Pe un deal înalt, într-o seară mohorâtă, un copil stătea lângă bunicul său, privind norii grei ce se rostogoleau peste orizont. Vântul aducea miros de ploaie, iar lumea părea suspendată între două respirații.
Bunicule, unde sunt îngerii? întrebă copilul cu o voce stinsă.
Bătrânul zâmbi slab, privindu-l cu ochi în care se adunaseră ani de tristețe și speranță.
În rai, spuse el cu blândețe.
Și oamenii? întrebă copilul, încruntându-se ușor.
Ei... ei suferă jos, răspunse bătrânul, privind în jos, spre valea cenușie.
De undeva, din înaltul cerului, o muzică divină se auzea slab, ca o amintire. Poate Bach. Poate doar vântul jucându-se printre frunzele uscate. Râurile curgeau în turcoaz, liniștitoare și clare, ca lacrimile cerului neatins de păcat.
Dar jos, pe pământ, durerea părea nesfârșită. În case, în inimi, pe străzi intrigă, ură, melancolie. Oamenii umblau grăbiți, cu privirile în pământ, ca și cum ar fi uitat să caute cerul.
Un bărbat trecu pe lângă ei. Avea ochii goi și pașii grei. Se obișnuise cu rolul răului. Pentru el, norii nu mai erau interesanți, iar miracolul era un cuvânt vechi, uitat într-o carte prăfuită.
Omul nu mai așteaptă minuni, spuse bătrânul privind după el. Nu mai crede nici în rai, nici în iad. Doar penele mai cad uneori din cer... și aversele foșnesc în tăcere, ca o mângâiere tristă.
Ploua acum. Stropii loveau ușor pământul, iar copilul își ridică fața spre cer.
Și ploaia... bate la noi ca o veste? întrebă el.
Nu, copilul meu... răspunse bătrânul, închizând ochii. Spală încet murdăria. Nu doar de pe străzi. Din suflete.
O liniște adâncă îi învălui. Copilul întrebă atunci cu voce joasă:
Și Dumnezeu? E în rai... sau aici?
Bătrânul deschise ochii și, pentru o clipă, păreau să strălucească.
Dumnezeu... e peste tot unde există un suflet.
Copilul zâmbi. Poate că nu totul era pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.