- Nu, mi-a raspuns zana, cu voce tare, razand. Nicidecum. Vreau sa vad daca ma pot bizui pe tine pentru ceea ce urmeaza. Da! Acum pot sa-mi chem prietenele. A scos un fel de fluier micut din parul ondulat si aramiu si a inceput sa cante. Nu am mai auzit nimic asemanator. Era o muzica la fel de fantastica precum fiinta din fata mea. Deodata, au rasarit , ca la comanda, milioane – da! -, milioane de zane, care au inceput un joc foarte vesel. Dansau, radeau, cantau. Se bucurau, ce mai!
Asa de “contagios” era totul, ca picioarele mele incepusera sa valseze fara mine. Radeam, ma bucuram, ba chiar m-am trezit ca si eu cantam alaturi de fiintele extraordinare, care imi creasera cea mai buna dispozitie pe care am simtit-o vreodata. Intre timp, floricica pusa pe pamant si care, la inceput, parea lipita incepuse sa vibreze, iar eu am putut sa vad cu ochii mei cum a inceput sa prinda radacini. Tulpina era acum perfect vindecata si floarea era plina de prospetime.
- Cum e posibil? am intrebat-o pe zana mea.
- Vezi? Ti-am spus. Trebuie doar sa crezi in miracole. Invita-le in viata ta si totul va fi asa cum iti doresti tu. Tu esti un miracol, viata este un miracol si de aceea vezi atata sarbatoare aici. Si… ar mai trebui sa pui un praf in aluatul vietii.
- Care? intreb eu.
- Mult optimism si incredere.
Am tacut. Ce era sa spun? Avea dreptate. Ori eu nimerisem o zana foarte inteleapta, ori toate sunt asa. Si cred mai degraba in ultima varianta.
- Vreau sa-ti mai spun ceva.
- Te rog, am soptit eu foarte ganditoare.
- Cand ai flori in casa, din cele cumparate, care nu cresc in Pamant, sa nu le arunci la gunoi dupa ce se ofilesc. Sa le multumesti ca te-au bucurat, sa le duci in gradina si sa le pui pe pamant , redandu-le astfel mamei lor. Ea va sti ce sa faca.
- Cum te cheama? am intrebat-o eu.
- Zana Miracolelor. Iar acum fac niste cursuri de specializare pentru zanele mai mici.
- Specializare?
- Exact! Dorim sa fie cat mai multe, pentru ca din ce in ce mai multi oameni incep sa creada in noi si trebuie sa facem fata. Marim armata.
- Am zambit numai la gandul cum ar arata o armata de zane specializate pe crearea miracolelor. Imi placea ideea. Am imbratisat-o pe Zana Miracolelor si i-am multumit pentru sfaturile ei atat de pretioase.
- Cand ne mai intalnim? am intrebat-o.
- Oricand vezi o floare. Si imi dai o invitatie, desigur, vin cu placere.
- De fapt…, as vrea sa nu mai pleci.
- Si asta se poate. Cauta-ma in inima ta. Sunt acolo. Si vezi, cand ajungi acasa, te asteapta o surpriza.
Am plecat fara sa-mi iau ramas bun. De ce sa ma despart de ea, daca nu voiam, nu?
Cand am ajuns acasa, pe masa din bucatarie ma astepta o casoleta cu capsuni. Mari, frumoase, rosii, proaspete. Da! Era chiar ea, surpriza !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.