Sufletele vechi nu doar iubesc. Ele poartă iubirea..
Prin furtuni, prin tăcere, prin greutatea lucrurilor pe care nu le pot controla
Simt profund într-o lume care adesea se mișcă prea repede și uită să se oprească
Au cunoscut durerea inimii nu ca un moment, ci ca un anotimp
Au dat totul și au rămas cu amintiri care răsună în pieptul lor
Dar nu lasă durerea să-i împietrească
Sufletele vechi se îndoaie
Se fac tăcute
Se vindecă în tăcere
Și cumva, se ridică din nou cu inimi mai blânde și înțelepciune mai ascuțită
Pentru ei iubirea nu este niciodată întâmplătoare
Este sacră
Chiar dacă doare
Chiar dacă nu este întoarsă
Iubesc cu prezență
Cu răbdare
Cu adâncime
Și când se vindecă, nu se vindecă doar pentru ei înșiși
Devin lumină
Devin povești
Devin amintiri pentru alții care încă merg prin întuneric
Pentru că sufletele vechi știu
Durerea nu este sfârșitul
Este o trecere
Și prin ea devin învățători
Nu prin predicare
Ci pur și simplu prin a fi
Și iubind cu blândețe lumea înapoi spre întregime.
~ Chamod Senevirathne
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.