CE SUNT BĂTRÂNII?

 

CE SUNT BĂTRÂNII? CINE ESTE AVVA?

Cu anevoie este a te apleca asupra vieților marilor Părinți pe care oarecând i-ai cunoscut; și aceasta din cel puțin două pricini: teama de a nu putea concentra, într-un mănunchi de cuvinte, bună mireasma arderii lor duhovnicești și apoi fiorul tainic că nu ai putut înțelege îndeajuns profunzimile simplității lor sfinte.

Și totuși, în icoana sfinților zugrăvită în chip personal în sufletele fiecăruia din cei ce i-au cunoscut, strălucesc sclipiri cerești și suave, mângâietoare amintiri care îi țin pe aceștia – pe sfinți –  vii în sufletele contemporanilor lor. Sfinții sunt însă, tot atât de vii și de lucrători în generațiile care vin, întrucât cuvântul lor are putere de Sus. Nu este cuvânt „după mintea lor”; acest „zis-a un Bătrân” este tot atât de viu și ieri și azi și în veac pentru că este de la Duhul Sfânt. Icoana sfinților ce ne luminează sufletele e zămislită din ceresc dor și din pământești vopsele. Cerești, pentru că iradiază lumina suprafirească a harului necreat; pământești, pentru că înfățișează firea omenească, comună și nouă însă despovărată de grosimea omului trupesc. Izvorul luminii pe care sfinții lui Dumnezeu o răspândesc este Unul și Același: Hristos pe Care ei, sfinții, Îl slujesc și Îl urmează, devenind treptat, pe parcursul viețuirii lor în trup, hristoși după har, izvoare ei înșiși ale luminii necreate.

Sfinții se completează unii pe alții cu o adâncă, subtilă delicatețe, uneori ascunsă în spatele unor aparente antinomii sau chiar vădite contradicții. Complementaritatea lor are loc însă, la nivelul „credinței dintru adânc” sau ,,inimii dintru adânc” – cum spunea Cuviosul Sofronie de la Essex, acolo unde harul dumnezeiesc scormonește dincolo de înțelesurile de suprafață, raționaliste ale credinței de început.

„PĂRINTELE SOFIAN – FĂCLIE DUHOVNICEASCĂ APRINSĂ ÎN NOAPTEA PRIGOANEI ATEE”

Am cunoscut în perioada anilor 1996-2002, a primilor mei ani de viețuire monahală, pe Părintele Arhim. Sofian Boghiu, stareț și duhovnic al Sf. Mănăstiri Antim din București, numit de contemporani (Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Galeriu), „apostol al Bucureștilor”, aș zice un „apostol pereche” dimpreună cu alt mare duhovnic al Mănăstirii Antim din acea vreme, Părintele Adrian Făgețeanu.

Părintele Sofian – făclie duhovnicească aprinsă în noaptea prigoanei atee – membru al grupului de rugăciune și studiu filocalic din anii ʼ50 ai secolului trecut, ucenic întru lucrarea rugăciunii de un singur gând „Doamne Iisuse” al Cuviosului Ioan Kulâghin, urmaș al marilor stareți optineni; Părintele Sofian a luat și cununa muceniciei și a mărturisirii prin anii de temniță, șase la număr (1958-1954) pe care îi purta senin, cu mulțumire, cu încredințare totală în voia lui Dumnezeu pe care o înțelegea ontologic, ființial, ca desăvârșită.

Iată, în cuvintele Părintelui Sofian, mărturia autenticității omului duhovnicesc care a rodit în persoana Părintelui roadele Duhului: pacea, îndelunga răbdare, blândețea, mulțumirea lui Dumnezeu, dragostea și mai cu seamă dragostea de vrăjmași; toate acestea îmbrățișând dragostea profundă de neamul românesc cu care Părintele nu făcea paradă, ținând-o ca pe o „comoară în adâncuri înfundată”. Mărturisește Părintele: ,,N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care m-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare. Acolo era nevoie și de mine ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării. În temniță am cunoscut mai bine suferința neamului românesc (…). Am învățat care este rostul suferinței pentru mine și, în acest fel, am înțeles mai bine unele probleme cu care mă confruntam în viață”[1].

Iată mărturia luminoasă a unui alt mare mărturisitor al închisorilor comuniste, scriitorul Marcel Petrișor: „Mi-aduc aminte, atunci când Părintele Sofian ieșea din închisoare, niște gardieni au început să vorbească între ei: „Bă, uite bă, că iese sfântul din închisoare!”. Părintele era un om luminos, sofianic într-adevăr. Se părea că este o figură peste care a plouat harul. Părintele Sofian avea așa o aură, încât până și temnicerii au spus că se eliberează sfântul”[2].

ÎNTÂLNIREA CU PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU

În vara anului 1998, efectuând un pelerinaj la mănăstirile nemțene dimpreună cu Părintele Sofian și cu un alt părinte monah, frate de călugărie cu mine, am poposit pentru o noapte la Mănăstirea Petru-Vodă. Părintele cel tânăr, aflat dimpreună cu mine îmi spusese insistent: „Vei vedea un sfânt, vei vedea un sfânt!”. Și, da, am văzut un sfânt! A fost o întâlnire scurtă, o binecuvântare „furată în acea noapte de vară, dimpreună cu fratele meu duhovnicesc, de la Părintele Justin. Impresia? Părea că muntele Ceahlău ce de secole stă de strajă istoriilor moldave, se metamorfozase în acest Bătrân ce părea din altă lume; un profet nins de înțelepciune, unul „din cei de demult”.

A doua zi, dis de dimineață, regăsindu-ne noi cu Părintele Sofian, într-o adâncă tăcere în autoturismul ce ne ducea spre alte locuri de sfințenie, începeam a  pricepe, pe cât îmi era mie cu putință, taina lucrării sfințitoare a Duhului: unitatea Duhului, sobornicitatea săvârșirilor harului în sfinții lui Dumnezeu în Biserică. Cum aceasta? Prin înțelegerea vie, experiată a asemănării izbitoare dintre cei doi Bătrâni. Prin simțirea cu inima că „ceva” îi face asemenea, deși nu identici. Întâlnirea cu sfinții lui Dumnezeu devine experiență în concretul existențial al unității în diversitate pe care o are Biserica în ceea ce privește chipurile omului îndumnezeit.

Părintele Sofian și Părintele Justin: amândoi Bătrâni, albiți de zile, de încercări, de amaruri, împodobiți de cununi cărora Domnul de Care nu s-au rușinat, li le-a dăruit, una câte una, în chip nevăzut, de-a lungul unor venerabile viețuiri pământești, încât pe drumul de întoarcere de la Mănăstirea Petru-Vodă, cugetând la similitudinea șirurilor nesfârșite de credincioși ce așteptau să intre la Părintele Justin din ținutul Neamțului, cât și la Părintele Sofian din cetatea Bucureștiului, socoteam ce îi face pe acești mulți însetați duhovnicește să adaste răzbătători la ușile acestor Bătrâni, uși care nu se închideau aproape niciodată? Răspunsul era pe cât de simplu, pe atât de concret: erau izvoare nesecate ale harului, izvoare pe care ochii noștri i-au văzut, mâinile i-au pipăit și de care inima s-a mângâiat.

„TĂRIA DE OȚEL A ASCULTĂRII ȘI DELICATEȚEA, BLÂNDEȚEA A TOT LUCRULUI DUHOVNICESC”

Părintele Sofian și Părintele Justin și-au hrănit fiii duhovnicești cu discernământ, cu infinită răbdare, cu laptele duhovnicesc, apoi cu hrana ceva mai tare. Se bucurau de bucuriile ucenicilor, trăiau cu ucenicii, urcau dimpreună cu ucenicii Scara înțelegerii noimelor monahicești. Deși, ei știau această Scară, urcaseră odată pe ea, până la răstignire, până la Cruce. Acum, ca duhovnici urcau iarăși și iară dimpreună cu ucenicii de mână, Scara despătimirii descrisă de Sf. Ioan Scărarul. Am văzut aceasta îndeaproape la Părintele Sofian, cum ne ținea de mână în chip duhovnicesc și nu ne lăsa. Care era taina? Ascultarea, aceasta era taina ținerii de mână a ucenicului de către duhovnic. Ascultarea suavă, sfielnică, fără cuvinte, subînțeleasă din mișcările cugetului Părintelui filocalic, avva Sofian, îți oferea cu delicatețe primul cuvânt, primul îndemn, iar tu – dacă primeai cuvântul – aceea era voia lui Dumnezeu cu tine. Dacă Bătrânul simțea cel mai mic duh de împotrivire în tine, ca om, se retrăgea, pentru că Părintele Sofian trăia în cel mai ascuțit grad, nesilnicia harului. Nu te silea. Dar rămânând în voia ta, vedeai, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu lucrai un păcat vizibil, că nu te afli în voia lui Dumnezeu, singura care era desăvârșită. Prin Părintele Sofian înțelegeai cât de important este să acorzi libertatea lucrării harului în tine, libertate a harului ce se termină acolo unde începe voia ta.

La Părintele Justin, am înțeles aceleași lucruri, mai cu seamă, mai târziu, după  mutarea la Cer a Părintelui Sofian, când am început să-l cercetez mai des pe Bătrânul Justin. Am văzut cât ținea, aprig ținea la monahiceasca ascultare. Dar, dintr-o infinită delicatețe, când simțea împotrivire, lăsa pe frate sau pe soră în vântul corabiei sale, nu insista, nu forța. Se retrăgea într-o rugăciune și într-un suspin. Asemănarea cuvintelor celor doi mari Bătrâni stătea pe acestea două: tăria de oțel a ascultării și delicatețea, blândețea a tot lucrului duhovnicesc.

Cele dinlăuntru luminau pe cele din afară. Prima impresie, prima întâlnire era adesea hotărâtoare pentru tot restul evoluției duhovnicești a celor ce dădeau ochii pentru prima oară cu acești mari Bătrâni. Personal, pot spune că, încă de la primele întâlniri ale mele ca student în lume cu Părintele Sofian și până la sfârșitul vieții sale pământești, din afară privind, un lucru te frapa: chipul Părintelui Sofian a continuat pe tot parcursul vieții sale să răspândească lumină, o lumină nepământeană, o lumină lină, blândă, pașnică ce te pătrundea irezistibil întru adâncuri. Și, aproape fără să vrei, lumina chipului său te făcea să strigi din străfunduri: „Doamne, miluiește-mă!”. Era o lumină care te vindeca, o lumină care potolea marea cugetelor învolburate potolind valurile, o lumină care, dacă erai începător al vieții în Biserică îți suscita o căutare a „ceva” dincolo de grosimea materialnică a acestei lumi; dacă erai puțin mai „avansat”, primeai nemijlocit confirmarea că strălucirea harului schimbă firea omului. Omul purtător de har, omul îndumnezeit revarsă către tine ceea ce și el primește de la Hristos. Lăuntrul tău devine în preajma lui blândețea înțelegătoare; în preajma Părintelui Sofian îndemnul scripturistic: „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesal. 5:18) devenea un firesc. Părintele povățuia la rugăciunea inimii pe toți la care simțea această tânjire, fie ei călugări sau mireni. Mijloacele neînșelate ale părinților niptici de a câștiga și de a ține harul: neosândirea, prihănirea de sine, trezvia cugetelor, erau preocuparea constantă a Părintelui Sofian față de învățăceii săi.

Care era taina bucuriei plină de lumină din preajma Părintelui Sofian? Lacrimile, acestea erau taina acestei neînșelate bucurii. Părintele avea darul lacrimilor, al fericitei întristări (xαρμολύπη) și al străpungerii inimii (kατάνυξις) de care vorbesc părinții filocalici. Era un fiu teolog al lacrimilor, învățându-ne să fim cu luare aminte la finul duh al înșelării care amăgește nevoitorul asupra obârșiei lacrimilor.

Veneai cu istoria propriilor ispitelor la chilia Părintelui Sofian? Primeai în marea majoritate a cazurilor același sfat blând, rostit cu gravitate, apăsat, clătinat, oferit astfel de Părintele anume pentru a lucra „inima cea dintru adânc”; sfatul consta în cuvintele Mântuitorului: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”. Și ne miram: „Aceasta să fie, oare, soluția la problema mea?”. Și da, aceasta era soluția, confirmând cuvântul Sf. Serafim de Sarov: „Găsește-ți tu pacea și mii de oameni se vor mântui pe lângă tine”. Ochii Părintelui Sofian izvorau izvoare de lacrimi la Sf. Liturghie, la rugăciunea neîncetată pe care o avea și o rostea „în spatele”, „îndărătul” cuvintelor grăite, la Sf. Spovedanie, pe cale, pe drumul de la biserică la chilie – lacrimile erau nelipsite.

PĂRINTELE JUSTIN – IZVOR AFLUENT AL FILOCALIEI UNIVERSALE

Părintele Justin a fost acel mare Bătrân care trăia pacea lui Hristos, care se mântuia și cu adevărat, mii de oameni se împăcau cu Dumnezeu pe lângă dânsul. Lucra asemenea Părintelui Sofian, cu timp și fără timp, într-o neîncetată răstignire pentru lume, încât cu adevărat Hristos trăia întru dânsul. Chipul sfânt al Părintelui Justin ne făcea să plecăm cu recunoștință capul în fața voievodului Ortodoxiei românești, cum fără înșelare cugetăm a-l numi.

Părintele Justin aduna în persoana sa, asemenea părintelui Sofian, cele două virtuți, mai bine zis cele două căi de câștigare a lui Dumnezeu. Prima dintre ele, calea filocalică a „luptei cu Dumnezeu”, pentru câștigarea harului și pentru vederea lui Dumnezeu, monahul este „noul Israel” care zice Domnului „luptându-se” cu El: «Nu Te voi lăsa de nu mă vei binecuvânta» (Fac. 32:26). Părintele Justin aduna în ipostasul său cugetător atât fața, chipul celui ce „L-a văzut pe Dumnezeu” cât și cugetul celui ce „s-a luptat cu Dumnezeu”.

Aceeași blândețe, lumină suprafirească, nemultă vorbire, cuvânt de delicatețe îngerească, dar și tunet voievodal, dogmatisind scurt, bărbătește, cele ce aveai de făcut. Întâlnirea cu Părintele Justin, în chilia sa, era pătrunderea ta într-un tărâm aparte, al inițierii tale în tainele ascultării lui Dumnezeu. Domnul grăia prin Părintele Justin, iar chilia lui era tărâmul celui ce „L-a văzut pe Dumnezeu” (Fac. 32:30: «Și a chemat Iacov numele locului aceluia: vederea lui Dumnezeu, că am văzut pe Dumnezeu față către față și s-a mântuit sufletul meu»).

Și, o, da, se mântuia sufletul tău, zărind întru liniștea și taina chiliei sale, chipul Părintelui Justin. Bazarul cu felurimi de gânduri țipătoare ale minții tale înceta să-și mai trâmbițeze deșertăciunea lumii. Șacalii temerilor anxietății încetau să mai sfâșie nemilos credința bietei tale inimi în preajma lui Dumnezeu; crivățul înghețat al pustirii, al acediei, înceta brusc să mai bântuie inima neîngrădită de stavilele înțeleptei trezvii.

Bătrânul Justin era călugărul, monahul filocalic al Sf. Paisie de la Neamț, era vechiul Isaac Dascălul, era Cuviosul Daniil Sihastrul. Era Părintele desprins din cărțile de istoria sfântă a neamului și a Bisericii, cel ce a povățuit voievozi seculari în zbaterea neamului românesc pentru înființare. Prin tot ceea ce răspândea în jur, era rodul bogat al Filocaliei românești, izvor afluent al Filocaliei universale.

A doua cale a cunoașterii de Dumnezeu împropriată de Părintele Justin, asemenea și de Părintele Sofian, era calea durerii și a încercărilor. În chip personal, mi-a fost împărtășit un cuvânt „de dus în inimă” când, întorcându-mă după câțiva ani din Sf. Munte în România, am cerut unui Bătrân aghiorit un cuvânt de folos: „Părinte Alexie, Dumnezeu iubește inima milosârdă”. Am aflat această pildă de inimă milosârdă la Părintele Justin. Și aceasta, din plin!

Dar cum, cum a câștigat-o? Am înțeles prin Părintele Justin că această inimă milosârdă se agonisește urmând calea smereniei până la sfârșit. Și aceasta se plinește neapărat urmând calea durerilor și a încercărilor.

„SĂ DEA DUMNEZEU CA ȚARA ÎNTREAGA SĂ FIE UN RUG APRINS DE RUGĂCIUNE!”

Universul concentraționar a subliniat în cazul Sfinților Închisorilor întreaga teologie a Crucii, dăruind înțelegerea Crucii, a morții și a Învierii în plan ființial, tuturor ce au avut „inima lărgită” a primi tainele vieții veșnice. Acești martiri ai închisorilor au intrat acolo oameni obișnuiți și au ieșit sfinți. Au primit întru sineși taina veacului ce va să fie, înțelesul greu de pătruns al cunoașterii Domnului în suferință, taina cea mai presus de pricepere a iubirii de vrăjmași. Trăsătura definitorie a iubirii neînșelate și a vierii Duhului, după Sf. Părinți, este iubirea de vrăjmași. Aceasta o purtau în inimi Sfinții Închisorilor. Părintele Justin a experiat deplin taina Crucii, a suferințelor, ca o cale a cunoașterii lui Dumnezeu. Părintele arhim. Zaharia Zaharou lămurește: „După ce a trăit întreaga tragedie a omenirii în propria lui viață, omul primește harul lui Dumnezeu și dorește ca și semenii lui să se împărtășească de același har. El s-a îmbrăcat cu «milostivirile îndurării» (Col 3:12) lui Hristos, pe care Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă cu sârguință să ni le agonisim”[3].

În concluzie, Părintele Justin Pârvu și Părintele Sofian Boghiu, doi Bătrâni filocalici care au agonisit „milostivirile îndurării” lui Hristos, doi Bătrâni a căror inimă se topea după mântuirea turmei lor, ca nimeni să nu se piardă, doi Bătrâni care au contopit în inima lor „râvna casei Domnului”, „iubirea de frumos” și dragostea de neam.

Ei pot fi numiți frați ai dumnezeiescului har pentru că au ars și nu s-au mistuit, aprinși fiind de focul pe care Domnul a venit să-l aprindă pe pământ. Au ars și nu s-au mistuit pe pământ românesc și în soborniceasca Biserică.

Iată, în încheiere, un cuvânt testament al Părintelui Sofian: „Să dea Dumnezeu ca țara întreaga să fie un Rug Aprins de rugăciune!”. Să avem parte de rugăciunile lor! Amin.

(Cuvânt susținut în cadrul Simpozionului „Părintele Justin Pârvu, la 10 ani de la adormirea sa”, 11 Februarie, mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat și în REVISTA ATITUDINI NR. 79)

[1] Părintele Sofian, Smerenia și dragostea, însemnele trăirii ortodoxe, Ed. Doxologia, Iași, 2022, p. 141.

[2] Idem, p. 344.

[3] Arhim. Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea dintâi, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 199.