Sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului (numită în popor şi Vovidenia)

Sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului (numită în popor şi Vovidenia) aminteşte de aducerea cu evlavie în biserica Legii vechi, adică în templul din Ierusalim, a copilei de 3 ani, care avea să fie Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Aceasta s-a împlinit într-un chip minunat şi cerea o pregătire pentru taina nașterii cu trup omenesc a Fiului lui Dumnezeu, care avea să se săvârșească prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Tradiţia Bisericii arată motivul pentru care Maica Domnului a fost dusă la templu și dăruită Domnului: împlinirea promisiunii pe care Sfânta Ana o făcuse Domnului.

Ana cea pururea pomenită, soția lui Ioachim, era stearpă, adică nu a putut naşte copii.

Luând îndemn din cele ce s-au petrecut cu cealaltă Ana, care era şi ea stearpă, mama Prorocului Samuel, se ruga, împreună cu bărbatul ei, lui Dumnezeu, Stăpânul firii, să le dăruiască lor un copil, făgăduind că, dacă le va împlini cererea, îndată îl vor dărui şi închina lui Dumnezeu.

Aşa a născut Sfânta Ana pe ceea ce s-a făcut începutul mântuirii neamului omenesc, pe pururea Fecioara Maria.

Când ea a fost de 3 ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o la templu şi, adunând ceată de fecioare, au întâmpinat-o cu făclii aprinse, însoţind-o până la treptele templului şi au încredinţat-o preoţilor.

Luând-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o în cele mai dinlăuntru ale templului, în Sfânta Sfintelor, unde, o dată pe an, intra numai singur arhiereul.

Aceasta a făcut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea să Se nască dintru ea, spre mântuirea lumii.

De vreme ce chivotul Legii vechi nu mai era acolo de la robia babilonică, se cuvenea a sta acolo Preacurata Maria, care avea să fie chivotul cel însufleţit şi adevărat al sfinţeniei şi care avea să poarte nu tablele umbrei Legii, ci pe Însuşi Dătătorul Legii; nu mana care hrănea trupeşte, ci chiar pe Pâinea vieţii, Care S-a coborât din cer spre viaţa lumii, adică pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

A rămas Fecioara la templu, ducând sfântă vieţuire. Erau acolo 3 rânduri de chilii, în care locuiau, cu frică de Dumnezeu, fecioare şi văduve închinate Domnului, precum şi slujitori ai templului.

În acest loc de bună creştere, Sfânta Fecioară, necontenit deprindea, sub supravegherea fecioarelor mai în vârstă, lucrul de mână, citirea Scripturii şi îndeosebi rugăciunea.

Dar cu cât creştea cu vârsta, cu atât creştea şi cu harul şi se ruga mult în Sfânta Sfintelor, încât după dreptate se spunea că mai mult locuia acolo.

În fiecare zi se ruga de dimineaţă până la ceasul al treilea, apoi până la ceasul al nouălea se ostenea cu lucrul de mână, iar de la al nouălea ceas se ruga iarăşi până târziu în noapte.

În fiecare seară Arhanghelul Gavriil, arătându-i-se împreună cu alţi îngeri, îi aducea hrană cerească, iar hrana primită de ea de la preoţi o dădea săracilor.

Din vreme în vreme, Sfinţii ei Părinţi, Ioachim şi Ana o cercetau, dar după şapte ani ei au trecut la cele veşnice.

Preacurata a rămas la templu până la vârsta de 15 ani, când arhiereul a socotit să o căsătorească.

Atunci Sfânta Fecioară a descoperit arhiereului şi preoţilor că ea, încă din leagăn, este făgăduită lui Dumnezeu şi că ea însăşi a ales o viaţă de feciorie neîntreruptă.

Drept aceea, a fost logodită cu dreptul Iosif, atunci în vârstă de aproape 80 de ani, ca, sub acest chip, să se păzească ea curată în lume.

Astfel, Iosif a luat-o în casa lui din Nazaret. Arhiereul i-a încredinţat Fecioarei ca ultimă îndatorire la plecarea de la templu să participe la ţeserea unei noi catapetesme pentru Sfânta Sfintelor, pe care Preacurata a lucrat-o cu sârguinţă.

Această catapeteasmă avea să se rupă în vremea Pătimirii Domnului pe Cruce. Astfel, neîntinata Maria a fost pregătită să devină Maica Fiului lui Dumnezeu, vieţuind în chip cu totul virtuos şi asemenea îngerilor, ca un vas al sfinţeniei.

Acest praznic, sărbătorit în fiecare an la 21 noiembrie, ne aminteşte așadar de virtuţile Maicii Domnului, de fecioria ei închinată Mirelui ceresc, de viaţa sa de rugăciune şi de însemnătatea sfinţitoare a Bisericii.


Ce este „Vovidenia”? 5 lucruri mai puțin știute despre sărbătoarea din 21 noiembrie


Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, prima sărbătoare însemnată din Postul Crăciunului și unul dintre cele douăsprezece Praznice Împărătești, ne amintește tuturor de momentul special în care, după traditia Bisericii noastre, Sfinții Părinți Ioachim și Ana au adus-o pe fiica lor, Maria, în varstă de trei ani, la templul din Ierusalim.

În zilele noastre,  mai ales în mediul on-line, am observat că există opinii potrivit cărora este „deplasată” utilizarea denumirilor străvechi ale sărbătorilor, motivând că tinerii nu înțeleg aceste cuvinte, care nici nu se mai utilizează în viața de zi cu zi, iar alții susțin că vechile nume ale praznicelor importante ale Bisericii ar trebui scoase din uz din pricina faptului că se asociază cu diferite tradiții și obiceiuri pre-creștine sau păgâne, care nu au de-a face cu duhul Bisericii. Ei bine, lucrurile nu stau deloc așa, iar pentru că și unii dintre clienții și urmăritorii noștri ne-au întrebat în mai multe rânduri care este semnificația termenului „Vovidenia” sau „Ovidenia” în relație cu praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, ne-am gândit să punem pe hârtie acest aspect, alături de alte patru lucruri mai puțin cunoscute despre marele praznic din data de 21 noiembrie.

    Din punct de vedere etimologic, sărbătoarea „Vovideniei” sau a „Ovideniei”, așa cum mai este ea cunoscută în popor, provine din limba slavonă (în limba rusă, vývedenie, înseamnă „intrare”) și desemnează sărbătoarea religioasă a Intrării Maicii Domnului în Biserică. Există, pe de altă parte, unele păreri conform cărora termenul „Vovidenia”, în limba veche românească – „Văvădenie” (adică cel sau cea care se arată sau se face văzut/ă), ar avea legătură cu tradiția păgână potrivit căreia în noaptea de 21 noiembrie fetele „văd” chipul ursitului în fântână, la lumina albă a unei lumânări aprinse. Evident, Biserica nu poate fi de acord cu astfel de propuneri, care confundă sensul curat al sărbătorii cu diferite ipoteze bazate pe păreri și trediții pre-creștine.
    Data în care noi prăznuim „Vovidenia”, adică 21 noiembrie, nu este data istorică în care părinții Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, au dus-o la templu pe Fecioara Maria. Rădăcinile sărbătorii Vovideniei se regăsesc în secolul al șaselea, mai exact pe 20 noiembrie 543, când Împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, un sfânt locaș închinat Maicii Domnului. Conform tradiției de atunci, în ziua următoare sfințirii, adică pe 21 noiembrie, a început să fie cinstit hramul (sau ocrotitorul) bisericii, adică însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sărbătoarea fiind rânduită în cinstea aducerii ei la templu. Sărbătoarea s-a extins, mai târziu, în tot Orientul și apoi s-a generalizat în tot Occidentul, definitivându-se în jurul anului 1585.
    Pentru ca bucuria sărbătorii să nu fie umbrită de post, Biserica a hotărât ca această zi să fie prima din Postul Crăciunului însemnată în calendarul nostru ortodox cu dezlegare la pește. Deși mulți critică înmulțirea zilelor din calendar cu dezlegare, spre deosebire de anii comunismului, spre exemplu, sau de perioada ulterioară, trebuie să atragem atenția asupra faptului că rânduiala dezlegării la pește nu este de dată recentă și nici n-a fost inventată de curând de vreun cleric sau vreun ierarh. Spre exeplu, Tipicul cel Mare al Sfântului Sava cel Sfinţit (439-532), cartea care cuprinde rânduieli și indicații pentru toate slujbele bisericești din cele trei perioade liturgice ale anului (Triodul, Penticostarul și Octoihul) arată care sunt zilele în care putem consuma pește pe pargursul acestei perioade de post închinat sărbătorii Nașterii Domnului: „Sâmbetele şi duminicile mâncăm peşte, iar dacă se întâmplă să cadă un Sfânt marți sau joi și se întâmplă să fie un Sfânt cu Doxologie Mare, atunci mâncăm peşte. Iar dacă se va întâmpla pomenirea Sfântului al căruia este Hramul Bisericii, miercuri sau vineri, de asemenea, facem dezlegare la untdelemn, vin şi peşte.”
    Începând cu sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, la strană încep să se cânte catavasiile Nașterii Domnului, o serie de cântări care ne vestesc că, deși a trecut doar o săptămână de post, suntem din ce în ce mai aproape de momentul Nașterii Domnului și de prăznuirea Crăciunului. Catavasiile sunt, practic, semnul „palpabil” al faptului că, din această zi, putem asculta colinde, deosebitele cântări de bucurie care vestesc Întruparea Fiului lui Dumnezeu și nașterea Sa smerită, dar plină de har și de binecuvântare, în ieslea sărăcăcioasă de la Betleem. Tradiția colindului urcă în timp până în vremea romană, când la începutul lunii ianuarie, aceștia organizau acele petreceri păgâne intitulate „calendae” – nume dat sărbătorii Anului Nou. Cu acest prilej, copiii romanilor mergeau din casă în casă, cântau imne și făceau urări de belșug, împlinire și noroc. Odată cu Întruparea Mântuitorului, creștinii au „botezat” acest obicei păgân și l-au transformat într-o tradiție curată, care dăinuie până în zilele noastre: vestirea Nașterii Domnului, începutul mântuirii acestei lumi.
    Auzim deseori în această perioadă fredonându-se în colindele tradiționale românești expresii precum „florile dalbe, flori de măr” sau „măruț, mărgăritar”, fără să înțelegem, de fapt, care este motivul repetării sub formă de refren a acestor versuri. Ei bine, în ziua de 21 noiembrie, de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în satele românești de odinioară, copiii puneau în cana cu care părinții lor luau Agheasmă la Bobotează sau în alt vas din sticlă, ramuri de măr din livadă, le turnau apă și le așezau în casă, lângă fereastră, să aibă lumină și căldură. În noaptea de Ajun sau chiar și de Anul Nou, crenguțele înflorite în plină iarnă erau folosite drept sorcove și îi bucurau pe toți cei care primeau colindul sau urătura.

„Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!” Așa să Îi cântăm și noi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în preajma acestui mare praznic închinat Ei. Să I ne închinăm și să-I aducem prinos de cinstire pentru toate câte ne-a dat nouă clipă de clipă, în toți acești ani ai vieții noastre, și pentru toată binecuvântarea și mijlocirea pe care nădăjduim să le primim nu doar în anii care vor veni, ci și în vecii vecilor.

1. Din punct de vedere etimologic, sărbătoarea „Vovideniei” sau a „Ovideniei”, așa cum mai este ea cunoscută în popor, provine din limba slavonă (în limba rusă, vývedenie, înseamnă „intrare”) și desemnează sărbătoarea religioasă a Intrării Maicii Domnului în Biserică. Există, pe de altă parte, unele păreri conform cărora termenul „Vovidenia”, în limba veche românească – „Văvădenie” (adică cel sau cea care se arată sau se face văzut/ă), ar avea legătură cu tradiția păgână potrivit căreia în noaptea de 21 noiembrie fetele „văd” chipul ursitului în fântână, la lumina albă a unei lumânări aprinse. Evident, Biserica nu poate fi de acord cu astfel de propuneri, care confundă sensul curat al sărbătorii cu diferite ipoteze bazate pe păreri și trediții pre-creștine.
2. Data în care noi prăznuim „Vovidenia”, adică 21 noiembrie, nu este data istorică în care părinții Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, au dus-o la templu pe Fecioara Maria. Rădăcinile sărbătorii Vovideniei se regăsesc în secolul al șaselea, mai exact pe 20 noiembrie 543, când Împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, un sfânt locaș închinat Maicii Domnului. Conform tradiției de atunci, în ziua următoare sfințirii, adică pe 21 noiembrie, a început să fie cinstit hramul (sau ocrotitorul) bisericii, adică însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sărbătoarea fiind rânduită în cinstea aducerii ei la templu. Sărbătoarea s-a extins, mai târziu, în tot Orientul și apoi s-a generalizat în tot Occidentul, definitivându-se în jurul anului 1585.
3. Pentru ca bucuria sărbătorii să nu fie umbrită de post, Biserica a hotărât ca această zi să fie prima din Postul Crăciunului însemnată în calendarul nostru ortodox cu dezlegare la pește. Deși mulți critică înmulțirea zilelor din calendar cu dezlegare, spre deosebire de anii comunismului, spre exemplu, sau de perioada ulterioară, trebuie să atragem atenția asupra faptului că rânduiala dezlegării la pește nu este de dată recentă și nici n-a fost inventată de curând de vreun cleric sau vreun ierarh. Spre exeplu, Tipicul cel Mare al Sfântului Sava cel Sfinţit (439-532), cartea care cuprinde rânduieli și indicații pentru toate slujbele bisericești din cele trei perioade liturgice ale anului (Triodul, Penticostarul și Octoihul) arată care sunt zilele în care putem consuma pește pe pargursul acestei perioade de post închinat sărbătorii Nașterii Domnului: „Sâmbetele şi duminicile mâncăm peşte, iar dacă se întâmplă să cadă un Sfânt marți sau joi și se întâmplă să fie un Sfânt cu Doxologie Mare, atunci mâncăm peşte. Iar dacă se va întâmpla pomenirea Sfântului al căruia este Hramul Bisericii, miercuri sau vineri, de asemenea, facem dezlegare la untdelemn, vin şi peşte.”
4. Începând cu sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, la strană încep să se cânte catavasiile Nașterii Domnului, o serie de cântări care ne vestesc că, deși a trecut doar o săptămână de post, suntem din ce în ce mai aproape de momentul Nașterii Domnului și de prăznuirea Crăciunului. Catavasiile sunt, practic, semnul „palpabil” al faptului că, din această zi, putem asculta colinde, deosebitele cântări de bucurie care vestesc Întruparea Fiului lui Dumnezeu și nașterea Sa smerită, dar plină de har și de binecuvântare, în ieslea sărăcăcioasă de la Betleem. Tradiția colindului urcă în timp până în vremea romană, când la începutul lunii ianuarie, aceștia organizau acele petreceri păgâne intitulate „calendae” – nume dat sărbătorii Anului Nou. Cu acest prilej, copiii romanilor mergeau din casă în casă, cântau imne și făceau urări de belșug, împlinire și noroc. Odată cu Întruparea Mântuitorului, creștinii au „botezat” acest obicei păgân și l-au transformat într-o tradiție curată, care dăinuie până în zilele noastre: vestirea Nașterii Domnului, începutul mântuirii acestei lumi.
5. Auzim deseori în această perioadă fredonându-se în colindele tradiționale românești expresii precum „florile dalbe, flori de măr” sau „măruț, mărgăritar”, fără să înțelegem, de fapt, care este motivul repetării sub formă de refren a acestor versuri. Ei bine, în ziua de 21 noiembrie, de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în satele românești de odinioară, copiii puneau în cana cu care părinții lor luau Agheasmă la Bobotează sau în alt vas din sticlă, ramuri de măr din livadă, le turnau apă și le așezau în casă, lângă fereastră, să aibă lumină și căldură. În noaptea de Ajun sau chiar și de Anul Nou, crenguțele înflorite în plină iarnă erau folosite drept sorcove și îi bucurau pe toți cei care primeau colindul sau urătura.

„Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!” Așa să Îi cântăm și noi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în preajma acestui mare praznic închinat Ei. Să I ne închinăm și să-I aducem prinos de cinstire pentru toate câte ne-a dat nouă clipă de clipă, în toți acești ani ai vieții noastre, și pentru toată binecuvântarea și mijlocirea pe care nădăjduim să le primim nu doar în anii care vor veni, ci și în vecii vecilor.