„Rabdați cu dragoste. Dumnezeu vede tot.”

 Sfânta Iuliana din Lazarevo nu a fost cunoscută pentru minuni văzute cu ochii, ci pentru sfințenia trăită în tăcere, în fiecare zi, în mijlocul familiei, al durerii și al jertfei. A fost o mamă, o soție și o femeie care a învățat să-L iubească pe Dumnezeu nu în cuvinte, ci în fapte.

Trăia într-o casă simplă, într-un sat obișnuit, unde viața nu era deloc ușoară. Soțul ei era aspru, rece, uneori nedrept. Nu o înțelegea și nu îi împărtășea credința. Dar Iuliana nu s-a plâns. Nu s-a revoltat. A ales răbdarea.

Ziua muncea până la epuizare. Noaptea se ruga în tăcere, cu lacrimile pe pernă. Creștea copii, îngrijea gospodăria, îndura lipsuri și cuvinte grele. Și totuși, din sufletul ei nu ieșea niciodată ură. Doar rugăciune.

Când foametea a lovit satul, Sfânta Iuliana a făcut ceva ce puțini ar fi avut curajul să facă: și-a dat pâinea copiilor săraci, chiar dacă propriii ei copii flămânzeau. Spunea mereu:

„Dumnezeu nu lasă pe nimeni.”

Și Dumnezeu n-a lăsat-o.

Copiii ei au crescut văzând o mamă care nu ridica vocea, dar ridica suflete. O mamă care nu se apăra, dar ierta. O femeie care a transformat suferința în dragoste.

Nu a fugit de crucea ei. A purtat-o cu demnitate.

După moarte, oamenii au început să înțeleagă cine a fost cu adevărat. Trupul ei a rămas neputrezit, iar pacea care o însoțea în viață a rămas și după. Cei care se roagă Sfintei Iuliana simt alinare în necazuri de familie, în lipsuri, în durerile tăcute ale mamelor.

Sfânta Iuliana ne amintește că sfințenia nu se trăiește doar în mănăstiri, ci și în bucătărie, lângă copii, în căsnicii grele, în nopți fără somn.

Și parcă ne șoptește și astăzi:

„Rabdați cu dragoste. Dumnezeu vede tot.”