Sinaxar 29 Martie

 

În această lună, în ziua a douăzeci şi noua, pomenirea sfinţilor mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, Chiril diaconul şi alţi mulţi, împreună cu ei.

Sfântul Marcu, episcopul Aretuselor, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare. Plin fiind de dumnezeiască râvnă a dărâmat la pământ multe temple ale idolilor şi a zidit nenumărate biserici. Când, după Constantin cel Mare, în fruntea împărăţiei a venit Iulian Apostatul, iar credinţa în idoli a fost ridicată din nou la mare cinste, a avut de suferit nu numai sfântul Marcu, ci şi mulţi alţii, care luaseră parte la dărâmarea templelor idoleşti. La început sfântul Marcu s-a ascuns de cei ce îl căutau; dar înţelegând că unii dintre credincioşi erau traşi la răspundere pentru el, a venit şi s-a predat lor. Iar ticăloşii aceia de păgâni luându-l, l-au dezbrăcat şi după ce i-au acoperit trupul de răni, l-au aruncat în nişte locuri pline de murdărie.

După aceasta l-au scos de acolo şi l-au dat pe mâna unor slugi, ca să-l înţepe cu andrelele.

Apoi i-au acoperit tot trupul cu saramură şi în cele din urmă ungându-l cu miere, l-au ridicat în aer cu nişte frânghii, în toiul verii, ca să fie ars de razele soarelui care cădeau asupra capului şi trupului său gol cu desăvârşire, în arşiţa cea mare a prânzului, şi să fie hrană viespilor şi albinelor. În tot timpul cât a pătimit acestea însă, acest minunat bărbat a răbdat cu tărie, nu numai din pricina evlavie lui, ci şi pentru ca să nu se mai dea chinuitorilor lui şi alţi bani pentru zidirea din nou a templelor idoleşti dărâmate. Biruind cu gândul său, a biruit şi cu fapta. Căci, văzându-l toţi că suferă chinurile cu bărbăţie şi cu putere, păgânii din jur în cele din urmă s-au schimbat şi au învăţat prin pocăinţă credinţa cea adevărată.

Tot pentru îndrăznirea de a sfărma templele idoleşti, un lucru asemănător cu acesta s-a întâmplat şi în Fenicia. Aici, un diacon, anume Chiril, din dragostea de adevăr îndrăznind să doboare la pământ nişte statui de ale idolilor, a fost prins şi i s-a despicat pântecele, scoţându-i-se măruntaiele şi fiind lăsat aşa, ca să fie văzut de toţi. Şi se zice că ticăloşii aceştia bătându-şi joc de ficaţii lui şi-au primit răsplata bine meritată, căci le-au căzut dinţii, limba li s-a topit în gură şi au pierdut puterea vederii.

Dar cine ar fi în stare să povestească, precum se cuvine, chinurile suferite în Ascalon şi Gaza de femeile fecioare şi de bărbaţii cei sfinţiţi, cărora spintecându-li-se pântecele şi umplându-li-se măruntaiele cu orz, au fost puşi în troacele porcilor spre mâncare?

Acestea au fost faptele păgâneşti ale împărăţiei lui Iulian şi ale celor de sub poruncile lui. Dar cei ce au pătimit, în locul chinurilor de aici, au dobândit fericirea cea nesfârşită; pe când lucrãtorilor nedreptăţii li s-a pregătit pedeapsa focului şi chinul cel veşnic.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Iona, Varahisiu şi a celorlalţi nouă mucenici, împreună cu dânşii.

Sfinţii Iona şi Varahisiu erau din Persia şi au trăit pe vremea lui Sapor al Perşilor şi a împăratului Constantin cel Mare al romanilor. Ei erau călugări şi, părăsind mănăstirea lor, au venit într-o cetate care se numea Marmiavoh. Aici au aflat închişi în temniţă pe sfinţii mucenici: Zaniat, Lazãr, Maruta, Narsin, Ilie, Marin, Aviv, Savelt şi Sava, pe care i-au mângâiat şi i-au îndemnat spre pătimire. Dar fiind şi ei prinşi, au fost aduşi înaintea mai-marilor: Masdrat, Siro şi Marmisi, care mai întâi i-au sfătuit, apoi i-au ameninţat şi pentru că nu au voit să se lase înduplecaţi, mai întâi i-au pus în lanţuri, după legea persană.

Apoi au fost supuşi, fiecare în parte, la felurite chinuri în timpul cărora şi-au dat duhul în mâna lui Dumnezeu. Moaştele lor au fost adunate şi au fost îngropate împreună cu ale celorlalţi nouă mucenici, care s-au săvârşit din viaţă în ziua de douăzeci şi şapte a lunii martie, în timp ce sfinţii Iona şi Varahisiu s-au săvârşit din viaţă în ziua de douăzeci şi nouă ale aceleiaşi luni.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi mărturisitorului Eustaţiu, episcopul Bitiniei.

Sfântul Eustaţiu Mărturisitorul, episcopul Bitiniei, era de la începutul nevoinţelor sale duhovniceşti un călugăr evlavios, smerit, blajin şi cu dragoste faţă de aproapele.  Pentru viaţa sa virtuoasă a fost numit episcop al oraşului Bitinia (o provincie romană din Asia Mică) şi şi-a condus turma mulţi ani, dând exemplu de viaţă sfântă şi perfecţiune.

În timpul ereziei iconoclaste Sf. Eustaţiu i-a înfruntat cu curaj pe eretici apărând cinstirea sfintelor icoane. Urâtorii de icoane l-au denunţat împăratului iar sfântul a fost închis şi bătut crunt. În cele din urmă a fost înlăturat de la scaunul episcopal şi închis din nou. 

Sfântul mărturisitor a murit în exil în timpul secolului al XIX-lea, după ce a pătimit timp de trei ani insulte, privare de libertate, foamete şi alte chinuri.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor apostoli, dintre cei şaptezeci: Sosten, Apolo, Chifa şi Epafrodit.

Tot în această zi, pomenirea celui întru sfinţi părintele nostru Diadoh, episcopul Foticeii, în Epir, al cărui "Cuvânt ascetic" se găseşte în Filocalia românească, volumul 1.

După Diadoh scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între ''chipul'' lui Dumnezeu în om şi ''asemănarea'' cu El. Prin păcatul strămoşesc ''chipul'' dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul Botezului curăţă ''chipul'', îl spală de întinarea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem şi ''asemănarea''. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim. ''Asemănarea'' începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările noastre pentru o viaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit în ''asemănare'', în dragoste, ni se face şi harul ''simţit''. ''Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minţii. Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic, cu sufletul prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi darul dumnezeiesc îşi arată dulceaţa sa minţii''. ''Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al Botezului renaşterii, dintre care unul covârşeşte pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieşte chiar în apă şi luminează toată trăsăturile sufletului, adică ''chipul'', îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este ''asemănarea''. Când începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească aşa zicând peste chip, ''asemănarea''.

Diadoh arată că, dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se sălăşluieşte harul, iar diavolul e scos afară. De aici înainte sufletul este influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influenţează numai din afară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. ''Unii au născocit cu atât harul cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului cât şi duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii înspre dreapta. Dar din ceasul în care renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după Botez stăpâneşte asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului şi după Botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceţurilor neraţionale, prin mustul trupului''. Cu alte cuvinte, până nu se sălăşluieşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşluieşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. ''Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. De aceea harul, prin simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăit la cei ce sporesc în cunoştinţă; iar dracii, prin simţurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei''.

Viaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. ''Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El întru simţirea inimii''. Prin frică începe să se cureţe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepăsător şi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, în care nu mai este frică, ci nepătimire. ''Cel ce iubeşte pe Dumnezeu crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai şi nu este în iubire, nu are nici credinţa pe care crede că o are''.

După curăţirea de patimile trupeşti, lucrarea în care rol mare are ascultarea şi înfrânarea, trebuie să se facă şi curăţirea minţii de gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. ''Cei ce se nevoiesc trebuie să-şi păzească pururi cugetul neînviforat, ca mintea deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările memorie, iar pe cele urâte şi drăceşti să le arunce afară din vistieriile firii''. ''Dar numai Duhul Sfânt poate curăţa mintea cu adevărat. Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă şi slăvită. De aceea zice Apostolul: ''Duhul să nu-l stingeţi''.

Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute şi dumnezeieşti, ca simţurile trupului la cele văzute. ''Simţirea aceasta a minţii'', sau a ''inimii'', sau a ''sufletului'', nu trebuie înţeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. ''Nimeni să nu nădăjduiască, auzind de simţirea minţii că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credinţă, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaşului''. ''Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumina dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât îşi vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimeni nu se îndoieşte. Căci aşa devine când puterea sufletului biruieşte cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmaşului ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii''.

Dar înaintarea aceasta în viaţa duhovnicească, spre nepătimire, dragoste şi vedere tainică, nu se face fără lupte. ''Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci şi Satana mângâie sufletul printr-o simţire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn uşor peste el''. Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. ''Dacă deci mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean''.

Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât ''îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi rău şi să se facă mai smerit''.

Diadoh are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre ''teolog'' şi ''gnostic''. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeieşti, care a primit darul cuvântului, al învăţăturii, care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul ''cunoştinţei'', al unirii cu Dumnezeu şi al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă.

După: http://filocalia.ro/referate/16/Scrieri/Diadoh_al_Foticeei

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna lui martie in 29 de zile: patimirea Cuviosului Parintelui nostru Marcu, episcopul Aretuzilor, si a celor dimpreuna cu dansul (sec.IV).
Acest Sfant minunat, Marcu Aretuzianul, s-a nascut in zilele marelui Constantin imparatul, cel care a stins prigoanele impotriva crestinilor, dand deplina libertate Bisericii lui Hristos. Si era Sfantul Marcu plin de ravna pentru raspandirea cuvantului Evangheliei, aducand multime de popor la calea mantuirii, atat prin inteleapta lui frumoasa-graire cat prin chipul cel fara de prihana al vietii sale. Drept aceea, a fost sfintit episcop in cetatea Aretuzia, aproape de Siracuza, din insula Siciliei. Si, iubind pe pastoritii sai, se ingrijea de asezarea bunei randuieli crestine in Biserica sa si de sporirea duhovniceasca a turmei sale.

Dar la anul 361, urcandu-se pe tronul imparatesc, nepotul lui Constantin cel Mare, Iulian (cel care s-a lepadat de credinta crestina si se lupta pentru intoarcerea supusilor sai la inchinarea zeilor pagani), multime de crestini au rabdat chinuri fara de seaman si nu s-au despartit de sfanta credinta. Deci, ajungand trimisii lui Iulian in Sicilia a inceput si acolo prigoana crestinilor.

La inceput, lasand loc prigoanei, Sfantul, dupa cuvantul Domnului, s-a sfatuit in sine sa fuga in alta cetate, dar, vazand ca altii sufera, pentru el, s-a dus si s-a predat de buna voie prigonitorilor. Si acolo, ce fel de cruzime nu era, ce fel de chinuri nu se scorneau? Si-l purtau pe batranul cel sfintit, patimitorul cel de buna voie, prin cetate si una era sarguinta paganilor, sa se intreaca in cruzime.

Deci, a fost tarat batranul pe ulite, impins in tina, batjocorit in strigate de ocara, dezbracat si batut, impuns cu cutite si cu trestii ascutite si cu ace, uns cu saramura, uns apoi cu miere pe trupul gol si spanzurat sus, intr-o cosnita cu streanguri ca sa-l arda soarele si sa-l manance viespile si albinele. Dar el, batran fiind cu anii, a biruit pe pagani cu marturisirea credintei lui Hristos, cu atata caldura, incat multi pagani si-au schimbat gandul si au crezut in Hristos.

In acest timp, imparatul Iulian a pierit in razboi si prigoana a incetat, iar crestinii prinsi au fost eliberati. Si asa, staruind in evlavie, macar ca slabit de multimea suferintelor, Sfantul episcop Marcu s-a savarsit din viata, la 29 martie, cand s-a asezat si praznuirea lui, precum si a celor dimpreuna cu dansul. Dumnezeului nostru slava!





Intru aceasta zi, invatatura din Pateric.

Sa stii, o, frate, ca incepatura mantuirii noastre, a intaririi noastre si incepatura intelepciunii, dupa Proorocul, si intaia treapta a faptelor bune este frica de Dumnezeu, adica de Judecata Lui. Ca orisicine, cu frica Domnului, se abate de la rau. Ca printr-insa, si curatirea de pacate si pazirea faptelor bune si calea spre desavarsire, se fac. Ca, daca intai intra frica de Dumnezeu in suflet, il face pe acesta sa paraseasca toate lucrurile lumii acesteia, iar, din aceasta, se naste smerenia, care este cap si incepatura a tuturor faptelor bune. Pentru ca din trecerea cu vederea si din parasirea tuturor lucrurilor celor pamantesti se face smerenia.

Deci, mai intai, trebuie ca cineva sa-si omoare voia sa. Apoi, trebuie ca nu numai prin faptele sale, ci si gandurile, sa nu-si tainuiasca fata de parintele sau. A treia, ca nu stiintei sale, ci judecatii si poruncii parintelui sau duhovnicesc, sa se supuna. A patra este, ca intru toate sa se supuna poruncilor lui. A cincea, ca nu numai insuti tu sa nu indraznesti sa ocarasti pe cineva, ci, inca, si ocara, cea care-ti vine tie de la altul, cu bucurie sa o primesti. A sasea, ca nimic sa nu incepi a face, afara de aceea ce-ti este poruncit tie de dansul, chiar daca ar fi ceva auzit din Sfintele Scripturi. A saptea, cand cu putine haine te vei indestula si cu multumita le primesti pe acestea si nevrednic te socotesti pe tine de acestea. A opta, cand ca un mai de pe urma, decat toti, te socotesti pe tine, cu adevarata inima. A noua, ca limba sa-ti infranezi, adica, sa nu indraznesti a-ti inalta glasul la vorbe. Al zecelea este, ca sa nu fii gata, intaiul la ras. Deci, din aceste semne si din cele asemenea cu acestea, se cunoaste smerenia, care, daca s-ar savarsi cu adevarat, apoi, degraba, il ridica spre inaltimile dragostei pe cela ce o castiga pe ea. Ca intru smerenie, frica de osanda nu este si toate nu se mai pazesc de frica, ci, din dragostea cea nemasurata si din dorirea cea buna. Si atunci poti ajunge la varful, care este pe scara bunatatilor.

Iar indemnuri de urmat sa-ti fie tie cuvintele fratilor, celor ce vietuiesc impreuna cu tine si evlavia lor. Ca, din a urma si a ravni celor sporiti, mare folos se face celor ce voiesc sa vie la desavarsire, incat sa poti urma si tu tuturor acestora. Si, intru aceasta randuiala duhovniceasca, a vietii celei de obste, sa ramai pana la sfarsit. Acestea pe care le-a zis David spre paza sa-ti fie tie, ca sa poti vietui impreuna cu fratii. "Iar eu ca un surd nu auzeam si ca un mut ce nu-si deschide gura sa. Si m-am facut ca un om ce nu aude si nu are in gura lui mustrari." (Ps. 37, 13-14). Ca, atunci cand cele ce vezi si nu sunt spre zidire si folos, sa fii ca un orb fata de ele, asemenea, si spre cele ce auzi, ca un surd, si ca un mut sa fii si sa nu ai in gura mustrari. Oricati credinciosi neascultatori si fara de rusine ar fi, ca un mut si surd, sa te intorci spre dansii. Iar, de ar aduce asupra ta mustrari si defaimari sau ocari, nemiscat sa fii si sa nu te manii, ca un surd. Totdeauna la cuvintele psalmului acestuia sa te inveti, adica: "Zis-am Pazi-voi caile mele, ca sa nu pacatuiesc cu limba mea, pus-am gurii mele paza, cand a stat pacatosul impotriva mea. (Ps. 38, 1-2). Si, ca sa nu-i urasti pe acestia, sau sa-i osandesti, la acestea de-a pururea sa te intorci si sa pazesti cele mai sus-zise. Inca afara de acestea, ca un fara de minte si nestiutor sa te faci pe tine, dupa cuvantul Apostolului, pentru ca sa fii intelept. Si numai pe parintele tau sa-l socotesti ca este sfant si drept si ca folositoare iti sunt cele poruncite de dansul. Pentru ca acest fel de supunere iti va intari inima ta si asa vei purta rabda pana la sfarsit si purta jugul cel bun si sarcina cea usoara a ascultarii. Si nu va putea mestesugul cel dracesc sa te desparta pe tine de viata cea de obste.

Insa rabdarea ta sa nu fie urmarea faptelor bune ale altora, adica, fiindca nimeni nu te va mania, nici nu te va ocara, nici nu te va defaima altul. De vreme ce acest lucru nu este atunci al bunatatii tale, nici intru a ta voie se afla. Ci, cand vei fi cu adevarat, ocarat, defaimat si clevetit, atunci cu blandete si cu smerenie sa rabzi, pentru ca aceasta este intru a ta invoire. Deci, dar, acestea toate pe care punandu-ti-le inainte le-am zis, scuturandu-le, vom zice, ceva mai in graba, spre lesnirea gandului tau, ca sa-ti poti aduce aminte de ele. Asculta, dar, iarasi, pe rand, cum vei putea sa te sui spre savarsirea faptelor celor bune.

Incepatura mantuirii noastre este frica de Dumnezeu, fiindca din aceasta se naste buna ascultare. Iar, din aceasta, se naste lepadarea de lume si trecerea cu vederea a tuturor lucrurilor celor pamantesti. Iar, dintru aceasta, este, mai ales, smerenia. Si din smerenie se naste omorarea vointelor noastre. Iar, din omorarea aceasta, se vestejeste radacina poftelor. Si din omorarea aceasta, toate patimile sufletesti se sting si pier. Iar acestea, stingandu-se, roadele faptelor bune se fac si infloresc, iar din inmultirea faptelor bune, curatia inimii se naste. Si curatia inimii nascandu-se, vei ajunge la marginea dragostei si te vei lipi de ea, ca ea este Dumnezeu. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.