic eu?" l-am intrebat, iar el mi-a raspuns: "Cum vei gasi de cuviinta". Deci, am mers si am spus egumenului, care mi-a zis: "Fa dragoste, si-l indrepteaza cum stii". Si asa, luandu-l, am mers la chelar si i-am zis cu el de fata: "Fa dragoste, si in orice ceas va veni acest frate sa-ti ceara ceva, sa-i dai neoprit din toate". Chelarul ascultand porunca, a zis: "Sa fie blagoslovit". Dar n-au trecut multe zile si iarasi a venit acel frate la mine, zicandu-mi: "Iarta-ma parinte, ca iar am inceput sa fur". Eu, ii zic: "Dar pentru ce? Oare nu-ti da chelarul tot ce vrei?". Si iar imi zise: "Iarta-ma parinte, cu adevarat imi da tot ce cer, dar eu ma rusinez de el". "Dar de mine, ii zisei, iti este rusine?", si-mi raspunse: "Nu!" Deci i-am zis: "Orice vei vrea de acum inainte, vino si ia de la mine si sa nu mai furi". Asa a inceput a veni la mine si lua orice vrea, ca aveam de toate. Insa peste putine zile iarasi a inceput sa fure si iar venind scarbit mi-a zis: "Iarta-ma parinte, ca iar fur". "Dar pentru ce frate, i-am zis? oare nu-ti dau orice voiesti? sau te rusinezi si de mine?" "Ba nu", imi zise. "Dar apoi, pentru ce furi?" Si-mi raspunse: "Iarta-ma stapane, ca nu stiu nici eu pentru ce, dacat numai asa, din raul obicei fur". Indraznind a-l cerceta mai cu deamanuntul il intrebai, zicand: "Frate, spune macar adevarul, ce faci cu cele ce le furi?" El mi-a zis: le dau catarilor. Si stiti ce fura? bob, finice, smochine, ceapa, si alte asemenea legume pe care dupa ce le fura, le ascundea, fie sub asternut, fie in alt loc. Si neavand ce face cu ele, dupa ce vedea ca se vestejesc si se strica, le arunca, sau mergea de le da catarilor.
Vedeti, ce este obiceiul cel rau? Vedeti, ce ticalosie? Stia ca face lucru rau, cunostea ca greseste, se mahnea si plangea, dar vrand nevrand, era impins spre aceasta patima a furtisagului, din obiceiul cel rau, pe care il deprinsese intaiasi data din lene si nu se silise sa-l lepede de la inceput. Bine zicea avva Nisteron: "Daca, cineva va fi vreodata biruit de vreo patima, se face de aici inainte rob al acelei patimi". Milostivul Dumnezeu sa ne izbaveasca de naravul cel rau, ca sa nu auzim si noi acel grai al Scripturii: "Ce folos este intru sangele meu, daca ma voi pogora intru stricaciune?".
Iata, in multe chipuri, v-am aratat cum poate ajunge cineva putin cate putin la obiceiul cel rau. Caci, nu se numeste manios, cel ce se va mania numai o data; nici cel ce va curvi odata, nu se numeste curvar, dupa cum nici cel ce face numai odata milostenie nu se poate numi milostiv. Ci si fapta cea buna ca si cea rea, savarsindu-se adesea, se face in suflet un oarecare obicei, care, de este rau, munceste pe suflet, iar de este bun il odihneste. In ce chip fapta buna odigneste pe suflet, iar rautatea il munceste, v-am spus-o de multe ori, si acum iarasi v-o spun: "Fapta cea buna este din fire sadita in noi si ravna pentru ea nu piere niciodata de la noi. De aceea, cata vreme savarsim cele bune, deprindem obiceiul cel bun si venim la starea fireasca a noastra cea dintai, ca dintru intuneric iarasi la lumina, sau ca din vreo boala, la cea dintai a noastra fireasca sanatate. Pe cand rautatea, nu este din fire, ci straina si savarsind-o ne supunem stricaciunii ei, ca si cum am cadea intr-o boala, neputand lesne a ne intoarce la sanatate, decat numai prin amare lacrimi care pot imblanzi spre noi pe iubitorul de oameni Domnul si Mantuitorul nostru Hristos. Si ca sa pricepeti ceea ce am zis, cum ca alunecand cineva numai o data in pacat, nu este robit de patima lui, iar daca il va indesi si nu va inceta, deprinde narav rau, va spun aceasta pilda: sunt unele legume pricinuitoare de venin, ca de exemplu: varza, lintea si altele asemenea. Mancand cineva din acestea odata sau de doua ori, nu-l strica; iar de va veni de multe ori a le manca, se adauga veninul si-l arunca in friguri sau alta boala, care rau munceste pe ticalosul trup. Asa si cu sufletul: de va indesi cineva pacatul, se obisnuieste deprinderea rea, care robindu-l il tiranizeaza. Sa stiti si aceasta: Se intampla ca este cineva pornit spre patima, si de va cadea numai o data in lucrarea pacatului acelei patimi, indata primejduindu-se se robeste de ea. Precum adeseori se intampla si cu cele trupesti: ca fiind cineva melancolic (fiere neagra), si neputincios din fire sau din oarecare intamplare, chiar si numai odata de va manca o mancare otravitoare, vatamatoare, unuia ca aceluia i se poate inmulti veninul cel negru si sa cada in boala. De aceea, trebuie sa avem multa luare de minte si sa depunem multa silinta ca sa nu cadem in deprinderea vreunui obicei rau. Credeti-ma fratilor, ca de va fi cineva cuprins numai de o patima obisnuita, fie ea cat de mica, aceea singura il poate osandi la munca cea vesnica. Si de ar face cineva zece fapte bune si numai o rautate obisnuita sa aiba, acea una care se face din obiceiul cel rau, biruieste pe cele zece bune. Dupa cum un vultur, de va scapa tot trupul lui din cursa si numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei mici particele a trupului lui, nu-i foloseste celalta putere, ci oricand va vrea, merge vanatorul si-l prinde. Asa este si cu sufletul. Numai cu o patima de se va fi obisnuit, ori in ce ceas va vrea diavolul il biruieste, caci prin acea patima, il are in mainile lui.
De aceea, va zic pururea, nu lasati vreo patima sa se inradacineze in voi, ci va nevoiti, rugandu-va lui Dumnezeu noaptea si ziua, sa nu cadeti in ispita. Chiar de vom fi si biruiti vreodata, ca niste oameni, si vom cadea in vreo greseala, sa ne sarguim a ne pocai indata, sa o parasim si sa plangem inaintea lui Dumnezeu pentru ea, si sa priveghem ca sa nu mai cadem. Iar Dumnezeu, vazand cugetul nostru cel bun, smerenia si pocainta noastra, ne va da mana de ajutor si va face mila si cu noi.
Ca Lui, I se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,
Amin!
PENTRU FRICA DE MUNCILE CELE VIITOARE ȘI CĂ CEL
CE VREA SĂ SE MÂNTUIASCĂ SĂ NU SE LENEVEASCĂ
NICIODATĂ DE MÂNTUIREA LUI.
Cand eram bolnav de durerea picioarelor, unii din cei ce veneau sa ma vada si sa ma cerceteze la neputinta ce sufeream, ma intrebau la le spun din ce pricina mi s-a intamplat acea durere. Aceasta cercetare socotesc ca o faceau din doua pricini: una ca sa ma mangaie la durerile ce aveam, iar alta ca sa-mi dea prilej sa le graiesc cate ceva. Deci, se cade sa ascultati si voi fratilor, ca povestirea scarbei, dupa ce te-ai izbavit de ea, este placuta. Ca si cei ce umbla pe mare: cand se ridica furtuna, toti cei din corabie se intristeaza, dar dupa ce trece, isi spun unul altuia intamplarile lor.
Bine este, fratilor, precum pururea va zic, ca tot lucrul sa-l aruncam in seama proniei lui Dumnezeu, zicand ca nici un lucru nu se face fara voia lui Dumnezeu, Care stiind caci cu adevarat aceasta ne este de folos, de aceea a randuit in acest chip. Si macar de ar avea vreo alta pricina la vedere acel lucru, noi tot la voia lui Dumnezeu trebuie sa-l aruncam. De pilda, puteam sa le spun celor ce ma intrebau de durerile picioarelor ca mi s-a pricinuit reumatism in picioare si ma dor, pentru ca m-am indeletnicit cu ospete straine si m-am silit sa fac pe gustul acelor adunari, ingreunandu-mi stomacul cu mancari. Sau si alte multe pricini puteam sa gasesc si sa le spun, ca sa nu fie lipsit de pricina cel ce vrea s-o graiasca. Dar eu le-am zis ca cea mai adevarata si mai de folos pricina este aceasta: ca asa stie Dumnezeu ca e de folos sufletului meu si asa a facut, pentru ca nici un lucru din cate face Dumnezeu nu este rau, ci toate sunt foarte bune.
Deci, acum va zic si voua fratilor, ca nu trebuie sa se intristeze cineva, orice i s-ar intampla, ci toate, precum am zis, sa le socoteasca ca sunt din pronia lui Dumnezeu, si sa se odihneasca: pentru ca sunt unii care asa de mult se intristeaza la scarbele ce li se intampla, incat se deznadajduiesc si de viata lor si doresc sa moara, numai sa scape.
Si patimesc aceasta nu din alta pricina, decat numai din slabiciunea sufletului lor, si din multa nepricepere, nestiind ce nevoie mare si infricosata are sufletul cand iese din trup. Iar a fi pedepsiti in aceasta lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Insa noi nestiind cele mai infricosate, vedem aceste ce ni se fac aici si ni se par grele, dar nu este asa. Nu stiti ce zice la Pateric (otecenic)? Un frate mult silitor a intrebat pe un batran, zicand: "Parinte, pentru ce sufletul meu doreste moartea?". Si-i zise lui batranul: "Pentru ca sa scape de mahniri de aici, nestiind ca scarba cea viitoare este fara de asemanare mai rea decat aceasta de aici". Altul, de asemenea a intrebat pe un batran: "Stapane, care sa fie pricina ca ma cuprinde trandavia sezand in chilia mea?". Si-i zise lui batranul: "Pentru ca n-ai gustat pana acum inca nici odihna viitoare, nici munca, pentru ca de le-ai fi putut simti pe acestea bine, macar de-ar fi chilia ta plina de viermi, incat pana la gat sa fii cuprins de ei, ai face mare sarguire si nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trandaviei". Asa de mult erau ingrijorati batranii pentru mantuirea lor, iar noi dormind voim sa ne mantuim. Pentru aceea ne ingreuem la scarbele ce ni se intampla, de unde s-ar cadea mai degraba sa multumim lui Dumnezeu, si sa ne fericim ca ne-a invrednicit a fi pedepsiti putintel, pentru ca sa aflam odihna cea adevarata. Iar Evagrie, zice ca cel ce este pacatos si se roaga lui Dumnezeu ca sa-i sfarame patul lui, socotind ca patul ii pricinuieste boala. Precum si pacatosul socoteste ca trupul ii mareste greutatea scarbei. Nestiind ca sufletul impreuna cu acest trup, se si lupta cu patimile, dar se si mangaie, mancand, band, dormind si vorbind cu prietenii sai. Iar dupa ce iese din trup, ramane singur numai cu patimile impreuna si pururea este muncit de ele, mustrandu-se de ele, arzandu-se de chinuirea lor si atat de mult fiind pedepsit de ele, incat nu-si poate aduce aminte nici de Dumnezeu. Ca mare mangaiere ar avea, precum zice proorocul David: "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit". Ci si de aceasta bucurie este lipsit de multa chinuire a muncilor. Ca sa pricepeti mai limpede ceea ce va graiesc, inchipuiti-va daca ar fi unul din voi inchis intr-o casa intunecoasa si numai trei zile sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu vorbeasca cu cineva, sa nu cante, sa nu se roage, nici sa nu-si aduca aminte de Dumnezeu, cata greutate i-ar aduce patimile unuia ca acestuia, inca fiind in aceasta lume. Cu cat mai mult cand va iesi sufletul din trup si va cadea sub stapanirea muncilor si va ramane numai singur ticalosul suflet cu dansele, oare ce va patimi atunci de la ele? Nemangaierea acelei scarbe puteti sa o pricepeti oarecum din scarbele ce se intampla aici in viata: caci cand este cineva aprins de friguri, oare ce este ceea ce il arde? Ce foc, sau ce materie face aceasta arsura? Negresit nimic altceva decat melancolia firii si mahnirea inimii il atata, il tulbura si-l scarbeste. Asa si sufletul pacatos, pururea este pedepsit ticalosul de rautatile lui, aducandu-si totdeauna aminte de amaraciunea si tulburarea patimilor, care il ard necontenit si-l usuca. Dar pe langa tirania patimilor, cine poate povesti acele locuri infricosate si acele puteri randuite a munci sufletele pacatosilor cu pedepse nesfarsite, dupa pacatele ce a facut aici in lume! Si dupa cum Scriptura ne incredinteaza, focul acela este nestins si infricosat, intunericul este groaznic si nesuferit si ingerii cei nemilostivi, fara mangaiere. Iar peste toate acestea, aducerea aminte a faptelor noastre cele rele, este mai amara decat toate. Caci, precum sfintii se invrednicesc a straluci in locuri luminoase si se desfateaza intru veselie ingereasca si fiecare se bucura si de insasi aducerea aminte a faptelor lor cele bune, tot asa si pacatosii se chinuiesc in locuri intunecoase, pline de frica si de cutremur, fiind mustrati si de constiinta lor pentru cele ce au gresit. Din care osanda sa ne izbaveasca marea milostivire a lui Dumnezeu. Ca, precum zic sfintii, ce altceva este mai grozav si mai infricosat decat acele locuri la care sunt trimisi dracii? Si ce este mai amar decat munca in care sunt osanditi? Insa si pacatosii acolo se vor osandi si se vor munci impreuna cu dracii, precum zice Hristos. "Ducet-va de la mine, blestematilor, in focul de veci, care este gatit diavolilor si slugilor lui". Dar mai amara si mai ticaloasa munca decat toate este a fi lipsit de slava lui Dumnezeu si a nu fi invrednicit de vederea fetei Lui. Dupa cum zice si sfantul Ioan Hrisostom "Chiar de n-ar fi râu de foc muncitor, nici alta osanda de pedeapsa, este destul numai a sta de fata la acel infricosat divan si a vedea ca unii se invrednicesc a fi slaviti si laudati, iar altii a fi defaimati si osanditi ca sa nu mai vada fata lui Dumnezeu". Aceasta este cea mai cumplita si mai nesuferita pedeapsa, rusine, necinste si intristare. Ca atunci, si mustrarea constiintei si aducerea aminte a faptelor, precum am zis, este mai rea decat o mie de munci; pentru ca sufletul isi va aduce aminte de toate cate a facut aici, precum zic Sfintii Parinti, si de cuvinte, si de fapte si de ganduri si nu poate uita nici una din cate a gresit. Iar ceea ce se spune la psalm: "In ziua aceea se vor pieri toate gandurile lor", e vorba de cugetele acestui veac, adica de case, mosii, rudenii, copii, de dare si luare. Pe toate acestea, dupa ce iese sufletul din trup le pierde si de nici unele dintr-insele nu-si mai aduce aminte, decat numai de bunatatile sau rautatile pe care le-a facut. De aceasta isi aduce aminte si nu pierde pe nici una din ele; ba si daca a folosit pe cineva cu ceva, sau el s-a folosit de altul, isi aduce aminte si de cel ce l-a folosit si de cel pe care l-a folosit. De asemenea, si daca a facut rau cuiva, sau a primit de la altul, isi aduce aminte si de acestea si nu uita, precum am zis, nici una din cate a facut in lumea aceasta, ci pe toate le tine minte cand iese din trup; inca si mai vadit si mai limpede le tine minte, fiindca se slobozeste din acest trup pamantesc. Vorbind cu un batran pentru aceasta si zicand acel batran ca sufletul cand iese din trup isi aduce aminte si de pacatul ce a facut si de obrazul cu care l-a facut, eu ii ziceam: "Nu va fi asa, ci poate va fi tinand minte sufletul numai obiceiul cel rau care l-a deprins din lucrarea pacatului, si de acela numai isi va aduce aminte nu si de obraze!". Dar batranul nu se incredinta de aceasta si zicea ca tine minte si locul unde a pacatuit, si chipul pacatului si obrazul cu care a facut pacatul. Si ne-am pricit mult pentru cuvantul acesta, dar cu adevarat asa o sa fie si vai de noi de nu de vom ingriji.
Drept aceea, va zic pururea: nevoiti-va sa castigati cugete bune, ca sa le aveti acolo: ca orice are omul de aici, aceea ia cu dansul.
Deci, o, fratilor, sa ne grijim ca sa scapam dintru aceste nevoi si Dumnezeu isi va face mila de noi. Ca El este nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe. Cei ce sunt la marginile lumii sunt cei ce se afla in rautatea cea deplina; iar cei ce sunt pe mare departe, sunt cei ce se afla intru multa necunostinta, insa si unora si altora Hristos le este nadejdea, noi numai putina osteneala sa facem si Dumnezeu ne miluieste, de vreme ce sufletul omului se aseamana unei holde: ca precum de are cineva o tarina si nu o lucreaza, cu cat o lasa de se inteleneste, cu atat se umple de maracini, pe care de va vrea sa o curateasca, va trebui sa-si sangereze mainile, pana sa dezradacineze maracinii, ce i-a lasat sa creasca in vremea lenevirii lui (ca asa se cuvine sa secere cele ce a semanat); insa cel ce vrea sa-si curateasca holda sa negresit trebuie sa dezradacineze bine maracinii, ca de nu-i va scoate din radacina, ci numai ii va taia pe deasupra, iar vor creste. Si dupa ce o va curati bine de maracini, indata trebuie sa o are si sa semene intr-insa samanta buna; ca daca numai o va curati sau o va si ara dar pe urma nu o va semana ci o va lasa, gasesc maracinii loc moale lucrat si mai bine se inradacineaza si se fac mai multi. Asa si in sufletul trandav se fac maracini, adica patimi, pe care vrand cineva sa le curateasca, trebuie sa taie din radacina pofta cea veche si obiceiurile cele inradacinate; ca nu este alt lucru mai rau, decat naravul cel rau. Pentru care zice si Marele Vasile: "Cu anevoie poate cineva birui obiceiul sau cel rau, fiindca un narav ce s-a intarit de multa vreme, are putere ca o fire". Pentru aceea trebuie sa tai, precum am zis, intai obiceiurile cele rele si patimile, ca si pricinile lor care sunt ca niste radacini. De nu se vor usca radacinile acelor obiceiuri, lesne odraslesc iarasi ca maracinii; ca sunt unele patimi, care nimic nu pot lucra, daca vei taia pricina lor din care se atata, precum zavistia singura nu este numic, dar are pricina si radacina slava desarta, fiindca vrand cineva sa fie slavit, uraste pe cel ce este slavit si cinstit. Tot asa si mania are multe pricini, dar mai vartos se naste din iubirea poftelor trupesti. Aceasta ne aduce aminte si Evagrie, spunandu-ne despre un oarecare sfant, ca zice: pentru aceea fug eu de poftele trupesti, ca sa pot taia pricinile maniei. Si toti parintii zic ca fiecare patima se naste din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint si din iubirea poftelor trupesti care (cum de multe ori v-am spus) este curvia si lacomia. Pentru aceasta trebuie a taia nu numai patimile ci si pricinile lor si a ne indrepta prin pocainta si plangere. Si apoi sa incepi a semana samanta buna, adica lucrarea faptelor celor bune. Ca precum am zis pentru tarina, de nu o va semana indata cineva, dupa ce o va curati si ara, iar cresc maracinii si afland locul slab de aratura, fac radacini si mai adanci si mai mari. Asa este si duhul omului: dupa ce se va indrepta si se va cai de faptele cele rele, de se va lenevi, si nu va incepe indata sa se osteneasca a face fapte bune, i se intampla ce zice Sfanta Evanghelie: ca duhul necurat cand iese din om, se duce in locuri pustii cautand odihna, si neafland-o se intoarce in locasul sau din care a iesit. Si intorcandu-se de-l ca afla nepregatit si curatit, adica pustiu de toate faptele bune, merge sa ia cu dansul alte sapte duhuri, mai rele decat el si viind, se salasueste acolo si se fac cele de apoi ale omului aceluia mai rele decat cele dintai. Caci, cu neputinta e ca sufletul sa ramana in aceeasi stare, ci se sporeste spre mai bine, sau se porneste spre mai rau.
Drept aceea, tot cel ce voieste sa se mantuiasca, trebuie nu numai de rautate sa se lase, ci sa faca si bine, precum zice Psalmistul: "Fereste-te de rau, si fa bine". Adica, de pilda, are cineva obiceiul sa faca nedreptate? Trebuie nu numai sa nu faca strambatate ci sa faca si dreptate; este curvar si lacom ori betiv? Nu numai sa le paraseasca pe acestea, ci sa se sileasca sa castige si infranarea. De este manios, nu numai sa conteneasca mania, ci sa dobandeasca si blandete; de se mandreste, nu numai sa nu se mai mandreasca, ci sa se si smereasca. Aceasta insemneaza: "Fereste-te de rau, si fa binele". Caci oricarei patimi rele se impotriveste o fapta buna: mandriei - smerenia; lacomiei - infranarea poftei; osandirii - rabdarea; maniei - blandetea; uraciunii - dragostea. Asemenea si celorlalte patimi li se impotrivesc fapte bune. Deci, precum scotand faptele cele bune, am bagat patimi in sufletul nostru, tot asa trebuie sa ne nevoim nu numai sa scoatem de la noi patimile, ci in locul lor inlauntrul nostru sa sadim, faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu. Pentru ca in ceasul in care a zidit Dumnezeu pe om, a semanat intr-insul si faptele cele bune, precum zice: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra". Dupa chip a zis, pentru ca Dumnezeu a facut pe suflet curat, fara nici o stricaciune si singur stapanitor; iar dupa asemanare zice, adica asemenea cu Dumnezeu in faptele cele bune, caci zice: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel din ceruri; fiti sfinti, ca si Eu sfant sunt". Apostolul zice: "Fiti buni intre voi", iar psalmul: "Bun e Domnul celor drepti la inima" si altele asemenea. Aceasta insemneaza: dupa asemanare. Din care cunoastem ca faptele cele bune fireste sunt sadite in om, iar patimile nu sunt din fire, caci nu au fiinta, nici vreun ipostas, ci precum intunericul nu are fiinta fireasca, caci se face din lipsa luminii, precum zice Marele Vasile, asa si patimile se nasc in suflet din parasirea faptelor celor bune. Cata vreme este invaluit omul de poftele trupesti, savarseste patima si o intareste de da razboi cu sufletul. Pentru aceasta se cuvine, ca si cu tarina, cand ne punem toata silinta sa o curatim, indata sa o si semanam cu samanta buna ca sa faca rod bun. Dar mai trebuie sa aiba si aceasta purtare de grija: cel ce seamana tarina sa adica sa intre adanc samanta in pamant, ca sa nu vina pasarile sa o manance. Si apoi, dupa ce o va semana asa adanc, sa astepte mila lui Dumnezeu, pana ce va trimite ploaia ca sa creasca samanta. Pentru ca oricat de mult s-ar osteni omul sa sape si sa semene, de nu va trimite Domnul ploaie semintei lui, toata osteneala este desarta. Asa si noi, cand vom face fapte bune, trebuie sa le acoperim cu smerenie, si slabiciunea noastra sa o aruncam la Dumnezeu, rugandu-ne sa ne ajute si sa ne primeasca osteneala, iar de nu, in desert ne ostenim. Dar se va intampla si dupa ce ploua sa rasara samanta, de nu va mai ploua la vreme, se usuca rodul si se pierde, caci nu numai samanta are nevoie de ploaie ca sa rasara, ci si vlastarul dupa ce rasare, iarasi are trebuinta ca sa creasca. Dar nici atunci sa nu fie fara de grija omul; caci de multe ori, si dupa ce creste si face spic, cade bruma sau piatra si pierde roada. Asa este si cu sufletul: Sa poata cineva osteni sa-l curete de toate patimile aratate mai sus si sa faca si fapte bune, dar iarasi trebuie sa ceara mila lui Dumnezeu si acoperamantul Sau, ca sa nu-l lase sa piara; ca precum am zis despre samanta, si dupa ce va face lastar si va creste facand spic, de nu va ploua la vreme, se usuca. Asa este si cu omul: dupa ce va face acestea toate, se pierde, de-si va ridica Dumnezeu mila Sa si de-l va parasi. Insa Dumnezeu paraseste pe om, cand nu-si pazeste starea sa: adica, daca este cineva postitor si cade in desfranare de mancari si bauturi si altele; sau fiind smerit, cade in mandrie. Dumnezeu mai mult se scarbeste de acestia si-i paraseste, ca pe unii ce au gustat dulceata binelui si se intorc la amaraciunea raului. Pentru care si zice Sfanta Scriptura: "Cel ce va pune mana pe plug si se va intoarce inapoi, nu se indrepteaza intru imparatia lui Dumnezeu". De aceea si Sfantul Vasile intr-un fel judeca pacatul celui cucernic si in altul al celui ce se afla in greseala. Deci, trebuie sa ia fiecare aminte la sinesi, ca orice fapta buna, oricat de mica, sa nu o faca cu mandrie spre placerea oamenilor, sau cu alt scop lumesc, ca atunci acea mica meteahna, face de pierde tot lucrul, precum am zis despre bruma, piatra si altele. Chiar de nu se strica rodul din aceste intamplari, ci sta pana la seceris, nici atunci sa nu fie fara de grija, ca se intampla de multe ori si dupa ce secera cineva tarina si ispraveste toata osteneala, ca vine un om vrajmas de da foc rodului si se prapadeste toata sudoarea lui. Deci, nu poate sa fie fara grija, pana cand nu va baga roadele sale in jitnita. Asa si omul, dupa ce va scapa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie sa fie fara grija. Ca se intampla la urma tuturor acestora, ca afla diavolul ceva, si-l inseala, sau cu indreptare, sau cu mandrie, sau aducandu-i ganduri de necredinta. Si nu numai ca pierde toate ostenelile sale, ci il face sa se departeze de la Dumnezeu. Si ceea ce n-a putut sa-i faca cu lucrul, il face cu un gand rau; caci se intampla cateodata ca si numai un gand rau de-l va primi cineva, sa-l indeparteze de Dumnezeu.
De aceea, va zic pe scurt: cel ce se nevoieste sa se mantuiasca, nu trebuie sa fie fara de grija, pana la moarte.
Asadar, sa nu ne lanevim, fratilor, ci sa ne ostenim si sa avem mare grija si sa ne rugam lui Dumnezeu pururea cu tot dinadinsul, ca sa ne acopere si sa ne pazeasca, pentru bunatatea Lui, spre slava Tatalui, a Fiului, si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor,
Amin!
PENTRU CA SĂ SUFERIM ISPITELE CU MULȚUMITĂ ȘI FĂRĂ TULBURARE
Bine a zis avva Pimen ca sporirea monahului se cunoaste in ispite. Monahul care vine sa slujeasca lui Dumnezeu cu adevarat, trebuie negresit (precum zice Intelepciunea) sa-si gateasca sufletul de ispite, ca sa nu-i para rau niciodata de cele ce i se intampla, stiind ca nimic nu se face fara voia lui Dumnezeu din cele ce i se intampla si ca toate cate se fac se fac cu voia lui Dumnezeu cu adevarat trebuie sa fie si bune si spre folosul sufletului le face, fiindca ne iubeste si-i este mila de noi. De aceea, sa multumeasca bunatatii Lui pentru toate, precum zice Apostolul. Si niciodata sa nu se intristeze de orice i se va intampla, ci fara tulburare sa primeasca cele ce-i vin, si cu smerenie si cu nadejdecatre Dumnezeu, sa creada, precum am zis, ca toate cate face Dumnezeu, le face fiindca ne iubeste, din bunatatea lui, si nu este cu putinta acestea sa fie mai bune altfel decat cum Dumnezeu le face. Daca cineva, avand un prieten, care stie ca il iubeste, orice ar patimi de la el, fie si lucru de scarba, zice ca aceasta o a facut prietenul meu pentru ca ma iubeste si niciodata nu crede ca prietenul sau ii voieste raul, cu cat mai vartos suntem datori sa socotim aceasta despre Dumnezeu, care ne-a zidit, ne-a socos dintru nefiinta si s-a facut om pentru noi, sa credem, adica, ca toate le face pentru binele nostru. Despre un prieten ar putea sa creada cineva, ca face acestea din dragoste si mila pentru el, dar nestiind sa chiverniseasca cum se cade lucrul, greseste si nevrand; dar despre Dumnezeu nu putem spune aceasta, ca El este izvorul intelepciunii si cunoaste toate cele ce sunt pentru binele nostru si dupa folos ne chiverniseste pana si la cele mai mici. Ar putea zice iarasi cineva despre prieten: desi ma iubeste, ii este mila de mine si stie sa ma chiverniseasca, dar nu poate sa-mi ajute la cele ce stie ca-mi sunt de folos. Despre Dumnezeu nici aceasta nu o putem zice, ca toate le poate si nimic nu-i este cu neputinta. Deci, daca stim despre Dumnezeu ca ne iubeste si-i este mila de zidirea Lui, ca El este izvorul intelepciunii, ca stie sa ne chiverniseasca si nimic nu-i este cu neputinta, ci toate slujesc Lui, trebuie sa credem ca tot ce face, le face pentru folosul nostru si asa se cuvine sa le primim cu multumire, precum am mai zis, ca de la un stapan bun si milostiv, chiar daca sunt intristatoare, ca pe toate le face cu dreapta judecata si nu trece cu vederea (fiind drept si milostiv) nici cea mai mica scarba a noastra.
Cineva ar putea sa se indoiasca adesea intru sine, zicand: Daca cineva pacatuieste din pricina vreunei scarbe, cum este cu putinta a spune ca pentru folosul sau este? Sa stiti insa ca nu din vreo nevoie intamplatoare greseste cineva, ci din nerabdare si pentru ca nu vrem sa suferim nici cea mai mica scarba, sau sa patimim ceva impotriva voii noastre. Caci, peste puterea voii noastre, nu ne lasa Dumnezeu sa fim ispititi, precum zice si Apostolul: "Credincios este Dumnezeu care nu ne va lasa sa fim incercati peste puterea noastra". Noi suntem nerabdatori si lenesi, si fara smerenie, de aceea suferim. Si cu cat ne silim sa scapam de ispite, cu atat ne ingreunam de ele, ca neavand rabdare, niciodata nu ne putem mantui de ele.
Sunt unii care innoata pe mare, pentru vreo trebuinta. Cei ce stiu mestesugul innotarii, cand vad vreun val venind asupra lor, se pleaca sub dansul pana ce trece, si asa innoata fara vatamare; iar cei ce nu stiu, vrand sa stea impotriva valului, sunt aruncati afara si impinsi departe. Iar daca incep iarasi a innota, venind alt val, de-i va sta si acestuia impotriva, iarasi sunt aruncati afara. Si nu numai ca se ostenesc in zadar nesporind inainte, ci se zdruncina rau. Iar de se vor pleca sub val, precum am zis, si se vor smeri sub el, trec fara stricaciune si ajung unde le este gandul si-si fac treaba lor.
Asa este si la ispite: de le va suferi cineva cu rabdare si smerenie, le trece fara stricaciune, iar de se vor impotrivi si tulbura, gasind pricina la orice, si pe sine se tulbura si ispita o adauga. Si in loc sa se foloseasca, mai mult se pagubesc: ca ispitele mult folosesc pe cei ce le indura fara tulburare. Chiar daca am fi suparati de vreo patima, tot nu trebuie sa ne tulburam, ca cine se tulbura de supararea patimii, nu o patimeste din altceva decat din nebunie si mandrie; pentru ca nu-si cunoaste starea si nici nu vrea sa se osteneasca, precum zic Parintii. Iar pricina ca nu sporim aceasta este ca nu stim puterile noastre, nici nu avem rabdare la ceea ce incepem, ci fara osteneala vrem sa castigam faptele bune. Dar pentru ce te tulburi, o, pacatosule, fiind suparat de pacat? Pentru ce te sperii? Daca l-ai facut, il ai, pentru aceea te tulbura; arvuna pacatului o ai in tine, de ce zici: la ce ma supara? Decat sa cartesti, mai bine rabda, nevoieste-te, roaga-te lui Dumnezeu ca sa te izbaveasca. Fratilor, nu este cu putinta sa nu aiba scarba pacatului cel ce il face. Si avva Sisoie a zis: "Lucrurile pacatului avandu-le intru noi, pacatul nu se departeaza"; da-i arvuna ce ai luat-o, si asa o sa scapi. Lucrurile pacatului nu sunt altceva decat pricinile care indeamna spre pacatuire. Iar arvuna, unirea cu dulceata pacatului. Deci, atata vreme cat nu ne vom izbavi de acestea, e cu neputinta a nu fi robiti de ganduri rele, care ne silesc sa facem pacatul si nevrand noi, fiind inca de la inceput, de voie, ne-am dat in mainile lor.
Aceasta este ceea ce zice proorocul despre Efraim: Ca a silnicit pe potrivnicul sau adica constiinta sa, si a defaimat judecata, caci a poftit Egiptul si asa fara voie a fost robit de Asirieni. Egipt, numesc Parintii voia trupului, care ne atrage spre desfranari, deprinzand gandul nostru sa se plece la patimi trupesti; iar Asirieni numesc cugetele cele rele, care ne tulbura mintea si o umplu de idolii cei necurati, tragand-o cu sila si nevrand, spre faptuirea pacatului. Deci, de se va deda cineva cu voia la odihna trupeasca, se sileste si fara de voia sa a se duce la Asirieni, ca sa slujeasca lui Nabucodonosor. Aceasta, stiind-o proorocul, il mustra, zicand: "Nu va pogorati in Egipt! Ce faceti ticalosilor? Smeriti-va putin, plecati umerile voastre si slujiti imparatului Vavilonului si sedeti in pamantul parintilor vostri". Apoi, il si intareste zicand: "Nu va temeti de fata lui, caci cu voi este Dumnezeu si va va scapa din mainile lui". De mai inainte de a spune necazul ce o sa vina de nu se vor supune lui Dumnezeu: "De veti merge, zice, la Egipt, veti fi robi, spre blestem si ocara". Iar ei au raspuns: "Nu sedem in pamantul acesta, ci ne ducem in Egipt, ca sa nu vedem razboi, nici sa nu auzim glasul trambitei si sa murim de foame". Deci s-au dus si au slujit lui Faraon, iar pe urma si fara voia lor au ajuns robi Asirienilor.
Luati aminte puterea cuvintelor: inainte de a face pacatul, desi te lupta gandurile, dar fiind in cetatea ta, esti slobod si ai pe Dumnezeu in ajutor. Si de te vei smeri si vei purta jugul scarbei cu multumire, nevoindu-te cat de putin, te scapa ajutorul lui Dumnezeu. Iar de nu te vei osteni, si vei primi odihna trupului, atunci cu sila vei fi dus in pamantul asirienilor, si le slujesti, chiar nevrand. Atunci le zice proorocul: "Rugati-va pentru viata lui Nabucodonosor ca in viata lui sta mantuirea voastra". Nabucodonosor inseamna a avea rabdare la scarbele ce se intampla si a nu fugi de ea, ci a o suferi cu smerenie ca si cum ar trebui sa fii mahnit, si a nu te socoti vrednic sa scapi de greutatea ei. Chiar de se va prelungi acea scarba si se va inteti si intari asupra-ti ispita, sa o rabzi fara cartire, fie ca stii sau nu pricina din care a venit mahnirea, cu credinta ca nimic nu face Dumnezeu fara judecata si dreptate. Intocmai ca fratele acela, caruia ridicandu-i Dumnezeu ispita, plangea si se tanguia zicand: "Doamne, au nu sunt vrednic sa fiu ispitit catusi de putin?". E scris de asemenea ca ucenicul unui mare batran era foarte tare suparat de curvie. Batranul, vazandu-l ca se ostenea mult, ii zice: "Vrei sa ma rog lui Dumnezeu sa te usureze de ispita?". Iar fratele i-a raspuns: "Parinte, desi ma ostenesc, insa simt in mine rod de osteneala. Mai degraba, roaga-te lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare".
Vedeti, acestia vor sa se mantuiasca cu adevarat, asta insemneaza a purta cu smerenie jugul supararii si a te ruga pentru viata lui Nabucodonosor, despre care zice proorocul ca intru viata lui este mantuirea noastra. De asemenea, ceea ce a spus fratele: ca simt rod din osteneala, inseamna: intru viata lui este mantuirea mea. De aceea, i-a zis si batranul: "Frate, astazi am cunoscut ca sporesti, ba m-ai si intrecut". Caci atunci cand se nevoieste cineva sa nu faca pacatul si incepe a lupta cu gandurile cele rele, se smereste, se umileste, se nevoieste si cu scarba ostenelii, putin cate putin se curateste si-si vine in fire. Din nepricepere si din mandrie, dar, se tulbura cineva cand se supara de vreo patima, cand mai degraba se cuvine (cunoscandu-si cu smerenie puterile sale) sa sufere rugandu-se, pana ce va face Dumnezeu mila cu dansul. Caci daca nu va fi ispitit cineva si nu va suferi scarba patimilor, niciodata nu se va sili sa se curateasca. Precum zice si psalmul pentru aceasta: "Cand rasar pacatosii ca iarba si se ivesc toti cei ce lucreaza faradelegea, ca sa piara in veacul veacului". Cand, adica, se vor arata patimile la cei ce se nevoiesc, atunci vor fi izgonite de la dansii.
Pricepeti puterea cuvantului. Intai rasar gandurile cele rele, apoi se vadesc patimile si atunci se izgonesc. Acestea toate se intampla la cei ce se nevoiesc; dar noi facand pacatul si patimile lucrand totdeauna nu stim nici cand rasar gandurile rele, nici cand se ivesc patimile, ca sa ne luptam impotriva lor, pentru ca suntem inca impilati jos in Egipt, la lucrarea pamantului lui Faraon. Oare cine ne va arata macar robia ca sa o pricepem, sa ne smerim si sa ne mantuim? Evreii, cand erau in Egipt, in robia lui Faraon si lucrau caramizi, erau impilati cu fata la pamant. Tot asa si sufletul, cand este stapanit de diavolul si lucreaza pacatul, calca cugetul sau si-l face sa nu mai cugete la nimic duhovnicesc, ci totdeauna cugeta si face lucruri pamantesti. Scriptura zice caci, cu caramizile facute de evrei, s-au zidit trei cetati tari: Pito, Remesi si On, adica Heliopolis... Acestea sunt: iubirea de pofta, alta, iubirea de argint, iar a treia iubirea de slava, din care se nasc toate celelalte pacate. Iar cand a trimis Dumnezeu pe Moisi sa scoata pe evrei din Egipt si mai mult ii silea Faraon la lucru, zicandu-le: "De aceea, cereti a merge sa slujiti Dumnezeului vostru, fiindca sedeti fara de lucru". Tot asa face si diavolul cand vede ca i s-a facut mila lui Dumnezeu de vreun suflet si vrea sa-l usureze de patimi, prin cuvantul Sau sau prin vreuna din slugile Sale. Atunci vrajmasul ingreuiaza si mai mult patimile asupra lui si-i da mai tare razboi impotriva. Insa parintii stiind acestea, intaresc pe om cu invataturile lor si nu-i lasa se se infricoseze. Ci unul zice: ai cazut? Scoala-te iar de vei cadea iarasi scoala-te, si altele. Altul: de aici se vede puterea celor ce se sarguiesc spre savarsirea faptelor bune, ca de vor cadea, nu se tem, nici nu se deznadajduiesc, ci iarasi se silesc. Si asa, fiecare dintre parinti, cu acest fel de sfaturi, da mana de ajutor celor scarbiti de vrajmasi si se trudesc. Ca si Parintii s-au invatat asa din Sfanta Scriptura care zice: "Au doara, cel ce cade nu se scoala? Si cel ce se rastoarna, nu se va intoarce? Intorceti-va spre mine, fiilor, si eu voi vindeca stricaciunile voastre" zice Domnul. Si altele asemenea. Iar cand s-a ingreuiat mana lui Dumnezeu peste Faraon si peste slugile lui si a voit sa slobozeasca pe evrei, a zis Faraon, catre Moisi: "Duceti-va sa va inchinati Dumnezeului vostru, insa oile si vacile voastre le lasati aici". Care inchipuiesc gandurile inimii, pe care voia sa le stapaneasca Faraon, socotind ca pentru aceste vite, evreii se vor intoarce iarasi la dansul. Moisi i-a zis lui: "Nu! Ci si tu sa ne dai jertfe ca sa le aducem Dumnezeului nostru, iar lucrurile noastre le luam toate cu noi si nimic nu lasam". Dupa ce a scos Moisi pe evrei din Egipt si i-a trecut prin mare, vrand Dumnezeu sa-i duca la cei saptezeci de finici si la cele douasprezece izvoare de apa, i-a dus intai la Mera, si se mahnea norodul neafland apa sa bea, ca apa aceea era amara. Apoi, de la Mera, i-a dus la lucul unde erau cei saptezeci de finici si cele douasprezece izvoare de apa. Asa si sufletul: cand va inceta faptuirea pacatului si va trece marea cea intelegatoare, intai trebuie sa se osteneasca a suferi multe scarbe si apoi asa prin scarbe sa intre in sfanta odihna: caci cu multe scarbe trebuie sa intram intru imparatia cerurilor, fiindca scarbele aduc mila lui Dumnezeu in suflet, precum vanturile aduc ploaia. Si in ce chip, ploaia cea multa, daca semenaturile sunt tinere, le putrezeste si-si pierd rodul lor, iar vanturile le zvanteaza putin cate putin si le intaresc; tot asa si la suflet: odihna, negrija si lenea il imbolnavesc si-l slabesc, iar ispitele il intaresc si unesc cu Dumnezeu, precum zice: proorocul: "Doamne, intru necazuri mi-am adus aminte de Tine!". Pentru aceasta, precum am zis, nu trebuie sa ne tulburam, nici sa ne ingreuiem de suparari, ci sa le suferim si sa multumim intru necazuri, si totdeauna sa ne rugam lui Dumnezeu cu smerenie, ca sa reverse mila Sa peste neputinta noastra sa sa ne acopere de toata ispita.
Ca Lui, i se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,
Amin!
PENTRU SĂVÂRȘIREA ȘI ALCĂTUIREA FAPTELOR
CELOR BUNE ALE SUFLETULUI
Zice Scriptura despre moasele acelea care dadeau viata copiilor evreiesti, ca avand moasele frica de Dumnezeu si-au zidit casele lor. Oare e vorba despre case vazute? Si ce cuvant are, ca sa-si zideasca caselel lor pentru frica de Dumnezeu? Caci noi facem dimpotriva, pentru ca si casele ce le avem ne invatam sa le lasam odata pentru frica lui Dumnezeu. Nu-i vorba deci de casa vazuta, ci de casa sufletului, pe care o zideste cineva cu paza poruncilor lui Dumnezeu, invatandu-ne Scriptura prin aceasta ca frica de Dumnezeu indeamna sufletul sa pazeasca poruncile Lui, si cu aceste porunci se zideste casa sufletului.
Sa ne gandim si noi, fratilor, ca se cade sa ne temem de Dumnezeu si sa ne zidim casele noastre, ca sa aflam acoperamant in vremea iernii, in vreme de ploaie si de fulgere si de tunete: ca nesuferita este iarna la cel ce nu are casa.
Dar cum se zideste casa sufletului? Putem invata mestesugul lucrului de la casa cea vazuta. Cel ce vrea sa-si zideasca, casa, trebuie sa o intareasca din toate partile, zidind deodata toti cei patru pereti ai casei, iar nu numai dinspre o parte sa zideasca, iar pe celelalte sa le lase, ca nimic nu foloseste, ci face numai osteneala si cheltuiala in zadar.
Asa-i si cu sufletul. Cel ce vrea sa-si zideasca casa sufletului, nu trebuie sa lase vreo parte din cele patru ale zidirii, ci toate partile trebuie sa le zideasca si sa le faca drepte. Asta este ceea ce zice avva Ioan: "Voiesc pe om sa aiba impartasire cu toate faptele bune", iar nu cum fac unii ca tin numai o fapta buna si silindu-se numai la aceea, nu poarta nici o grija de celelalte. Poate ca acea fapta buna o au din fire, fie deprinsa din obicei si de aceea nu se ingreuiaza de patima cea impotriva ei si fiind cuprinsi de alta patimi nu pun nici o silinta impotriva lor, ci se rezema numai pe acea fapta buna, socotind ca au un mare lucru. Acestia se aseamana cu cei ce zidesc numai un perete si-l tot inalta, si numai la inaltarea acelui zid se semeteste, socotind ca mare lucru face, nestiind ca de va sufla un vant tare, il surpa jos, fiindca sta singur si nu-i legat cu altele. Insa nici acoperamant nu poate face deasupra lui, ca nu are sprijin pe ce se rezema. Deci, nu trebuie sa faca asa ceva cel ce vrea sa-si zideasca casa sufletului sau, ci mai vartos trebuie sa zideasca casa din toate cele patru parti si sa o acopere. Cum se face aceasta? Mai intai, trebuie o temelia buna, care este credinta, caci fara credinta, precum zice Apostolul, nu este cu putinta sa inceapa a zidi. Si de se va intampla sa aiba ascultare sa puna o piatra. De se va intampla tulburare vreunui frate, sa puna o piatra de suferire. S-a intamplat sa aiba infranare?, sa puna alta piatra. Si asa, din toata fapta cea buna ce se va intampla sa puna cate o piatra la zidire. Sa mearga cu zidirea imprejur ingradind, cand cu cate o piatra de milostivire, cand cu alta de taierea voii, cu alta cu blandete, si cu altele asemenea. Peste toate acestea sa aiba rabdarea si vitejia, ca acestea sunt colturile si cu acestea se leaga zid de zid si nu se darama, nici nu se povarneste un perete de celalalt: ca fara de acestea nu poate face cineva nici o fapta buna. Pentru ca de nu va avea rabdare si barbatie in sufletul sau, nu poate face nimic. De aceea zice: "Intru rabdarea voastra, veti castiga sufletele voastre". De asemenea, cel ce zideste trebuie sa puna mortar la toata piatra; ca de va pune piatra pe piatra fara lut, cad pietrele si de darama zidul. Mortarul este smerenia, pentru ca este jos pe pamant, sub picioarele tuturor. Deci, toata fapta buna, fara smerenie, nu este nimic, cum au zis batranii: "Precum nu-i cu putinta a se construi o corabie fara cuie, tot asa nu-i cu putinta calugarului sa se mantuiasca fara smerenie". De aceea trebuie ca orice bine ar face cineva, sa-l faca cu smerenie, ca smerenia sa-i intareasca si sporeasca ceea ce face. Zidul trebuie sa aiba si barne, ceea ce este cumpana priceperii, adica a chibzui lucrul care intareste casa, uneste piatra cu piatra, strange zidirea si-i da si oarecare podoaba. Iar acoperamant este dragostea, care este savarsirea faptelor bune, dupa cum acoperamantul este savarsirea casei. Mai pe urma de acoperamant vine cea dimprejur incununare a podirii, precum scrie si in lege: "De veti zidi case si le veti podi, sa le intariti cu cea dimprejur incununare". Incununarea este smerenia, caci aceasta incununeaza si pazeste toate faptele bune. Dupa cum fiecare fapta buna trebuie sa fie pazita de smerenie (dupa cum am zis, ca toata piatra se pune cu mortar), tot asa si savarsirea faptelor bune are trebuinta de smerenie, care lucru cunoscand sfintii au marturisit ca pe masura ce sporeste fapta buna, se adauga si smerenia.
V-am aratat si noi, ca, cu cat se apropie cineva de Dumnezeu, cu atat se vede mai pacatos si se smereste. Copiii pentru care scrie Legea sa nu cada de pe acoperamant, insemneaza gandurile ce se nasc in suflet, pe care trebuie sa le pazim cu smerenie, ca sa nu cada de pe acoperamant, care este, precum am zis, savarsirea faptelor bune.
Iata ca s-a ispravit casa cu toate cele trebuincioase ale ei. Oare nu mai lipseste ceva? Inca am mai lasat una. Si care este aceasta? Iscusinta mestesugului. Ca de nu va fi un mester bun sa lucreze bine si drept, cat de putin stramb de va fi zidul, se pleaca si cade casa. Mester destoinic este acela care face faptele bune cu intelepciune. Ca se intampla de face cineva o fapta buna, dar fiindca nu a facut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate savarsi, ce zideste azi, surpa maine, puind o piatra si scotand doua. Cum am zice de pilda: Vine un frate si-ti zice cuvant de mahnire sau de tulburare, si taci si-i faci metanie: iata, ai pus o piatra. Apoi mergi si spui altui frate: cutare m-a ocarat si mi-a zis cutare cuvant, iar eu nu numai ca am tacut, dar i-am facut si metanie. Iata ca ai pus o piatra, dar ai scos doua, caci te-ai falit. Sau face cineva metanie unui frate din fatarnicie. Inseamna ca pune o piatra si iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins ca el a gresit si numai el este vinovat, zidirea acestuia este buna. Iarasi, altul are tacere dar nu pricepere, pentru ca se socoteste ca face bine. Iar cel ce se socoteste nevrednic sa graiasca, acela tace cu pricepere, precum au zis parintii. Un altul se socoteste pe sine intru nimic, insa cugeta ca face lucru mare, ca se smereste adica, nestiind ca nu este nimic aceasta, fiindca nu o face cu pricepere. Iar a se micsora pe sine cu pricepere, inseamna a se socoti mai misel decat toti, a se numi om de nimic, defaimandu-se ca nu este vrednic nici a se numara printre oameni. Precum a facut avva Moise Arapul zicandu-si: "O, piele neagra si incarbunita, tu nu esti om, de ce te amesteci cu oamenii?". Altul slujeste unui bolnav si socoteste ca slujeste ca sa aiba plata. Iata nici aceasta nu este cu minte, pentru ca de i se va intampla vreo intristare, indata paraseste lucrul inainte de a-l fi terminat, fiindca o face cu o anumita socoteala. Iar cel ce slujeste cu minte, slujeste ca sa castige milosardie si indurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar intampla, fie din afara, fie ca insusi bolnavul s-ar porni spre dansul, sufera fara tulburare, avand multa luare aminte in cugetul sau, stiind ca mai mult ii foloseste lui bolnavul cu aceasta, decat el bolnavului. Si cu aceasta buna cugetare se usureaza si el de patimi, se izbaveste si de razboi. Ca eu am vazut un frate ce se lupta foarte tare de pofte si fiindca slujea cu pricepere unui bolnav de dizenterie, s-a mantuit de razboi. Spune si Evagrie despre un batran mare ca a izbavit pe un frate de nalucirile ce vedea noaptea, poruncindu-i sa posteasca si sa slujeasca unui bolnav. Fiind intrebat batranul despre aceasta, zicea ca acest fel de patimi nu se potoloesc cu altceva, decat cu milosardia. De se va pustnici cineva din trufie, sau un cuget inalt, ca adica face fapta buna, unul ca acesta nu se nevoieste cu pricepere. De aceea din te miri ce incepe a se scarbi asupra fratelui sau si a-l ura, cugetand in sine ca este ceva. Acesta cu osandirea fratelui sau nu numai ca pune o piatra si scoate doua, ci este in primejdie a surpa toata zidirea. Iar cel ce se osteneste cu stiinta, nu socoteste ca face o fapta buna, nici nu vrea sa fie laudat ca un sarguitor, ci se sileste prin infranare sa scape de patimi, si, izbavindu-se de dansele se smereste mai mult, tamandu-se totdeauna de caderea un trufie. Pentru aceasta zis Parintii: "Calea smereniei sunt ostenelile trupesti, care se fac cu pricepere". In scurt, orice fapta buna nu trebuie facuta cu alt cuget, decat ca sa o castigi si sa o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, mester si zidar bun, care poate sa zideasca casa temeinica. Deci, cel ce vrea sa ajunga la aceasta buna stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie sa zica: sunt mari faptele cele bune, cum putem sa le savarsim?, pentru ca cel ce zice aceastea, sau nu nadajduieste la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveste a se ruga pentru vreun bine. Ce fapta buna vreti sa o cercetam, ca sa vedem ca de noi depinde daca vrem s-o facem? Scris este sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine. Sa nu zici cum pot sa ma ingrijesc de scarbele lui ca de ale mele? Si mai vartos de cele ascunse in inima lui, pe care nici nu le vad, nici nu le aud ca pe ale mele?
Nu-ti lasa mintea sa cugete la acestea, nici nu gandi ca fapta buna este grea si cu anevoie de facut, ci cauta mai intai sa crezi in Dumnezeu si pune inceput bun; descopere-ti cugetul si silinta ta celui prea Inalt, si vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea savarsirii acelei fapte bune. Insa lucrul peste putinta si fara randuiala sa nu incerci nici a incepe. De pilda: de ar fi o scara cu un capat pe pamant si cu celalalt in cer, iar tu stand in mijlocul ei ai zice: cum sa zbor de la pamant si sa ma aflu tocmai in vraful scarii? Acest lucru nu-i cu putinta si nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdata stai pe loc, silindu-te sa nu te pogori jos. Adica a nu face intai rau vecinului, nu-l ocara, nu-l grai de rau, nu te scarbi de el, nu-l necinsti si dupa ce te vei deprinde cu acestea, incepe a-ti fie mila de dansul, a-l mangaia cu cuvantul, apoi sa-l si ajutorezi la vreo lipsa ce va avea. In acest chip, cate o treapta suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la varful scarii. Ca ajutand vecinului tau cate putin, incepi sa iubesti si binele lui ca si cum ar fi al tau si folosul lui ca al tau. Asa se implineste porunca care zice: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine.
Fratilor, de vom cerceta, aflam, si de vom cere de la Dumnezeu, ne da luminare. Ca zice la Sfanta Evanghelie: "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide". Cereti insemneaza sa ne rugam si prin rugaciune sa cerem; iar cautati insemneaza sa luam aminte cum vine aceasta fapta buna, ce lucru este cel ce o aduce si ce trebuie sa facem ca sa o castigam. Daca vom cerceta asa in toata ziua, vom afla; iar bateti si vi se va deschide inseamna sa facem poruncile lui Dumnezeu, ca tot cel ce va bate, cu mainile bate, iar mainile inchipuiesc lucrarea. Dumnezeu vrea nu numai sa cerem, ci sa si cautam cu luare aminte si apoi sa ne ostenim, nevoindu-ne a fi gata la tot lucrul bun, precum zice Apostolul. Iar sa fim gata, ce insemneaza? Cand cineva vrea sa faca corabie, intai gateste toate cele trebuincioase, pana si curele, smoala si cel mai mic lucru, apoi incepe lucrarea. Asa trebuie sa fim si noi gatiti la toata fapta cea buna, sa avem toata gatirea spre a face voia lui Dumnezeu cu minte, cum vrea El si-i place. Dar oare ce insemneaza ceea ce zice Apostolul: "Voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina?" Toate cate se fac, se fac cu voia lui Dumnezeu, precum zice proorocul: "Eu, Domnul cel ce fac lumina si zidesc intunericul", sau cu lasare, precum zice: "Nu este rautate in cetate, care sa nu o fi facut Domnul", rautate numind lucrurile cele intristatoare, care se fac pentru pedeapsa noastra, precum este: foametea, ciuma, seceta, bolile, razboaiele. Toate acestea nu se fac cu voia lui Dumnezeu, ci cu lasare, fiindca le lasa Dumnezeu sa ni se intample pentru folosul nostru. Pe acestea nu vrea Dumnezeu sa le voim, nici sa nu ne silim ca sa ne vina. Cum am zice de pilda: Prin slobozirea lui Dumnezeu o cetate este pradata, dar nu-i voia lui Dumnezeu ca noi insine sa-i dam foc s-o ardem, sau s-o daramam. Dumnezeu lasa sa vina asupra cuiva vreo boala sau scarba, dar nu voieste ca si noi sa scarbim pe acela, sau sa zicem: "De vreme ce este voia lui Dumnezeu sa se imbolnaveasca, pentru ce sa-mi fie mila de dansul?". Sau insusi cel cu ispita sa nu zica in inima sa: "De vreme ce Dumnezeu vrea sa patimesc fie boala, fie scarba, pentru ce sa ma pazesc eu, sau pentru ce sa primesc mangaiere". Dumnezeu nu voieste nicidecum acest lucru de la noi. Dar ce voieste El sa vrem noi? Voia Lui cea buna se savarseste in cele ce se fac dupa poruncile Lui, adica: sa ne iubim unul pe altul, sa facem milostenie, si altele asemenea. Aceasta este voia lui Dumnezeu cea buna. Dar cea placuta care este? Orice bine ar face cineva, nu poate sti daca il face precum este placut Domnului. Se intampla sa gaseasca cineva o saraca frumoasa, fara parinti; ii place si o ia si o hraneste ca pe o saraca. Acesta bine a facut, pentru ca a implinit porunca lui Dumnezeu. Acest bine insa fiind cu oarecare patima omeneasca, nu este placut lui Dumnezeu. Placut este cand face cineva milostenie fara nici un gand omenesc, cu numai din insasi bunatatea, din insasi milostivirea, atunci cand este placut. Iar desavarsirea este cand face cineva milostenie sau orice alta fapta buna, fara indoiala, fara pregetare, fara greutate, ci din toata puterea, cu toata voia si cu atata dragoste, incat socoteste ca el se foloseste din acea facere de bine si nu ca pe altul foloseste, iar dand milostenie se bucura ca si cand ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteste ca face voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina. Aceasta insemna a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negresit, nu este fapta mai buna ca milostenia, caci aceasta singura poate mantui pe om, precum zice poroorocul: "Mantuirea sufletului este bogatia omului". Si iarasi in alt loc: "Cu milostenia sterget-ti pacatele tale". Insusi Domnul a zis: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv". N-a zis: postiti, precum posteste si Tatal vostru cel ceresc; nici n-a zis: fiti curati, precum si Tatal vostru este curat, ci zice: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv". Pentru ca numai aceasta fapta buna se aseamana cu Dumnezeu. Inca si in Sfanta Evanghelie unde arata despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie si nemilostivire arata. Cu toate acestea, si aceasta se cuvine sa o facem cu pricepere, ca scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca sa i se indestuleze tarina cu bogata roada si Dumnezeu ii blagosloveste tarina, si nu iese din scopul lui; altul face milostenie ca sa nu i se primejduiasca corabia, si Dumnezeu o pazeste; altul pentru sanatatea copiilor lui, si Dumnezeu ii indeplineste cererea; altul face numai ca sa fie slavit si Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine, si-l cinsteste. Si orice voieste fiecare ii da (cand stie ca nu i se pagubeste sufletul din aceasta). Dar acestia toti si-au luat plata lor si cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindca si scopul lor n-a fost pentru folosul ce viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic si fiindca fiecare din cei de mai sus si-au luat plata pentru milostenia facuta, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este si unul care face milostenie numai ca sa scape din munca vesnica. Acesta numai pentru sufletul sau a facut binele, insa nu este precum vrea Dumnezeu, caci inca se afla in starea fiului, ci ca un argat slujeste stapanului sau ca sa ia simbrie si sa castige. Asa face si acesta, ca sa ia plata de la Dumnezeu. Caci trei sunt starile din care facem binele, precum zice Marele Vasile, dupa cum v-am spus si alta data: starea slugilor, cand facem bunatatea temandu-ne de Dumnezeu si de munca; starea argatilor cand o facem cu nadejde de plata; sau cand o facem pentru insusi binele si pentru dragostea de Dumnezeu; atunci suntem in starea fiilor, caci fiul nu face voia parintelui sau de frica, si nici ca sa aiba plata de la el, ci iubindu-l se sileste sa-l cinsteasca si sa-l odihneasca pentru ca sa-l veseleasca. Asadar, suntem datori sa facem milostenie pentru insusi acest bine, fiindu-ne mila unul de altul, ca de niste madulare ale noastre; sa facem bine altuia ca si cum noi insine am fi ajutati de el, si asa sa dam ca si cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflam in starea fiului precum am zis. Sa nu zica cineva ca eu sunt sarac si n-am cu ce sa fac milostenie; ca de nu poti da cat bogatii aceia de care scrie Sfanta Evanghelie, da macar doi banuti, ca femeia aceea vaduva si saraca, si Dumnezeu ii primeste de la tine mai mult decat darurile acelora, iar de nu ai nici atat, milostiveste-te spre vecinul tau, si-l ajuta macar cu lucrul. Nu poti nici aceasta? Mangaie pe fratele tau cu cuvantul. Nu poti nici cu aceasta sa-l ajuti? Cel putin cand se va tulbura fratele tau asupra ta si se va mania, fa mila cu dansul si sufera mania lui, vazandu-l suparat de vrajmasul. In loc sa-i zici un cuvant ca sa-l tulburi mai mult, taci, si cu aceasta miluiesti si sufletul lui si-l scoti de la vrajmasul. Asemenea, de-ti va gresi fratele, milostiveste-te si-i iarta greseala, ca sa iei si tu iertare de la Dumnezeu, care zice: "Iertati si vi se va ierta!". Si cu aceasta, faci mila sufletului fratelui tau, iertandu-i greseala cu care ti-a gresit; caci ni s-a dat putere sa iertam unul pe altul la gresale. Iata, neavand nimic cu care sa miluiesti trupul, de vei vrea, poti sa miluiesti sufletul si faci mai mare mila; caci cu cat sufletul este mai cinstit decat trupul, cu atat si mila facuta de el este mai mare decat cea facuta trupului. In scurt, nimeni nu poate sa zica ca nu poate sa faca milostenie, caci, fiecare, dupa puterea lui si dupa starea lui poate face binele, numai sa se sileasca ca ceea ce face sa faca cu pricepere, precum am zis, ca cel ce lucreaza cu pricepere este mester iscusit si zideste casa lui cu temei. Drept aceea zice si Evanghelia, ca intelepciunea zideste casa ei pe piatra si nu o poate misca nici un vant potrivnic.
Iubitorul de oameni Dumnezeu, sa ne dea sa intelegem si sa facem cele ce auzim, ca sa nu fie spre osanda cuvintele acestea in ziua judecatii.
Ca Lui i se cuvine slava in veci,
Amin!
SURSA https://www.ortodoxism.ro/Dorotei.shtml
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.