Lumea interioară a traumei

 Cum ai putea vreodată înțelege de unde vin eu?
Chiar dacă întrebi, chiar dacă asculți, tu nu auzi cu adevărat, tu nu vezi cu adevărat, tu nu simți. Tu nu îți amintești povestea mea. Tu nu ai mers pe calea mea, nu ai văzut ce am văzut eu. Trecutul meu mă definește.
Asta sunt Eu.
Eu sunt nevăzută, neauzită, nedorită.
Asta e ceea ce sunt.
Se pare că același lucru mă va ridica și mă va trage în jos. Într-o lume întoarsă cu susul în jos.
Nimic nu a fost așa cum ar fi trebuit să fie.
O tristețe apăsătoare mi-a umplut sufletul. Am căzut tot mai adânc în interiorul meu și nimic nu mă putea scoate de acolo. Prinsă în mizeria din viața mea, pierdută în tristețea sufletului meu, incapabilă să văd lumina, incapabilă de a privi răsăritul, incapabilă să simt, să sper, să visez. Am descoperit că trăiesc cele mai negre zile din viața mea și cele mai negre nopți ale sufletului nu încetau. Parese că au fost doar nopți negre și coșmaruri, și niciodată dimineți.
Și poate că te întrebi 'de ce?'.
De cele mai multe ori nu te mai gândești la ele încercând să le depășești, încercând să supraviețuiești. Toate celelalte lucruri par să semene cu nimic altceva decât dorința ca cel mai important lucru să se întoarcă... Asta mă face să mă simt neajutorată, dependentă, disperată.
Dar ce se întâmplă când cei de care tu ai cea mai mare nevoie îți amenință cel mai mult existența? Toate promisiunile sună la fel și, mai devreme sau mai târziu, toate se dovedesc a fi goale.
Mi-aș dori ca cineva să îmi spună că totul va fi bine, că într-o zi mă voi simți normală, că nu voi fi pentru totdeauna singură...
Am nevoie să știu că acesta e trecutul meu, istoria mea, povestea mea.
Am nevoie să știu că nu e vina mea, nu e așa din cauza mea și nu trebuie să îmi definească viitorul. Am nevoie să știu că sunt demnă de a primi iubire.