Invatatura Sfintilor Parinti despre starea sufletelor dupa judecata particulara

 

Un articol de: diac. asist. dr. Eugen Maftei pentru Ziarul Lumina

 

Omul, ființă cugetătoare și liberă, a primit de la Dumnezeu nu „o existență spre moarte” - cum credea Heide­gger -, ci spre viață, așa cum explică părintele Dumitru Stăniloae (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMBOR, p. 153). Acesta este un adevăr pe care Biserica l-a mărturisit dintotdeauna. Sfinții Părinți, pe temeiul Sfintei Scripturi, ne învață că viața nu se termină la mormânt, ci se prelun­gește dincolo de el, într-o stare mult mai intensă, de mai vie înțelegere și simțire a realității veșnice. Acolo este adevărata existență, viața de aici nefiind decât o etapă de pregătire pentru ceea ce urmează.

Sfântul Nicolae Cabasila spune că viața de pe pământ este, în comparație cu cea viitoare, asemenea vieții pruncului în pântecele mamei sale. Ea este o realitate concretă, dar nedeplină, în care omul simte, înțelege și experimentează - ca și pruncul nenăscut - doar în parte relația sa cu Dumnezeu și cu ceilalți (Despre viața în Hristos, I, Ed. IBMBOR, 2001, pp. 22-23).

Sfinții Părinți nu au făcut o preocupare din a descrie starea de după moarte, insistând, mai ales, pe conștientizarea omului cu privire la existența celor două dimensiuni, Rai și iad, ca realități total opuse: una de fericire desăvârșită, în comuniune cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții, iar alta de chin nesfârșit, urmare a neparticipării la această bucurie veșnică.

A existat încă din vechime concepția - îmbră­țișată, de altfel, și de către unii scriitori sirieni, de factură nestoriană - că sufletul, după moarte, petrece într-o stare de somnolență, de letargie, în așteptarea Judecății de Apoi, lucru influențat de perceperea trecerii din această viață ca „adormire” și a morții ca „somn” (Ioan 11, 11; 1 Corinteni 15, 6; 1 Tesaloniceni 4, 13-15). Părinții Bisericii au respins această teorie, contrară atât concepției creștine despre natura sufletului, cât și ideilor de dreptate și de răsplată. Un astfel de „somn” ar priva pe cei buni de comuniunea imediată cu Dumnezeu, iar celor răi le-ar amâna pedeapsa pentru păcate: „Dacă moartea ar duce la nesimțire - spunea Sfântul Iustin Martirul și Filosoful -, ea ar fi un avantaj pentru toți cei nedrepți” (Apologia I, 17, în PSB 2, p. 37). Sfântul Ioan Casian arată și el, invocând parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, că sufletele nu sunt nesimțitoare, nici nu petrec în nelucrare, ci au o existență activă și conștientă: „Se înțelege limpede că sufletele celor morți nu numai că nu sunt fără simțire, dar nu sunt lipsite nici de simțăminte, adică de speranță și tristețe, bucurie și teamă, și că dintre cele care li se păstrează pentru acea zi a judecății, pe unele chiar încep să le preguste oarecum, că după moartea trupului nu se topesc în nimic, așa cum socotesc unii necredincioși, ci trăiesc și mai intens, lăudându-L neîntrerupt pe Dumnezeu” (Convorbiri duhovnicești, I, 14, 7, în PSB 57, p. 318).

Moartea, urmare a păcatului și a stricăciunii pe care acesta o implică, presupune separarea sufletului de trup, trup care se pune în pământ, se descompune și moare, sufletul urmând să-și continue existența într-un alt plan, într-o exis­tență încă nedeplină, până la Judecata universală, când se va reuni cu trupul său înviat.

Momentul despărțirii sufletului de trup este descris de unii Părinți ca fiind înfricoșător. Este înfricoșător, pe de o parte, pentru că urmează judecata particulară, în fața căreia sufletul va trebui să dea răspuns, pe de altă parte, pentru că de față stau îngerii și diavolii, așteptând să ia sufletul celui mort și să-l ducă, fie în Rai ca să petreacă în bucuria lui Dumnezeu, alături de sfinții Săi, fie în iad, în întunericul suferinței și al tristeții fără margini. „Când sufletul iese din trup - spune Cuviosul Ioan Carpatiul -, vrăjmașul dă năvală asupra lui, războindu-l și ocărându-l cu îndrăzneală și făcându-se pârâș amarnic și înfricoșat al lui pentru cele ce a greșit”. Dar sufletul iubitor de Dumnezeu nu se înspăimântă de aceasta, ci, întrarmându-se cu numele lui Hristos și cu puterea Crucii Lui, „e dus cu veselie de dumnezeieștii îngeri la locurile hotărâte lui, potrivit cu starea lui” (Una sută capete de mângâiere, 25, în Filocalia 4, Ed. Humanitas, 2009, p. 120).

Așadar, după moarte are loc o judecată particulară, care stabilește soarta sufletului care se desparte de trup. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre acest „scaun de judecată” în fața căruia ne vom înfățișa după plecarea din această viață și unde „vom da cuvânt de tot ce am făcut și vom fi trași la răspundere” pentru faptele noastre (Omilii la Matei, XIII, în PSB 23,
p. 164).

Judecata o va face Mântuitorul Hristos, Cel Căruia I s-a încredințat de către Tatăl această lucrare (Ioan 5, 22), dar judecata nu este una discreționară, ci este consecința directă a faptelor săvârșite de om în timpul vieții. Așa arată Sfântul Ambrozie al Milanului: „Nu te judec eu, faptele tale te judecă; ele te acuză, ele te condamnă. Te judecă legile pe care ca judecător nu le schimb, ci le păzesc” (Scrisori, LXXVII, 11, în PSB 53, pp. 307-308).

Sfinții Părinți ne învață că, după moarte, însăși conștiința omului, care va fi atunci luminată, îi va fi acestuia judecător. Așa, de pildă, Sfântul Efrem Sirul, interpretând textul de la Ioan 3, 18: „Cel care nu crede în Fiul a și fost judecat”, zice: „Dacă nu a avut loc încă învierea morților, cum nici primirea pedepsei, cum deci s-a și judecat? S-a judecat numaidecât din cauza păcatului” (Cum a intrat în Rai tâlharul, în Erminii scripturistice, Ed. Doxologia, 2018, p. 232).

Judecata particulară stabilește pentru cel adormit o stare incompletă și nedefinitivă, justificată, pe de o parte, de lipsa trupului, iar pe de altă parte, de necunoașterea consecințelor pe care le pot avea faptele lui asupra celorlalți. Aceasta ne lasă să înțelegem și Sfântul Vasile cel Mare când spune că „nu se cuvine să disprețuim judecata lui Dumnezeu, ci să ne temem chiar dacă răsplata n-ar urma imediat” (Regulile morale, 11, în PSB 18, p. 112).

Deși incompletă și nedefinitivă, starea sufletului după moarte este una de reală conștiență și simțire. Starea de fericire sau nefericire este resimțită cu o intensitate infinit mai mare decât în timpul vieții, atât pentru că este o stare continuă, dar și pentru că se raportează la conștiința care, fiind acum vie și obiectivă, confirmă sentința judecății și, prin urmare, aduce mângâiere sau mustrare. La ava Dorotei citim: „Precum sfinții primesc anumite locuri luminoase și o bucurie îngerească pe măsura bunei lor făptuiri, așa și păcătoșii primesc locuri întunecate, încețoșate, pline de frică și de spaimă [...]. Căci atunci însăși mustrarea conștiinței și amintirea celor săvârșite [...] vor fi mai rele decât zeci de mii de pedepse negrăite” (Despre frica de chinurile viitoare, XII, 3-4, în Filocalia 9, p. 522).

După cum explică Sfântul Ioan Damaschin, în Dialogul împotriva maniheilor, starea de fericire sau de chin pe care o trăiește sufletul după moarte este în strânsă legătură cu dorința lui și cu satisfacerea acestei dorințe. Drepții, care Îl doresc pe Dumnezeu, fiind în comuniune cu El, se bucură, iar păcătoșii, care doresc păcatul, neavând materiile păcatului, se chinuie, mistuiți ca de foc, neputându-și satisface plăcerile.

Necunoscând soarta sufletului după moarte și conștientizând importanța ajutorului de care orice suflet are nevoie, Biserica se roagă pentru toți cei adormiți, cu nădejdea că le poate fi de folos celor care nu au refuzat comuniunea cu Dumnezeu în timpul vieții, dar, din pricina slăbiciunii, au greșit și n-au mai avut timp de pocăință. Sfinții Părinți ne îndeamnă să avem permanent în minte gândul la moarte, nu pentru a ne îngrozi sau a ne tulbura, ci pentru a ne determina să reflectăm asupra condiției noastre trecătoare și a fi permanent în stare de trezvie.

De ce este, oare, moartea atât de înspăimântătoare? Cu toții știm că suntem muritori și că, inevitabil, momentul acesta va veni pentru fiecare dintre noi și, totuși, ne este atât de greu să-l acceptăm. Știm că nu vom scăpa de moarte și, cu toate acestea, fugim de ea, evităm să ne gândim la ea, sau încercăm să o proiectăm într-un viitor cât mai îndepărtat. Un prim răspuns ar putea fi teama de necunoscut. Pentru unii, moartea este înfricoșătoare, întrucât nu știu ce urmează sau dacă mai urmează ceva după ea. Pentru creștin însă - care este încredințat că viața nu se termină aici, pe pământ, ci continuă și dincolo -, de ce este moartea înfricoșătoare? Desigur, pentru că nu se simte pregătit să se confrunte cu acea realitate, nu știe dacă a făcut tot „ceea ce era dator să facă” (cf. Luca 17, 10) pentru a avea certitudinea împărtășirii de bunătățile viitoare.

Biserica, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții, învață că există o Judecată particulară, imediat după moarte, care stabilește starea fiecărui suflet după despărțirea lui de trup, și o Judecată universală, care va avea loc la sfârșitul veacurilor și va fi făcută tuturor oamenilor - și celor morți, și celor vii -, și care va determina starea acestora în veșnicie, potrivit viețuirii lor. În general, Sfinții Părinți nu se apleacă în amănunt asupra tuturor evenimentelor eshatologice transmise prin Revelație, fiind interesați mai mult să-l conștientizeze pe om cu privire la vremelnicia vieții pământești și la necesitatea pregătirii pentru cea viitoare.

Momentele legate de cea de-a doua venire sunt solemne și înfricoșătoare. Sfinții Maxim Mărturisitorul (Epistola către Gheorghe, în PSB, vol. 81, p. 19) și Ioan Damaschin (Dogmatica 99 [IV, 26], în: Opere complete, II, trad. Cristian Chivu, pp. 493-495) prezintă câteva dintre acestea: propovăduirea Evangheliei la toate neamurile, apariția lui Antihrist, coborârea pe pământ a lui Enoh și Ilie, nimicirea lui Antihrist și instaurarea stăpânirii lui Hristos; desprinderea stihiilor (2 Petru 3, 10); apariția unui cer nou și a unui pământ nou (Isaia 65, 17); șederea pe tron a Celui Vechi de zile, deschiderea cărților și descoperirea faptelor, cuvintelor și chiar a gândurilor celor mai ascunse (Daniel 7, 9-10).

Diferența majoră dintre starea de după Judecata particulară și cea universală este faptul că aceasta din urmă este definitivă, nu mai poate fi schimbată și la ea participă omul în întregimea ființei sale, adică sufletul reunit cu trupul său. Învierea universală, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, „va readuce trupul nostru iarăși la viață” (Despre suflet și înviere, trad. Grigore Teodorescu, p. 86), pentru ca împreună cu sufletul să primească răsplata sau pedeapsa, așa cum, și în timpul vieții, omul a săvârșit binele sau răul, fiind în trup.

Sfântul Ioan Gură de Aur, urmând Sfântului Pavel (cf. 1 Corinteni 15, 42-44), arată că trupurile celor răposați nu dispar definitiv, ci doar „se desfac”, pentru a învia mai luminoase și mai strălucitoare: „Trupul a devenit stricăcios - spune marele predicator -, dar el nu este însăși stricăciunea; de aceea noi vom lepăda ceea ce este străin. Trupul nu ne este străin, ci stricăciunea: de aceea vom lepăda nu trupul, ci stricăciunea din trup” (Cuvântare despre învierea morților, VI, în PSB, vol. 14, SN, p. 153).

Mai există o diferență între cele două stări, și anume una de grad, așa cum remarca părintele Stăniloae, în sensul că starea de fericire nu este resimțită cu intensitate maximă decât după Judecata universală, când drepții vor fi în comuniune cu toți cei care au crezut în Hristos, din toate timpurile și din toate locurile. Lucrul acesta face ca, după Judecata universală, starea de fericire să fie deplină, întrucât este împărtășită împreună cu toți cei credincioși. Așa învață și Sfântul Ioan Damaschin când spune: „Aceștia vor străluci ca soarele, dimpreună cu îngerii, spre viață veșnică, dimpreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, văzându-L pe El și fiind văzuți de El și nesfârșită veselie primind de la El ca roadă” (Dogmatica, 100, în: Opere complete, II, trad. Cristian Chivu, p. 505).

Și pentru păcătoși va exista o diferență după Judecata universală, întrucât nu se va mai putea face nimic pentru ei, starea lor nu va mai putea fi schimbată, ei primindu-și trupurile înviate, pentru ca în ele să-și săvârșească pedeapsa veșnică. „Cine e în stare - se întreabă Sfântul Maxim - să descrie strâmtorarea pricinuită lor de neputința de a nădăjdui vreodată schimbarea acestei stări și vreun sfârșit al chinului ce-i apasă sau de a aștepta vreun termen al revenirii lor la buna viețuire?” (Epistola către Gheorghe, în PSB, vol. 81, p. 20).

Unii s-ar putea întreba - așa cum a făcut-o, de altfel, cu mult timp înainte și Origen, un celebru gânditor creștin din primele veacuri - dacă iubirea infinită a lui Dumnezeu nu implică încetarea stării de suferință pentru cei din iad. Cu alte cuvinte, poate Dumnezeu, Cel iubitor și mult milostiv, să-i lase pe cei nedrepți să se chinuie veșnic?

Pentru a putea da un răspuns mulțumitor acestei întrebări nu este suficient să punem în balanță iubirea lui Dumnezeu și dreptatea Sa, ci este nevoie de ceva mai mult: să ieșim din logica omenească și să intrăm în cea dumnezeiască. Starea de suferință este, în primul rând, o urmare a despărțirii de Dumnezeu - Bucuria cea veșnică -, deci cei care Îl resping în mod voit se condamnă singuri la chin și întristare. Lucrul cel mai înfiorător pentru aceștia este petrecerea departe de Dumnezeu, de îngeri, de sfinți și de cei dragi și viețuirea cu diavolii și cu cei răi: „E mai chinuitor și mai greu decât orice chin să fim pururi cu cei ce ne urăsc și pe care-i urâm și să nu fim fără aceste chinuri, ci numai cu ele; și să fim despărțiți de Cel Care ne iubește și pe Care-L iubim. Căci Dumnezeu nici nu e urât de cei judecați de El, odată ce-i judecă drept, fiind și numindu-Se prin fire iubire; nici nu-i urăște pe cei judecați, căci e liber de orice patimă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola către Gheorghe, în PSB, vol. 81, p. 25).

Dincolo de chinurile fizice, ceea ce va amplifica starea de suferință a celor din iad va fi mustrarea de conștiință - care atunci va fi luminată, sinceră și dreaptă - pentru ratarea șansei de a fi în prezența lui Dumnezeu și a celor dragi. De aceea spunea Sfântul Vasile cel Mare că „suferințele din iad nu Îl au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înșine, [căci] începutul și rădăcina păcatului stau în noi și în libertatea voinței noastre” (Că Dumnezeu nu este autorul relelor, III, în PSB, vol. 17, SN, p. 436).

Imaginea atât de sugestivă a iadului ca „pedeapsă a iubirii” - folosită de către Sfântul Isaac Sirul - spune multe despre felul în care trebuie să ne raportăm la realitățile viitoare. În viziunea sa, cei răi vor suferi nu pentru că Dumnezeu îi va pedepsi, ci pentru că vor fi biciuiți de flăcările iubirii dumnezeiești: „Căci una și aceeași e iubirea Sa pentru noi și pentru sfinții îngeri, pentru păcătoși și pentru drepți” (Cuvinte către singuratici, 87, Partea a II-a, trad. diac. Ioan I. Ică Jr., p. 231).

Înțelegând lucrurile în această perspectivă, creștinul ar trebui să fie conștient de vremelnicia acestei vieți și de necesitatea pregătirii pentru viața de apoi. Aceasta l-ar face să privească cu mai multă detașare și să aștepte cu seninătate momentul trecerii din această viață, având nădejdea împărtășirii de bucuria cea veșnică, în comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Săi.