Măștile nu se nasc din rău, ci din frică.

 Ești real?

Există fețe care nu dorm niciodată. Se adaptează în funcție de public, repetă gesturi, rafinează tonurile. Schimbă scenele cu viteza unui ecran glisant. Așa se trăiește când viața este confundată cu un teatru permanent, bilete epuizate, aplauze împrumutate, ieșiri false. Și în centrul tuturor, o întrebare șocantă care persistă ca un ciocan: cine a rămas când cade cortina?

Măștile nu se nasc din rău, ci din frică. Frica de a nu ajunge la mână, de a nu-mi plăcea, de a nu fi suficient. Apoi înveți arta de a părea. Costumul este imitat, comparat, ajustat pentru a se potrivi în modelele altora.
Problema este simplă și brutală, să ții o mască este obositor. Epuizează sufletul ca o datorie cu dobândă. Fiecare gest calculat consumă energie vitală, fiecare comparație fură bucurie.
Nu este liber să trăiești reprezentând.
Viața, când devine o scenă, cere reprezentații continue. Zâmbești când nu există râs, dai din cap când inima ta se îndoiește, alergi după viețile altora ca și cum ar fi scenarii mai bune. Compararea ta este o scurtătură pentru uzură, va exista întotdeauna cineva mai tânăr, mai rapid, mai de succes în prezentare.
Comparația nu inspiră, ci epuizează. Iar masca, departe de a proteja, se sufocă.
A trăi fără măști nu este exhibiționism sau rebeliune goală, este coerență, este alinierea a ceea ce se gândește, spune și face. Este acceptarea limitelor fără scuze și a talentelor fără aroganță. Este alegerea adevărului cotidian, chiar și atunci când nu se vinde.
Libertatea aparențelor nu are nevoie de preferințe pentru a exista. A fi tu însuți cere curaj. Nu epopeea bannerelor, ci cea de luni dimineață. Curajul de a spune nu când este potrivit, de a tăcea când tăcerea este înțeleaptă, de a păstra convingeri chiar dacă nu sunt la modă. Este un curaj sobru, al respirației lungi.
Cine își dă jos masca pierde publicul, dar câștigă pacea. Își pierde comparațiile, dar își recapătă identitatea.
Există o oboseală care nu se vindecă prin somn, aceea de a trăi prefăcându-se. Se vindecă cu adevărul. Cu pași mici, fermi. Cu decizia zilnică de a nu acționa pentru a mulțumi, ci de a trăi pentru a fi. Și la final, când se sting luminile, nu contează câți au aplaudat. Contează dacă ai fost real.