Pe
Cuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, l-a
odrăslit în viața cea muritoare și omenească cetatea cea mare Trapezunda
și a învățat carte în Bizanț, iar munții Chimenului și ai Athonului
l-au adus pe dânsul ca dar lui Dumnezeu. Părinții lui erau de neam bun
și binecredincioși. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din
Colhida, și viețuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de nașterea
Cuviosului Atanasie, tatăl său a murit, iar maica sa, născându-l și
luminându-l prin Sfântul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma
bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămânând
din scutece orfan de părinți, l-a luat o călugăriță oarecare din cele de
bun neam și l-a hrănit.
Și încă din vârsta prunciei se arătau într-însul
semnele vieții lui, ce avea să fie când va ajunge bărbat desăvârșit,
pentru că pruncul, deși era mic, însă se arăta înțelept în toate și bun
la obiceiuri. Deci, făcând jocuri copilărești cu cei de o vârstă cu el,
aceia nu-l puneau pe Avramie împărat sau împărat, ci egumen. Și cu
dreptate, căci din copilărie se deprindea la viața monahicească, pentru
că văzând pe monahia care-l creștea petrecând în rugăciuni și în
postiri, se sârguia și el să-i urmeze ei pe cât era cu putință, postind
și făcând rugăciuni. Apoi dat fiind la învățătura gramaticii, sporea mai
mult decât cei de o vârstă cu el. Deci, crescând cu trupul și cu
înțelegerea, a trecut vârsta pruncească.
În acea vreme, călugărița aceea care i-a fost lui
în loc de maică s-a dus către Domnul. Deci Avramie rămânând orfan a doua
oară, plângea ca după maica sa cea adevărată și dorea ca să meargă în
Bizanț pentru căutarea înțelepciunii cărților. Iar Dumnezeu, Care se
îngrijește de cei orfani, a rânduit să se împlinească dorința lui
astfel:
În vremea aceea, împărățind peste greci
dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost
trimis la Trapezunda ca să adune de la târguri dajdia cea împărătească.
Acela, văzând pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul și cu
sufletul, l-a luat cu sine în Bizanț și l-a încredințat unui dascăl,
bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învățătura filosofiei, și în
scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca și dascălul.
În acei ani, era în Bizanț un împărat, anume
Zefinazer, care luase ca soție fiului său pe o rudenie de-a lui Avramie.
Acela, cunoscând pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tânărul Avramie,
deși petrecea în casă bogată și îndestulată cu toate desfătările de
hrană, însă nu se lăsa de înfrânarea cea pustnicească, pe care o
deprinsese de la călugărița care-l hrănise pe el. Astfel, nu voia să
mănânce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese,
ci își împlinea nevoia foamei sale cu verdețuri nefierte și cu poame. El
era atât de treaz, încât, vrând să biruiască somnul cel firesc, umplea
ligheanul cu apă și-și spăla fața sa în el adeseori, când dormita, ca să
nu se îngreuieze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorându-și
trupul și robindu-l pe el duhului.
Pentru o viață îmbunătățită ca aceasta și încă și
pentru înțelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Încă a fost
cunoscut și de împăratul și a fost pus dascăl de dânsul în școală,
asemenea cu dascălul Atanasie. Dar de vreme ce învățătura lui Avramie
era lăudată mai mult decât cea a lui Atanasie și se adunau mai mulți
ucenici la Avramie decât la Atanasie, de aceea Atanasie, dascălul de mai
înainte al lui Avramie, a început a-l pizmui și a-l urî. Acest lucru
înțelegându-l fericitul Avramie, nu după multă vreme și-a lăsat
rânduiala dăscăliei, nevrând să fie supărător dascălului său, și s-a dus
să viețuiască în casa celui mai sus zis împărat, petrecând în obișnuita
sa faptă bună. După aceasta, împăratul a poruncit împăratului să meargă
pentru o trebuință pe Marea Egee, iar împăratul, plecând, a luat cu
sine și pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dânsul și
au plecat la Avid și de acolo au ajuns la Lemnos.
Și văzând Avramie Muntele Athonului, i-a plăcut
foarte mult și se gândea să se sălășluiască în el. Dar după ce au
săvârșit slujba împărătească și s-au întors acasă, a venit la
Constantinopol, după rânduiala dumnezeiască, Cuviosul Mihail Malein din
Mănăstirea Chimenului. Iar Avramie, înștiințându-se și auzind de viața
lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat și a mers la dânsul. Și
vorbind el cu starețul, s-a îndulcit și s-a folosit de cuvintele lui
cele insuflate de Dumnezeu. Și astfel s-a cuprins mai fierbinte de
dorința ca să se lepede de lume și să slujească lui Dumnezeu în
rânduiala monahicească. Și a descoperit gândul său Cuviosului Mihail și
i-a spus cele pentru sine, adică de unde este, de ce neam, cum a fost
crescut și pentru ce petrece în casa împăratului.
Iar cuviosul, văzându-l pe el că are să fie vas
ales al Sfântului Duh, l-a iubit foarte mult și-l învăța pentru
mântuire, semănând în inima lui, ca într-un pământ bun, semințele
cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Și
îndeletnicindu-se ei cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare
la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, împăratul Răsăritului, care
mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Și vorbind el cu cuviosul,
unchiul său, a văzut pe tânărul Avramie și a întrebat pe stareț despre
dânsul cine este. Iar sfântul i-a spus toate despre Avramie și că
voiește să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui
Nichifor.
Iar după câteva zile, Cuviosul Mihail
întorcându-se din Constantinopol la mănăstirea sa, Avramie n-a mai voit
să stea în mijlocul gâlcevilor lumești, ci, defăimând degrab toate cele
lumești și tras fiind de dragoste către cuviosul, s-a dus, vrând să se
facă monah. Și ajungând la locașul Chimenului, s-a aruncat la picioarele
sfântului stareț Mihail, rugându-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul
monahicesc și să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvântătoare
din ograda lui Hristos. Iar Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste și
îndată, fără să-l mai trimită cu cei noi începători, l-a tuns în
călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul râvna cea aprinsă
a dragostei către Dumnezeu. Și l-a numit Atanasie în loc de Avramie, și
nefiind obicei în mănăstirea aceea să se îmbrace monahii la tundere cu
cămăși de lână, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămașă de
lână ca într-o platoșă, întrarmând pe ostașul cel viteaz al lui Hristos
împotriva potrivnicilor.
Și a rugat Atanasie pe sfântul stareț să-i dea lui
poruncă să mănânce o dată pe săptămână. Dar înțeleptul povățuitor,
tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi.
Și făcea Atanasie toate slujbele mănăstirești și bisericești care i se
porunceau, întru toate ascultările, arătând osârdie în nevoințele
călugărești. Iar în vremea care-i prisosea din lucrurile mănăstirești,
se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărți, după porunca părintelui
său. Și era iubit de toți frații pentru această iubire de osteneală a
lui, și în patru ani s-a arătat desăvârșit în viața monahicească.
Apoi Cuviosul Mihail i-a poruncit să viețuiască în
liniște, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de mănăstire
ca la o stadie; și i-a dat poruncă starețul pentru post, să nu mai
mănânce a treia zi, precum se obișnuise, ci a doua zi să guste pâine
uscată și puțină apă. Iar la toate praznicele cele domnești și ale
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și în zilele de Duminici, începând de
cu seară până la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără
de somn în rugăciuni și în preamărirea lui Dumnezeu.
Și trecând câtăva vreme, cel mai sus zis Nichifor,
împăratul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvârșind slujba cea
împărătească și trecând din întâmplare pe lângă locul acela, a mers în
mănăstirea unchiului său Mihail. Și vorbind cu dânsul, și-a adus aminte
și l-a întrebat, zicând: „Părinte, unde este copilul Avramie, pe care
l-am văzut la tine în Constantinopol?” Starețul a răspuns: „Se roagă lui
Dumnezeu pentru mântuirea voastră, căci acum este monah și s-a numit
Atanasie din Avramie”. Atunci s-a întâmplat că era cu Nichifor și
fratele lui, Leon patriciul. Și auzind amândoi de viața îmbunătățită a
lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, starețul neoprindu-i, au mers la
Atanasie, care i-a întâmpinat și a vorbit cu dânșii cuvinte din
duhovniceasca înțelepciune, pentru că gura lui era plină de darul
Duhului Sfânt. Iar ei s-au îndulcit atât de mult din cuvintele lui,
încât doreau să petreacă pururea cu dânsul, de le-ar fi fost cu putință a
se libera de dregătoriile lor și de gâlcevile lumești.
Și întorcându-se ei la Cuviosul Mihail, au zis
către dânsul: „Părinte, îți mulțumim că ne-ai arătat comoara pe care o
ai ascunsă în țarina păstoriei tale”. Deci starețul, chemând pe
Atanasie, i-a poruncit ca iarăși să întindă cuvânt de învățătură pentru
mântuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atât
de mult prin gura lui Atanasie, încât cei ce auzeau cuvintele lui, se
umpleau și se sfărâmau cu inimile lor și plângeau. Deci însuși starețul
se minuna de darul învățăturii lui.
Din acea vreme, împăratul Nichifor și Leon
patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luându-l
la o parte, i-a descoperit gândul său, zicând: „Doresc, părinte, să mă
înstrăinez de viforul cel lumesc și, scăpând de grijile vieții, să
slujesc lui Dumnezeu în liniștea monahicească. Această dorință s-a
aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu și
am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi câștiga dorința”. Iar
fericitul Atanasie i-a răspuns, zicând: „Pune-ți spre Dumnezeu nădejdea
ta, domnule, și El va rândui pentru tine, precum va voi”. Astfel vorbind
din destul, împăratul și patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos
pentru sufletele lor.
Iar Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după
sine, egumen al mănăstirii, căci el îmbătrânise și se apropiase de
sfârșit. Iar Atanasie, înștiințându-se de aceasta, deși nu voia să se
despartă de iubitul său părinte, însă, temându-se de greutatea
începătoriei și judecându-se a fi nevrednic de rânduiala păstoriei, a
fugit de acolo și umbla prin Muntele Athonului, înconjurând pe părinții
cei din pustie, îndemnându-se spre mai multă nevoință, din viețile lor
cele îmbunătățite. Și găsind pe câțiva frați petrecând prin crăpăturile
pietrelor aproape unul de altul, s-a sălășluit lângă aceia și urma
vieții lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nici o grijă de trup, nici
de acoperământ, nici de hrană, nici de vreun alt câștig; ci gerul,
zăduful și foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Iar nevoia cea
trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creșteau prin pustia
aceea si din care gustau puțin la vremea lor.
În acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus
către Domnul; iar Atanasie, înștiințându-se de sfârșitul cuviosului, a
plâns după el, ca un fiu după părintele său. Și s-a înștiințat și de
aceea, că împăratul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor să
treacă prin locul acela, și s-a temut să nu-l caute pe el. Deci a lăsat
pe pustnicii aceia - ca pe unii ce erau cunoscuți de alți frați și
adeseori cercetați, ca să nu fie cunoscut și el de cei ce veneau - și
s-a dus într-o mănăstire mai departe, care se numea grecește Tuzig.
Acolo, găsind pe un stareț din afară de mănăstire
liniștindu-se în pustie, l-a rugat să-l primească să petreacă cu dânsul
și și-a schimbat numele său din Atanasie în Varnava, ca nu cumva,
căutându-l după nume, să-l găsească. Iar starețul îl întreba, zicând:
„Cine ești, frate, de unde și pentru ce pricină ai venit aici?” Iar
Atanasie a zis: „Părinte, am fost corăbier și, căzând în primejdie, am
făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume și să plâng pentru păcatele
mele. Deci pentru aceasta m-am îmbrăcat în acest sfânt chip monahicesc,
și, povățuit fiind de Dumnezeu, am venit aici la sfinția ta, dorind să
petrec cu tine și să fiu povățuit de tine la calea mântuirii. Iar numele
meu este Varnava”. Și crezând starețul cele zise, l-a primit, iar
Varnava petrecea acolo, supunându-se starețului în toate, ca unui
părinte.
Iar după un timp a zis către stareț: „Începe,
părinte, să mă înveți și pe mine carte, ca să pot să mă obișnuiesc cât
de puțin a citi Psaltirea; căci în lume la nimic nu m-am deprins, decât
numai la umblarea pe mare cu corabia”. Prin aceasta fericitul Atanasie
se făcea că nu este cărturar, ca să nu fie cunoscut de cei ce voiau să-l
caute. Deci starețul i-a scris mai întâi literele și-l învăța pe el, ca
pe un om ce niciodată nu învățase nimic, iar Varnava se făcea că nu
poate să înțeleagă. Și aceasta a făcut-o mult timp, iar starețul se
mâhnea asupra lui și uneori, amărându-se, îl gonea de la dânsul. Iar cel
ce se numea Varnava zicea cu smerenie: „Părinte, nu mă izgoni pe mine,
nebunul și nepriceputul, ci rabdă pentru Dumnezeu și mă ajută cu
rugăciunile tale, ca Domnul să-mi dea înțelegerea literelor”. După
aceasta, ucenicul a început a se face cum că înțelege puțin alcătuirea
literelor, dând nădejde starețului că va învăța carte.
În acel timp, Nichifor, slăvitul împărat al
Răsăritului, aflând că Atanasie a fugit din mănăstirea Chimenului, s-a
mâhnit foarte și gândea în sine, cum ar putea să-l afle pe el. Deci a
scris judecătorului Tesalonicului ca, mergând până la Muntele Athonului,
să cerceteze cu dinadinsul despre Atanasie. Iar judecătorul, citind
scrisoarea aceea, îndată s-a dus în Sfântul Munte și, chemând pe
protosul - adică egumenul care este mai mare peste toți egumenii
mănăstirilor Athonului -, l-a întrebat de monahul Atanasie, spunându-i
lui fața, asemănarea vârstei și iscusința aceluia în Scripturi, după cum
îi scrisese Nichifor. Iar protosul i-a răspuns, grăind: „Un bărbat ca
acesta pe care îl căutați n-a venit până acum în muntele acesta. însă nu
știu cu dinadinsul. Dar în scurt timp, va fi la noi sobor, la care sunt
datori să vină toți câți locuiesc în muntele acesta. Deci dacă monahul
pe care-l căutați va fi în muntele acesta, apoi cu adevărat va veni la
sobor, ca și ceilalți, și atunci îl vom cunoaște pe el”. După aceasta,
judecătorul s-a întors la Tesalonic.
Pe atunci era obiceiul în Athon de a se aduna
frații de trei ori pe an în lavra care se numește Kareia, la aceste trei
mari praznice: Nașterea Domnului Hristos, Învierea Domnului și
Adormirea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. La aceste praznice
adunându-se toți frații, prăznuiau împreună, se împărtășeau cu
dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sângele Domnului, și mâncau la masă
de obște. Deci sosind praznicul Nașterii Domnului, și adunându-se toți
părinții și frații de prin mănăstirile și chiliile cele din pustie, a
venit și starețul acela, învățătorul lui Varnava, împreună cu ucenicul
său. Deci uitându-se protosul printre frați și căutând pe acela care
s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de Nichifor, a văzut pe unul
ca acela și l-a întrebat pe el de nume, dar, auzindu-l pe el că se
numește Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit, căci numele care se căuta
era Atanasie. Deci s-a gândit că-l va cunoaște pe el din citirea cărții.
Și sosind timpul citirii și punându-se cartea
dinainte, protosul a poruncit monahului care se numea Varnava să
citească înaintea soborului. Iar el se lepăda, zicând că nu știe carte.
Și văzând aceasta starețul lui, a început a zâmbi și a zis către cel ce
poruncea: „Încetează, părinte, că fratele acesta nu știe să citească,
căci abia acum învață la psalmul întâi”. Dar protosul îi poruncea cu
supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzând că nu poate să se
tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus stăpânirii ce era
de la Dumnezeu și a început a citi, precum știa, având vorbirea frumoasă
și cuvintele ce ieșeau din gură, dulci. Deci văzând și auzind ceea ce
nu se aștepta, starețul împreună cu toți ceilalți s-a minunat de el, dar
se și bucura și vărsa lacrimi din ochi, mulțumind lui Dumnezeu că s-a
învrednicit a fi învățător al unui bărbat iscusit ca acela. Atunci
Atanasie a fost cunoscut și cinstit de toți. Iar unul din cei mai
cinstiți părinți, cu numele Pavel, care era din părțile Xiropotamului, a
proorocit, zicând către frați acestea: „Acest frate, care a venit în
urma noastră în muntele acesta, ne-a întrecut pe noi cu faptele cele
bune și va fi cu slava mai întâi decât noi întru Împărăția cea cerească,
pentru că multora va fi părinte și povățuitor spre mântuire”.
Atunci protosul a spus lui Atanasie că îl caută
împăratul Nichifor și cu fratele său, Leon. Iar cuviosul, auzind
acestea, îl ruga pe el să nu-l arate lor, de vreme ce nu voia să se
lipsească de Sfântul Munte. Iar protosul, înțelegând că va fi spre
paguba Athonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta, a făgăduit că
nu va spune despre dânsul celor ce-l caută, poruncindu-i să se
liniștească deosebi, într-o chilie pustnicească, la trei stadii
depărtare de lavră. Deci Cuviosul Atanasie, slujind acolo lui Dumnezeu
în singurătate, avea hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că scria
frumos și repede, și în șase zile scria toată Psaltirea, fără să-și lase
pravila cea obișnuită. Deci pentru acele cărți i se dădea lui pâine de
către părinți.
Și viețuind Cuviosul Atanasie în liniștea aceea,
Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era împărat peste oștile
Apusului, câștigând biruință slăvită asupra sciților celor sălbatici, cu
ajutorul lui Dumnezeu și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe când se
întorcea din război, a trecut pe la Muntele Athonului, ca să dea
mulțumire lui Hristos și Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să
biruiască împotriva vrăjmașilor. Deci, săvârșind cele de mulțumire, a
căutat cu dinadinsul pe Atanasie și aflându-l, a alergat la chilia sa și
văzându-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzându-l în brațe cu
dragoste, plângea de bucurie. Astfel a vorbit cu dânsul ziua și noaptea
și s-a îndulcit de cuvintele lui cele înțelepte și insuflate de
Dumnezeu.
Iar monahii, văzând dragostea cea atât de mare a
împăratului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească
dar la acel împărat, adică să-l înduplece să le zidească în lavra
Kareii o biserică mai mare, deoarece cea veche era mică și nu putea să
încapă tot soborul fraților. Iar Atanasie a vorbit despre aceea cu
împăratul, și acela, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu
bucurie mulțime de aur și argint spre zidirea bisericii. Apoi, sărutând
pe Atanasie și pe ceilalți părinți, s-a dus în calea sa la
Constantinopol și a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul
Atanasie. De atunci au început a veni la dânsul mulți pentru folos,
fiind foarte cinstit și lăudat de toți părinții Athonului. Iar el,
iubind liniștea și fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de
acolo și a înconjurat locurile cele dinlăuntru și pustii ale muntelui
aceluia. Astfel, povățuit fiind de Dumnezeu, s-a dus până la marginea
Athonului, la un loc care se numea Melana, având multă pustietate și
fiind departe de alte locuințe pustnicești.
Și având dealul acela lărgime la vârf, cuviosul
și-a făcut acolo o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu mai
mari nevoințe. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaș, făcea acel loc neiubit
cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci îl frământau gândurile
foarte ca să plece din locul acela. Însă nevoitorul cel bun grăia
împotriva gândurilor: „Voi răbda aici tot anul acesta, iar după
sfârșitul anului voi face precum va rândui Dumnezeu”.
Și trecând anul, în ziua cea de pe urmă, au
năvălit mai multe gânduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar
el grăia în sine: „Mâine dimineață voi ieși de aici și mă voi întoarce
în lavra Kareii”. Dar, pe când stătea el la rugăciune, săvârșind
cântarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dânsul o lumină
cerească, care l-a strălucit, și îndată i-au dispărut acele gânduri.
Iar el s-a umplut de veselie negrăită și se îndulcea cu bucurie de
dorință dumnezeiască în inima sa, vărsând lacrimi din ochi. De atunci
Cuviosul Atanasie a luat darul umilinței și plângea oricând voia. Și a
iubit locul acela atât de mult, pe cât îi era de urât mai înainte; și
viețuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.
În vremea aceea, împăratul Nichifor a fost trimis
de împărat cu oaste în insula Creta, pe care o stăpâneau atunci
agarenii. Iar împăratul, nepunându-și nădejdea în puterea oștilor
grecești, ci având trebuință de ajutorul cel de rugăciuni de la sfinții
părinți, a trimis cu corabia la Athon pe unii din credincioșii lui,
scriind către tot soborul părinților și poftindu-i să se roage lui
Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i dea ajutor de sus asupra agarenilor.
Încă se mai ruga să trimită la dânsul pe Atanasie, de care auzise de la
Leon, fratele său, că petrece în Athon. Iar părinții Athonului, citind
scrisoarea împăratului, săvârșeau rugăciuni pentru dânsul fără de
lenevire. Și căutând în pustie pe Atanasie, l-au chemat la sobor și i-au
poruncit să se ducă la împărat. Iar el la început nu voia să se ducă,
dar fiind silit de certările părinților, abia s-a supus.
Și au trimis cu dânsul și pe unul din stareții cei
cinstiți, pe care Atanasie socotindu-l ca învățător al său, îi urma ca
un ucenic. Deci intrând ei în corabie, au pornit spre Creta. Și ajungând
ei la binecredinciosul împărat Nichifor, când acela a văzut pe
Atanasie, a alergat, a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat, plângând de
bucurie, și l-a cinstit ca pe părintele său duhovnicesc. Și văzându-l
că se face ucenicul acelui stareț, s-a minunat de smerenia lui. Deci,
lăsându-și toate rânduielile lucrurilor din afară, se îndeletnicea în
vorbe duhovnicești cu Cuviosul Atanasie. Și i-a adus aminte împăratul
lui Atanasie de făgăduința sa de demult, cum că are să se lepede de lume
și să se facă monah. Pentru aceea, el îi dădea cuviosului mult aur și
argint și îl ruga să-i zidească chilii liniștite în pustiul acela,. în
care petrecea.
Iar părintele Atanasie, iubind viața cea fără de
grijă și fără de gâlceava, s-a lepădat de grija chiliilor și n-a primit
aurul și argintul. Deci împăratul s-a mâhnit foarte mult de acest lucru.
Apoi, petrecând împreună câteva zile și îndulcindu-se unul cu altul de
vederea feței și de vorbele cele iubite, s-au despărțit. Atanasie s-a
întors la Athon, iar împăratul s-a dus la război, unde, cu rugăciunile
sfinților părinți, a biruit pe agareni și a supus insula Creta iarăși
împărăției grecești. Și a trimis îndată pe un credincios al său de
aproape, cu numele Metodie – care după aceea a fost egumen al Mănăstirii
Chimenului – să meargă la Athon, la Cuviosul Atanasie, ca să înceapă
zidirea chiliilor, dându-i ca la șase litre de aur.
Iar fericitul Atanasie, socotind dorința cea bună
și dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a lui Nichifor și cunoscând că
acel lucru este după voia lui Dumnezeu, a luat aurul și a început a se
îngriji de zidire. Deci curățind mai întâi acel loc pustiu, a zidit
chilii de liniște lui Nichifor și a făcut casă de rugăciune în numele
Sfântului Ioan Înaintemergătorul. După aceea, a ridicat și o biserică
frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de
poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a avut o împiedicare, de
la urătorul vrăjmaș, în acest fel: Mâinile oamenilor care zideau
amorțeau și se făceau nemișcate cu totul, încât nu era cu putință să le
ducă nici la gură. Iar cuviosul, înțelegând că aceasta este o lucrare
diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură și a izgonit meșteșugul
vicleanului și astfel s-au dezlegat mâinile lucrătorilor. Acesta a fost
începutul minunilor părintelui cel mare.
Săvârșind biserica Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, a început a zidi chilii împrejurul ei și a face mănăstire
preaminunată; deci a zidit trapeză, bolniță și casă de străini. Și
săvârșind el cu înțelepciune și celelalte zidiri trebuincioase
mănăstirii, a adunat mulțime de frați, și, așezând bine toate
rânduielile vieții monahicești celei de obște, după asemănarea celor mai
vechi mănăstiri din Palestina, s-a făcut egumen și păstor al turmei
cuvântătoare celei adunate acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu și
în care binevoia și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost
văzută că cerceta mănăstirea și biserica sa cea zidită de Cuviosul
Atanasie.
Iar cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se
numea Matei, care petrecea bine în viața călugărească și care avea
ochii inimii curați și luminați. Acela, stând cu frică la cântarea de
dimineață în adunarea bisericii, cu luare aminte și cu cucernicie, a
văzut intrând în biserică pe Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu
doi îngeri prealuminați; un înger mergea înaintea ei cu lumânare, iar
altul în urmă; și ea umbla printre frați și le împărțea daruri. Astfel,
fraților care stăteau în străni și cântau, le-a dat câte un galben;
celor ce stăteau prin alte locuri în biserică le-a dat câte doisprezece
bani; iar celor ce stăteau în tindă, câte șase bani, iar la unii din
frații cei vrednici le-a dat și câte șase galbeni. Matei a văzut aceasta
și el însuși s-a învrednicit a lua șase bani din preacuratele ei mâini.
Și sfârșindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la
Cuviosul părinte Atanasie și l-a rugat să-i dea și lui loc în ceata
celor ce cântă, spunându-i ceea ce văzuse. Iar părintele, cunoscând că
aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de
mare bucurie duhovnicească. Iar împărțirea galbenilor la frați a
cunoscut că sunt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după
vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai
fierbinți și cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei
ce luau aminte mai puțin, mai puțin au și primit. Iar cel ce văzuse
aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pe de o parte pentru ca prin
lipsirea de cei mari, să se mâhnească și să spună vedenia, iar pe de
altă parte, ca să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici,
ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare.
Din această arătare s-a cunoscut în ce fel era
buna voire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie
și pentru mănăstirea lui. Iar în ce fel era iconomisirea mănăstirii
cuviosului, în ce fel era rânduiala, în ce fel erau tipicurile și
așezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg în cartea cea
osebită a vieții sale. Deci cel ce voiește să știe și acestea, să le
citească acolo, iar noi aici alegem și povestim pe scurt faptele cele
mai alese.
Auzind Cuviosul Atanasie că, după moartea
împăratului Roman, împăratul Nichifor (Să se știe că acest Nichifor se
mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela care a ucis pe împăratul
Mavrichie, nici acel Nichifor care a împărățit după împărăteasa Irina și
care a fost ucis de bulgari în război, ci alt Nichifor Foca, mai în
urmă cu anii) a fost pus peste greci pentru izbânzile și biruințele lui
cele multe asupra agarenilor, s-a mâhnit foarte, deoarece pentru dânsul
se îngrijise să facă mănăstire, căci acela se făgăduise să devină monah.
Și se scârbea sfântul de neîndeplinirea legământului lui Nichifor,
gândindu-se să lase toate și să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte
pentru acest lucru, a spus fraților că voiește să se ducă la împărat
pentru isprăvirea lucrurilor mănăstirești. Apoi, luând câțiva frați, a
plecat și, mergând până la Avid, a lăsat trei frați pe lângă el, iar pe
ceilalți i-a întors la mănăstire, zicând: „Îmi sunt de ajuns acești trei
frați, ca să mă duc la Constantinopol”. Iar după ce au plecat aceia, a
scris o scrisoare împăratului, prin care îi aducea aminte de
făgăduințele lui către Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la
scopul cel bun și îi spunea mâhnirea sa, că pentru dânsul s-a legat cu
multe griji. La sfârșit, a adăugat și aceasta: „Eu nu sunt vinovat
înaintea Domnului Hristos pentru amăgirea ta. Deci îți las turma lui
Dumnezeu cea nou adunată, ca tu s-o încredințezi cui vei vrea. Socotesc
că Eftimie este vrednic de egumenie, fiind ales la viață și la cuvânt”.
Scriind astfel, n-a spus ucenicilor săi ce a
scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe unul din cei trei frați și,
încredințând-o aceluia, l-a trimis la împărat. Iar după puțină vreme,
l-a trimis și pe celălalt ucenic, cu numele Teodot, în Athon, ca să
cerceteze pe frați și să vadă rânduielile mănăstirii. Iar el, rămânând
numai cu un ucenic, anume Antonie, a pornit cu dânsul spre Cipru. Și
ajungând acolo la o mănăstire oarecare ce se numea a Sfinților, a rugat
pe egumen să-i poruncească să viețuiască în pustia care era aproape de
acel așezământ. Și împlinindu-i-se cererea, viețuia în liniște întru
Dumnezeu și își câștiga hrană din osteneala mâinilor sale, scriind
cărți, precum făcea mai înainte.
Și ajungând la Constantinopol fratele acela care a
fost trimis cu scrisoarea cuviosului, a dat-o pe ea în mâinile
împăratului; iar acesta, primind scrisoarea, s-a bucurat. Dar după ce a
rupt pecetea și a citit-o, s-a mâhnit foarte mult, pe de o parte pentru
nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că
Atanasie a lăsat locașul și nu se știe unde s-a dus. Atunci și fratele
acela, înțelegând cele scrise, a început a plânge și a se tângui că a
pierdut pe părintele său. Deci împăratul a scris îndată la mănăstire, ca
Eftimie să primească egumenia până la o vreme. Apoi a trimis prin toate
părțile stăpânirii sale să se facă cercetare pentru Atanasie.
Și sosind acea solie a împăratului până în insula
Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul Atanasie. Dar el, auzind de
aceea, a luat îndată ucenicul și s-a dus la malul mării, iar acolo
aflând o corabie, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a urcat
într-însa și, suflând vânt bun, a ajuns repede la celălalt mal, dar nu
știa în ce parte să se ducă. Se gândea să meargă în Ierusalim, la
Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea din pricina
năvălirii agarenilor; iar spre părțile grecești nu voia să se abată
pentru căutarea care se făcea pentru el de către împărat.
Deci sosind noaptea, cuviosul a stat la rugăciune,
cerând sfat și povățuire de la Dumnezeu. Și i s-a făcut o dumnezeiască
descoperire și poruncă, ca să se întoarcă în Athon la locașul său, care,
prin ostenelile lui, avea să vină la înfrumusețare și lărgime
desăvârșită; și mulți vor câștiga mântuire prin povățuirea lui. Și luând
de la Dumnezeu o înștiințare ca aceea, cuviosul a spus-o lui Antonie și
îndată a plecat pe uscat, întorcându-se întru ale sale.
Deci mergând ei multe zile, Antonie s-a îmbolnăvit
de picioare, care i se umflaseră și se înfierbântaseră foarte tare, și
nu putea să meargă nicidecum. Iar cuviosul a adunat niște buruieni din
cele ce creșteau pe acolo, le-a frecat în mâini, le-a pus la picioarele
ucenicului și, învelindu-le cu frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluța
sa. Apoi cuviosul l-a luat de mână și l-a ridicat, iar Antonie îndată a
strigat: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că mi s-a ușurat durerea!”
După aceea, umbla ca și mai-nainte, având picioarele sănătoase.
Iar fratele Teodot, cel mai sus pomenit, pe care
îl trimisese părintele să cerceteze pe frați, ducându-se în mănăstire,
i-a găsit pe toți clătinându-se din pricina plecării cuviosului, și l-a
durut inima pentru aceea. Și nesuferind lipsirea starețului său, s-a
întors în Cipru, căutându-l pretutindeni. Și după dumnezeiasca
rânduială, mergând prin Atalia, l-a întâlnit pe el pe cale și,
văzându-se unul cu altul, s-au bucurat foarte. Iar părintele, auzind
despre tulburarea fraților care se făcea în mănăstire, s-a schimbat din
bucurie în mâhnire; apoi a trimis pe Teodot la lavră, ca să spună
fraților de venirea lui, iar el s-a dus la rugăciune într-o mănăstire
din Lampidia, unde văzând pe un oarecare frate cu mintea pierdută și
nebun, și-a pus mâinile pe dânsul și l-a tămăduit; apoi, învățându-i pe
ei puțin, s-a dus în Athon la locașul său. Și văzându-l frații, li s-a
părut că văd soarele și de bucurie au strigat: „Slavă Ție, Dumnezeule!”
Apoi, venind cu toții la dânsul, unii îi sărutau mâinile, alții
picioarele, iar alții îi sărutau rasa. Deci cuviosul a început, ca și
mai înainte, a rândui bine toate cele din mănăstire.
După aceasta, trecând câtva timp, cuviosul părinte
a trebuit să se ducă el însuși la împărat, pentru trebuința mănăstirii.
Deci s-a dus la Constantinopol, iar împăratul înștiințându-se de
venirea lui, se bucura și se rușina în același timp. Se bucura pentru că
dorea să-l vadă și se rușina pentru că avea să i se arate lui în
împărătească rânduială. De aceea, l-a întâmpinat pe el ca un om simplu,
și nu ca un împărat. Apoi, luându-l de mâna dreaptă și sărutând-o pe
aceea, l-a dus în palatul său și cu lacrimi de bucurie au vorbit cu
dragoste unul cu altul, șezând singuri. Împăratul a zis: „Știu, părinte,
că eu sunt pricinuitorul tuturor ostenelilor și supărărilor tale,
pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică și nu mi-am ținut
făgăduința. Însă te rog, mai rabdă-mă pe mine, așteptându-mi pocăința
mea, până ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I împlinesc făgăduințele mele”.
Iar cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de
Dumnezeu, dreptcredincios, blând, smerit, milostiv și îndurat dătător.
Deci îl învăța pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin
împăratului creștin, aducându-i aminte de răsplătirile ce au să fie în
viața cea veșnică. Astfel a petrecut cuviosul la Constantinopol mult
timp, adeseori vorbind prietenește cu împăratul. Iar când a plecat,
împăratul i-a dat lui toate cele de trebuință pentru mănăstire, și încă
și cu scrisoarea a întărit ca în toți anii să se dea dajdie mănăstirii
din insula care se numește Lemnos, câte două sute patruzeci și patru de
galbeni. Și s-a întors cuviosul la frați, cu îndestulată milostenie
împărătească.
Și nevoindu-se cuviosul bine și povățuind la calea
mântuirii mulțime de frați, diavolul, urătorul binelui, s-a pornit
asupra sa cu toată puterea și s-a înarmat la război împotriva viteazului
ostaș al lui Hristos. Acest lucru s-a descoperit unuia dintre stareții
cei nevoitori, care, fiind în uimire, a văzut venind spre Muntele
Athonului o ceată de diavoli. Între aceștia era unul mai cumplit, care
se părea că este mai-marele diavolilor, înfricoșător și groaznic,
arătând mare stăpânire. Acela despărțind ceata aceea în două, a trimis o
sută de diavoli ca să înconjoare tot muntele și să vâneze pe monahi,
iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus cu multă mânie la lavra
Cuviosului Atanasie.
Iar înainte de a se spune această vedenie
cuviosului, i s-a întâmplat o boală de acest fel: Pe când lucra, după
obiceiul său, cu lucrătorii în port, un lemn mare a căzut din întâmplare
peste picioarele lui, astfel că sfântul a zăcut trei ani pe patul
durerii. Însă, fiind bolnav, nu suferea să stea degeaba, ci scria cărți
și în 40 de zile sfârșea Patericul. Deci, zăcând, se înarma bine asupra
nevăzutului vrăjmaș și, biruindu-l, îi gonea meșteșugurile.
Deci vrăjmașul, văzând că nimic n-a sporit în
lavră, s-a dus și a îndemnat pe niște monahi vechi și nepricepuți, care
erau prin celelalte mănăstiri și prin sihăstrii, punându-le lor urâte
gânduri asupra cuviosului în acest fel: „Pentru ce Atanasie face silă
Sfântului Munte și strică legile noastre cele vechi? Pentru ce a ridicat
zidiri de mare preț, a făcut port nou, a săpat izvoare noi, a cumpărat
perechi de boi, a semănat țarini, a sădit vii și a făcut muntele ca o
locuință mirenească?” Apoi, sfătuindu-se unii din bătrâni, s-au dus la
Constantinopol la împăratul Ioan, care se făcuse împărat după sfârșitul
lui Nichifor și, clevetind împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l
izgonească din Muntele Athonului. Iar împăratul a trimis de a chemat la
dânsul pe Atanasie, care se ridicase sănătos din boală.
Deci, văzându-l, a cunoscut că este într-însul dar
dumnezeiesc și, în loc să se mânie pe el, s-a schimbat spre milă.
Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel insuflat de Dumnezeu,
cinstindu-l și dăruindu-l cu multe faceri de bine împărătești. Încă a
întărit și scrisoarea de mai înainte, care i se dăduse de către
împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos mănăstirii ca
dajdie, două sute patruzeci și patru de galbeni. Și astfel a trimis pe
Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său.
Atunci, acei bătrâni, umplându-se de rușine, s-au
căit de scrisorile lor și, mergând la cuvios, și-au cerut iertare. Iar
potrivnicul diavol, rușinându-se, s-a mâniat și mai mult. Deci iarăși a
năvălit cu legiunea sa asupra lavrei sfântului părinte. Iar acea
năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareț, anume Toma, care avea ochii
sufletului curați. Acela, după cântarea ceasului al treilea, fiind ca
într-o uimire, a văzut toți munții, dealurile, copacii și vreascurile
pline de arapi mici, întru asemănarea piticilor egipteni, care,
mâniindu-se cumplit și suflând cu vrajbă, unul pe altul se chemau la
război și la tăbărâre, strigând cu mânie: „Prietenilor, până când vom
răbda? Pentru ce nu rupem cu dinții pe cei ce s-au sălășluit aici?
Pentru ce nu-i pierdem pe aceștia mai degrabă de aici? Dar și pe
egumenul lor, vrăjmașul nostru, până când să-l suferim? Oare nu vedeți
cum ne-a izgonit pe noi de aici și ne-a luat locul nostru?” Aceștia
zicând așa, Cuviosul Părinte Atanasie a ieșit din chilie ținând toiagul
în mână, pe care văzându-l arapii, s-au cutremurat și s-au tulburat; iar
el, năvălind asupra lor, îi bătea și îi rănea, izgonindu-i neîncetat,
până ce au fugit cu toții departe de lavră.
După ce starețul Toma a spus acea vedenie
cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune și, cu lacrimi
fierbinți, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă de dinții
vrăjmașului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca și cu un
toiag de fier, bătea și gonea fiarele cele nevăzute. Iar aceia, deși au
fugit, însă după puțin timp întorcându-se, nu încetau a ridica război
prin meșteșugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atâta urâciune
i-au pus către cuviosul, încât nici nu voia să se mai uite la dânsul; și
atât se înmulțise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încât
se gândea și la ucidere. Deci, gătind o sabie și ascuțind-o, căuta
vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie.
Iar într-o noapte, pe când toți dormeau și numai
cuviosul părinte petrecea la rugăciune, priveghind în chilia sa,
ucigașul acela a venit la el, ca și cum avea să-i spună un cuvânt de
nevoie, iar sub mână ținea sabia trasă. Și a bătut în ușă fără de frică,
zicând: „Binecuvintează, părinte”. Iar glasul lui era ca al lui Iacov,
dar mâinile lui ca ale lui Isav. Iar cuviosul părinte, fiind ca Abel cel
drept, nu știa că afară stă Cain și-l cheamă spre ucidere. Deci l-a
întrebat dinăuntrul chiliei, zicând: „Cine ești tu?”, și a deschis ușa
puțin.
Iar ucigașul, temându-se de glasul părintelui, a
căzut la pământ tremurând, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul
robul Său, a lovit pe ucigașul acela cu o frică năprasnică. Deci i-au
slăbit mâinile și sabia i-a căzut la pământ, iar el însuși zăcea la
pământ înaintea picioarelor părintelui, cu fața în jos, ca un mort. Iar
cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat și s-a spăimântat. Deci a ridicat de
la pământ pe cel ce zăcea. Iar acela, abia venindu-și în sine, a zis cu
glas umilit către părintele: „Miluiește-mă, părinte, pe mine, ucigașul
tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta
și-mi lasă păgânătatea inimii mele!”
Iar părintele, aprinzând lumânarea și văzând la
pământ sabia ascuțită ca briciul și înțelegând gândul acelui monah, a
zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra
mea? Încetează cu tânguirea, închide-ți gura, ascunde fapta și să nu
spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci vino să te sărut, fiul meu, iar
Dumnezeu să-ți ierte greșeala ta”.
Astfel era nerăutatea Cuviosului Atanasie, și de
atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. Iar el, totdeauna
aducându-și aminte de greșeala sa și văzând nerăutatea și dragostea
părintelui, se tânguia neîncetat și nici nu putea tăinui lucrul ce se
făcuse, ocărându-și greșeala sa și preamărind fapta cea bună a
părintelui. Și a murit în mare pocăință, iar cuviosul a plâns atât de
mult după el, ca după nimeni altul.
Dar și un alt frate, asemenea cu cel dintâi, urând
pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pământul celor vii. Și,
neștiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile și farmecele
diavolești. Și făcând el multe farmece și vrăji părintelui, nimic n-a
sporit și se mira de aceasta. Iar din întâmplare, a întrebat pe un
frate: „Oare omoară pe om farmecele?” Fratele a răspuns: „Pe bărbatul
cel dreptcredincios și care viețuiește după Dumnezeu, nici un fel de
vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme”. Aceasta auzind vrăjitorul, se
caia pe sine întru conștiința sa și, înștiințându-se cum a iertat
părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a mirat de nerăutatea lui
și, umilindu-se, a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergând la
părintele, a căzut la picioarele lui și cu multă tânguire își mărturisea
păcatul, cerând iertare, pe care a și câștigat-o de la părintele cel
fără de răutate.
Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i
greșeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni și s-au adunat
la păstoria lui mulțime de frați din felurite țări - nu numai din
Grecia, ci și din Italia, și chiar din Roma cea veche, din Calabria, din
Amalfia și din Iviria, și nu numai din cei de rând, ci și din cei de
neam bun și bogați. Încă și egumeni de la multe mănăstiri, lepădându-și
egumeniile lor, veneau sub povățuirea cuviosului. Și nu numai egumeni,
ci și arhierei, lăsând scaunele lor, veneau la povățuirea sfântului
părinte și doreau să fie păstoriți de dânsul. Dintre aceștia era marele
între patriarhi Nicolae, care se mai numea și Hariton, Andrei Hrisopolit
și Acachie, care mulți ani au strălucit în pustnicie. Asemenea și
pustnicii care îmbătrâniseră în pustietăți neumblate, veneau la
părintele, după rânduiala lui Dumnezeu, și locuiau în lavra lui, vrând
să se folosească de chipul cel îmbunătățit al vieții lui. Dintre unii ca
aceștia era Cuviosul Nichifor, care a petrecut în munții Calabriei
împreună cu Sfântul Fantinon. Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare,
poruncind lui Fantinon ca sa meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să
meargă la Athon, la Cuviosul Atanasie, unde, petrecând mult timp, a
murit și a fost îngropat. Trecând câtăva vreme, au scos moaștele lui din
pământ și, când le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale
acestuia, izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decât toate
aromatele.
Niște sfinți mari ca aceștia erau trimiși de
Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte Atanasie, de unde se poate ști
arătat că viața lui era mai plăcută lui Dumnezeu decât a altora. Căci,
precum se cunoaște rădăcina din odrăslirea ramurilor și pomul din
roduri, tot astfel este cunoscut învățătorul cel iscusit, din ucenicii
lui cei iscusiți și păstorul cel bun din oile lui cele bune. Însă acum
este vremea ca, pomenind pe scurt unele din minunile lui, să apropiem
cuvântul spre sfârșit.
Dumnezeu, Care preamărește pe sfinții Săi cu
minuni, n-a lipsit și pe acest mare plăcut al Său de darul facerii de
minuni. La început să aducem aminte de mai înainte vederea lui. într-o
vreme, căzând ger cumplit, a chemat la sine pe unul din ascultători, cu
numele Teodor, și a zis către dânsul: „Frate, luând mâncare, mergi
îndată la locul Cherasiei – astfel se numește acel loc lângă Athon –,
iar când vei fi în dreptul Trohalului, mergând spre mare, vei găsi trei
oameni aproape morți de foame și de ger, dintre care unul este monah.
Deci, întărește-i cu pâine, ca să se poată încălzi, și adu-i aici”. Iar
Teodor, ducându-se, a găsit așa precum a zis părintele proorocește și se
minuna de înainte-vederea sfântului.
Odată s-a întâmplat că sfântul a plecat cu câțiva
frați în corabie spre o insulă, pentru trebuințele mănăstirii. Iar cu
îngăduința lui Dumnezeu, nevăzutul vrăjmaș, vrând să înece pe părinte și
pe frați, a ridicat un vânt mare cu furtună; și, pornind învăluire
înfricoșată, a răsturnat corabia în mijlocul mării și îndată apa i-a
acoperit pe toți. Dar dreapta lui Dumnezeu, care scoate îndată din toate
primejdiile pe plăcutul său, a îndreptat corabia într-același ceas și a
alinat furtuna.
Deci sfântul s-a aflat șezând la cârmă și chemând
pe frați la sine. Iar apa îi aducea ca și cu niște mâini și cuviosul
părinte, trăgându-i din apă unul câte unui, pe toți i-a adunat vii în
afară de unul Petru din Cipru, care nu se afla. Pe acela nevăzându-l,
părintele s-a rănit cu inima și foarte tare a strigat, zicând: „Fiule
Petre, unde ești?” Și deodată cu glasul părintelui, Petru a fost scos
din adânc și a fost adus de apă la corabie, fiind primit în mâinile
părintelui. Astfel s-a mântuit cuviosul de la înecare și a mântuit și pe
frații lui; iar răul vrăjmaș nu s-a bucurat de dânsul, ci mai vârtos
s-a rușinat, căci fericitul părinte pretutindeni îl umplea de rușine,
biruindu-l și izgonindu-l.
El a izgonit pe diavol din monahul Matei, care era
foarte muncit de duhul necurat; iar cu rugăciunile sfântului, au fost
izgoniți nevăzuții chinuitori și din alții care pătimeau de la aceștia.
Cuviosul mai avea încă și putere tămăduitoare, și
slujind bolnavilor, a tămăduit cu mâinile sale pe mulți. El a vindecat
pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea de durerea pântecelui, l-a
făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană care se numea cancer, l-a
tămăduit, făcând cu mâna de trei ori semnul Sfintei Cruci pe rană. Cu
rugăciunea a izgonit lăcustele, care năvăliseră în insula mănăstirii și
mâncau tot rodul pământului.
Iar odată, mergând el cu frații într-o corabie pe
mare, li s-a isprăvit apa de băut și frații sufereau de sete. Atunci
le-a poruncit să scoată apa din mare și, binecuvântând-o, a prefăcut-o
în apă dulce și, bând frații, s-au răcorit. Un frate, anume Gherasim,
lucrând în vie, a voit să smulgă din sânul pământului o viță înaltă, ca
cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătind cu mâinile vița de
trei ori și neputând să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat
măruntaiele în jos și din această pricină îl durea cumplit. Dar cu
rugăciunea părintelui și cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit.
Același Gherasim, punând martor pe Dumnezeu,
spunea și această minune: „Fiind eu la slujba tăierii de pâine, am avut
nevoie să merg la părintele, ca să întreb de un lucru oarecare. Și s-a
întâmplat că era singur în biserica Sfinților Apostoli la rugăciune.
Deci m-am dus la dânsul și, privind pe ferestruie, l-am văzut
rugându-se, iar fața lui era ca o văpaie de foc. Deci m-am înspăimântat
și m-am depărtat puțin, așteptând; apoi iarăși m-am arătat și i-am văzut
fața strălucind ca a unui înger al lui Dumnezeu, și o asemănare de foc
înconjurându-l pe el, și de frică am strigat: «O, părinte!» Și
văzându-mă părintele îngrozit și înțelegând pricina, m-a certat să nu
spun la nimeni ce am văzut”. Aceasta a spus-o Gherasim fraților, după
moartea cuviosului.
Un frate oarecare a fost trimis de părintele la
slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înșelat prin ispita
vrăjmașului, a căzut în păcatul cel trupesc. Apoi, cunoscându-și
greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gândurile. Deci, întorcându-se
la mănăstire, a căzut la picioarele sfântului cu lacrimi și cu tânguire,
mărturisindu-și păcatul și deznădejdea sa. Iar cuviosul, învățându-l cu
multe cuvinte folositoare și îndemnându-l să nu se depărteze de iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintâi
rânduială a sa, între frați.
Iar unul dintre bătrâni, anume Pavel, știind
căderea fratelui și mila cea din inimă a părintelui, cârtea spre fratele
cel căzut și spre părinte, ocărând pe frate că a îndrăznit a face un
lucru necurat ca acela, călcându-și făgăduința curăției. Încă și
părintelui îi zicea în față: „Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos
ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse dureroase”. Iar
blândul părinte, căutând cu asprime spre acel cârtitor, i-a zis: „O,
Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine și să nu cauți păcatele
fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se
păzească să nu cadă!”
Din ceasul acela, cu îngăduința lui Dumnezeu,
ispititorul cel nevăzut a început a răni inima lui Pavel cu săgețile
necuratelor gânduri. Deci i-a aprins cu focul poftei trupul lui și n-a
avut odihnă trei zile și trei nopți, arzând cu totul de poftă spre
păcatul trupesc, încât se deznădăjduise și de mântuirea sa. Dar ce este
și mai rău, este că se rușina a-și mărturisi războiul său părintelui.
Iar Cuviosul Atanasie cunoscând aceasta cu duhul, a
chemat pe Pavel la el și vorbea cu el deosebi despre oarecare lucruri
mănăstirești. Deci prin vorba aceea a tras încet pe Pavel spre
mărturisirea patimii celei trupești. Iar Pavel, căzând la picioarele
părintelui, și-a mărturisit primejdia sa și a cerut ușurare de război.
Iar cuviosul, învățându-l să nu osândească pe fratele cel greșit, l-a
trimis la slujba lui, că era chelar, și stând el însuși la rugăciune,
s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a
ușurat de patimă, căci a simțit o răcorire ce s-a vărsat pe capul lui
și prin tot trupul, ajungând până la picioare. De atunci s-a stins
într-însul aprinderea cea de poftă trupească.
Alt frate, anume Marcu, de neam din Lampsac, se
învifora de aceeași poftă trupească a păcatului. Deci, mergând la
părintele, și-a mărturisit patima și cerea ajutor de rugăciuni de la
dânsul. Iar după câteva zile, a văzut în vedenia visului pe părintele,
zicând către el: „Cum ești, frate?” Iar el a răspuns: „O, părinte,
pătimesc foarte rău!” Și i-a zis cuviosul: „Întinde-te cu fața la
pământ”. Și întinzându-se el cu fața la pământ, părintele l-a călcat cu
piciorul pe șale. Iar el, deșteptându-se din greutatea piciorului, s-a
simțit tămăduit de patimă, și din ceasul acela avea odihnă în mădulare,
fără de supărarea trupească. Aceste puține minuni din cele multe, ale
Cuviosului Părintelui nostru Atanasie, care s-au făcut în viața lui,
povestindu-le pe scurt, să începem a grăi despre mutarea lui.
Deoarece se adunase la cuviosul o mulțime de frați
de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să mărească
lărgimea bisericii, pentru încăperea soborului fraților, și să zidească
paraclise și pridvoare lângă pereții bisericii. Și fiind neterminată o
clădire a unui pridvor de la altar, era nevoie ca însuși părintele să se
suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul la
Constantinopol, pentru trebuințele mănăstirești. Deci, chemând mai întâi
pe frați, le-a citit învățătura fericitului Teodor Studitul, adăugând
sfaturi folositoare și din gura sa binegrăitoare; apoi, închizându-se în
chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieșit din chilie îmbrăcat cu
mantia, având pe cap sfințitul culion al fericitului său părinte Mihail
Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari și în
vremea împărtășirii cu dumnezeieștile lui Hristos Taine.
Iar în ziua aceea s-a arătat ca și cum ar fi fost
praznic și era luminos la față ca un înger al lui Dumnezeu. Deci luând
cu el șase frați, s-a suit cu ei la acel lucru. Și pe când era pe vârful
zidirii, cu neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vârf
și toți au căzut, fiind împresurați cu pietre și cu țărână. Deci cinci
și-au dat îndată sufletele în mâinile lui Dumnezeu, iar părintele și cu
un zidar, anume Daniil, au rămas prinși între pietre de vii. Și s-a
auzit timp de trei ceasuri și mai mult glasul cuviosului părinte,
strigând astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ție,
Dumnezeule!” Deci, adunându-se frații cu plângere și tânguire, au scos
pietrele și țărâna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemână, iar
alții cu mâinile și cu picioarele, până ce au găsit pe Părintele
Atanasie sfârșit în Domnul, cu trupul întreg, în afară de piciorul
drept, care era rănit. Iar lângă dânsul au găsit și pe zidar rănit
foarte rău; și așa i-au scos pe amândoi de acolo.
Astfel a fost sfârșitul Cuviosului nostru
Atanasie, care, deși s-ar părea cuiva că a fost necinstit, de vreme ce
nu s-a săvârșit pe pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea
cuviosului, căci s-a făcut pricinuitoare de cunună mucenicească
plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără de înștiințare a fost el,
pentru că, văzând-o mai dinainte cu duhul, a spus-o lui Antonie,
ucenicului său apropiat, zicând: „Te rog să faci tu călătoria care
trebuia să o facem la Constantinopol, pentru nevoile mănăstirii, pentru
că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pământesc, așa
voind Dumnezeu!”
Iar după sfârșitul său, cuviosul a stat trei zile
neîngropat, până ce s-au adunat părinții de pe la toate mănăstirile
Sfântului Munte, ca să-i facă cinstita îngropare. Iar sfântul lui trup
nu s-a schimbat, nici nu a curs, nici nu s-a înnegrit, ci fața lui era
ca a unui om viu ce doarme; nici nu mirosea, cum miros morții. Deci mare
tânguire era pentru dânsul de la toți. Apoi, când îi făceau cântarea
deasupra gropii, din rana care era la picior a curs sânge mai presus de
fire; pentru că cine a văzut vreodată curgând sânge de la un om mort de
trei zile? Acest lucru văzându-l oarecare din stareții cei cinstiți,
l-au strâns în basmalele lor și se ungeau cu el ca și cu o mare
sfințenie spre binecuvântare. Apoi au îngropat cinstitul trup al
Cuviosului Părinte Atanasie.
Iar trupurile sfărâmate de pietre ale celor cinci
frați, găsindu-le, le-au îngropat și pe ele cu cinste mai înainte. Iar
Daniil, care era rănit, a trăit câteva zile și a mărturisit o vedenie
care i s-a arătat în noaptea dinaintea sfârșitului cuviosului. „Am văzut
– zicea – un trimis luminos, venind de la împărat și chemând pe
părintele la acela. Apoi, în acel ceas, părintele ieșind din lavră, i-a
urmat trimisului aceluia împreună cu șase frați, între care eram și eu.
Deci, după ce am sosit la acele frumoase palate împărătești și ne-am
apropiat de ușă, cuviosul părinte, împreună cu cei cinci frați, au
intrat în palat la împărat, iar eu am rămas afară tânguindu-mă foarte
mult. Și am auzit un oarecare om dinăuntru, zicându-mi: «In zadar te
tânguiești, omule, pentru că nu poți să intri înăuntru, de nu-ți va da
voie părintele cu care ai venit». Auzind eu aceasta, am început și mai
mult a mă tângui, chemând pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi,
după puțin timp, ieșind părintele, m-a luat de mâna dreaptă și m-a dus
în palat, unde m-am învrednicit a vedea pe împărat și a mă închina lui”.
Acestea spunându-le Daniil, și-a dat sufletul său în mâinile lui
Dumnezeu.
Se cade să mai pomenim și alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui.
Odată s-a întâmplat lui Antonie, ucenicul cel
apropiat al cuviosului, de a plecat cu oarecare frați în părțile Gangrei
pentru trebuințele mănăstirii. Ajungând acolo, au găsit spre seară un
păstor păscând oile și acela avea un singur fiu pe care-l rănise o
fiară. Deci, fiind aproape de sfârșit, tatăl lui se tânguia foarte mult
pentru dânsul. Și văzând el pe acei monahi străini trecând pe alături,
i-a rugat să se abată la dânsul, unde, arătându-le iubire de străini,
le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pâine și lapte. Iar monahii s-au
minunat de buna lui faptă - cum, fiind într-atâta mâhnire, nu și-a lăsat
iubirea de străini - și pătimeau cu dânsul întru supărarea lui. Iar
între acei monahi era și un frate cu numele Simeon, care avea cu dânsul o
basma muiată în sângele Cuviosului Părintelui Atanasie. Cu acea basma,
Simeon a legat rana copilului și îndată a adormit acela cu somn dulce
până a doua zi, iar călugării au rămas și ei acolo. Iar dimineața,
copilul s-a sculat sănătos, având rana tămăduită și cerea să mănânce.
Deci toți au preaslăvit pe Dumnezeu.
Altădată, unul dintre frați, fiind trimis pentru
slujba mănăstirii, i s-a întâmplat de a intrat în casa unui oarecare
iubitor de Hristos, în care femeia aceluia pătimea de mult timp de
scurgerea sângelui și zăcea pe patul durerii, iar bărbatul și toți
casnicii se tânguiau pentru dânsa. Atunci fratele acela, înștiințându-se
de pricina tânguirii lor, a zis: „Am în băsmăluță sângele Sfântului
Atanasie, iar de veți voi, să muiem băsmăluță cea sângerată în apă și să
o stoarcem pe ea, apoi apa aceea să o bea bolnava și îndată va fi
sănătoasă”. Și auzind acea femeie neputincioasă cuvintele monahului, a
început cu lacrimi a-l ruga pe el ca mai curând să facă aceea. Deci
monahul gătind apa aceea cu sângele sfântului, a dat-o ei, iar femeia,
primind-o, a zis: „Sfinte Atanasie, ajută-mi!”, și a băut-o toată.
Atunci îndată i-a încetat curgerea sângelui și s-a făcut sănătoasă.
Iarăși, în altă vreme, monahii Simeon și Gheorghe
fiind trimiși cu corabia pentru oarecare slujbă a mănăstirii, au ajuns
în portul Pevcului, unde au aflat un oarecare corăbier pe moarte, care
acum nu mai grăia de opt zile, fiind plâns de prietenii săi. Deci au pus
pe el băsmăluța cea roșită în sângele cuviosului și îndată omul acela
s-a deșteptat ca din somn, sculându-se sănătos.
Multe minuni se săvârșeau și la mormântul
sfântului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni și se
tămăduiau multe feluri de boli ale celor ce veneau cu credință și se
ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormântul lui. Deci să
pomenim și aceasta care s-a făcut unui monah îmbunătățit, anume
Evstratie. Acestuia i se vătămaseră oarecum cele dinlăuntru ale lui și
udul îi ieșea nu apă, ci sânge. De aceasta a pătimit șapte ani și multe
feluri de doctorii luând, nimic n-a folosit. Deci, lepădându-se de
doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugându-se mijlocitorului către Acela –
Cuviosului Părinte Atanasie. Deci alergând la acest doctor dătător de
tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire de la dânsul în acest chip: I
se părea în vedenia visului, că este la masă și că vede pe cuviosul
părinte șezând la obișnuitul său loc de egumen, înaintea căruia era o
sticlă plină cu apă și un blid cu struguri. Și luând cuviosul puțin din
struguri, a pus în apă și i-a dat lui Evstratie să bea. Iar Evstratie,
socotind că este vreo doctorie obișnuită, de care el se lepădase, nu
voia să primească. Și a zis părintele către dânsul: „Nu te teme, ci ia
și bea, că-ți va fi spre sănătate”. Iar Evstratie, luând și bând, s-a
deșteptat din vedenia visului și din acel ceas s-a tămăduit desăvârșit
de boala aceea.
Acum este timpul să sfârșim cuvântul cel adunat pe
scurt din cartea scrisă pe larg despre viața, nevoințele și minunile
Cuviosului Atanasie. Deci fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții
Săi și Cel ce a arătat întru Cuviosul Atanasie mila și puterea Sa, slava
cea fără de sfârșit și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
