Rugăciunea în învățătura Sfântului Ioan Scărarul

 

Sfântul Ioan Scărarul – în cuvântul 28 -, vorbește amănunțit despre această mare virtute a rugăciunii, ce se află [descrisă] pe treptele cele mai înalte în Scara, întrucât aceasta cuprinde în total 30 de trepte ale urcușului duhovnicesc.

În viața omului rugăciunea are un rol primordial, fiind o condiție esențială pe această cale a omului. Poate spune cineva însă: „De ce o pune pe treapta a 28-a în Scară, și nu o pune printre primele?” Pentru că omul, pentru a se ruga corect și a dobândi această virtute, trebuie să fi urcat cele 27 de trepte anterioare ale acestei Scări.

Definiția rugăciunii după Sf. Ioan Scărarul

Așadar, ce ne spune Sfântul Ioan Scărarul despre rugăciune? Că rugăciunea este însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu. Firește că omul nu se unește cu ființa lui Dumnezeu, ci cu energiile Sale [necreate – cu harul]. Însă sensul, cuvântul pe care îl folosește Sf. Ioan Scărarul este συνουσία [sinousia = însoțire]. Noi explicăm cum ar  trebui să se facă corect această unire a omului cu Dumnezeu.

Așadar, „sinousia” înseamnă că Dumnezeul Cel Mare coboară în inima cea mică a omului, iar aceasta urcă la Dumnezeul Cel Mare. Așadar, ce este Dumnezeu este și rugăciunea, de vreme ce avem această unire. Prin urmare, Dumnezeu este Lumină și rugăciunea noastră e o lumină. Omul arde gândurile pătimașe și faptele sale, în flacăra arzătoare a rugăciunii. Și iese ușor și într-adevăr luminat prin harul Duhului Sfânt.

Așadar, prima caracteristică este însoțirea omului și a lui Dumnezeu. A doua este lumina. În al treilea rând, rugăciunea e apă care ostoiește setea omului pe vecie. Apa pe care o bea omul prin rugăciune îi potolește setea și îl face pe om să nu mai aibă nevoi materiale, în urcușul duhovnicesc.

Imaginați-vă expresia „o luptă bine-credincioasă”. Adică, război! Omul se luptă cu Dumnezeu! Și în acest război, omul biruiește întotdeauna. Acesta e marele pogorământ al lui Dumnezeu către om: acesta să se comporte mereu ca un copilaș care se luptă cu tatăl lui, iar tatăl să piardă mereu lupta. Prin stăruința în rugăciune, omul câștigă mereu – în sensul a ceea ce îi e de folos, iar Dumnezeu judecă asta.

Am spus că război este rugăciunea, în care omul luptă cu mintea care este un călăreț ce conduce, ce aleargă pe un cal, iar armatele vrăjmașe încearcă să-l scoată din starea lui de concentrare. Atât de mult încât se întâmplă ceea ce cântăm în biserică: „… căci cu limba psalmodiez, dar cu mintea gândesc pe aiurea.” E ceea ce citim și cântăm în biserică.

Explicitarea definiției

Așadar, rugăciunea – după Sfântul Ioan – este o oglindă, o fereastră, ce ne arată cu adevărat nivelul înaintării noastre duhovnicești. Este „măsurătoarea” pe care o face cineva în acest proces duhovnicesc. Ce este oglinda? Atunci când omul curăță fereastra sufletului său și nu se desfată doar de lumină, de Soare – de Dumnezeu Însuși -, ci devine el însuși oglindă, se reflectă acea rază de soare și se bucură ceilalți de ea – asta înseamnă și sfințenia.

În final, care este cuprinsul rugăciunii? Cuprinsul rugăciunii e în relație cu faptul că rugăciunea este respirația noastră, și de respirație avem nevoie toată viața noastră, 24 de ore din 24. Rugăciunea noastră are un caracter de doxologie către Dumnezeu.

Atunci când omul vede creația Sa, natura, le vede pe toate zidite într-o pronie. Vede că toate îl slăvesc pe Dumnezeu. Și soarele ce face? Îl slăvește pe Dumnezeu! „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat e numele Tău în tot pământul!”

Caracterul rugăciunii

Ce este rugăciunea noastră? Ea are un caracter de mulțumire! Atunci când vede cineva coroana creației, care este omul, creat, însă acum micșorat cu puțin față de îngeri, iar prin urcușul duhovnicesc să devină întocmai ca ei, atunci ce poate spune despre multele binefaceri pe care ni le-a dat Dumnezeu? „Doamne, strigat-am către Tine, Binefăcătorul meu!”

Rugăciunea noastră are însă și caracter de cerere. Greutățile, durerile, bolile care vin în viața noastră trebuie într-adevăr să le răbdăm. Omul caută atunci la oameni, la puterea care vine de la ei, să găsească curaj. Însă, în principal, Cel care îi sprijină pe oameni în aceste greutăți, în durere, în boli, cancer, coronavirus, în problemele pe care le înfruntă zilnic este Însuși Dumnezeul nostru! De aceea, omul se întoarce spre El cu cereri și Îi spune: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă: că Ție s-a încredințat sufletul meu, și în umbra aripilor Tale voi nădăjdui.”

Nu există altă nădejde! Nu există alt sprijin! Nu există altă situație care ar putea să-i dea acea perspectivă a nădejdii în greutățile prin care trece, decât numai Dumnezeu!

Concluzii

De aceea, iubiții mei frați, cine ne va izbăvi? Sistemele politice? Știința, bogăția? Nu! Rugăciunea noastră, care e respirația noastră. Rugăciunea de un gând către Hristos: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Și către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne!”

Tot parcursul duhovnicesc al omului e o scară. Biserica noastră ne-a înfățișat această scară începând de la smerenie. Această Scară ne arată cum trebuie ca omul să meargă corect pe această cale duhovnicească. Așadar, Sfântul Ioan Scărarul, în această unică carte pe care a scris-o, ne transmite cum poate omul urca corect pe drumul urcușului său duhovnicesc. În această perioadă a Postului, Biserica noastră folosește foarte mult această imagine a scării, pentru că nu facem nimic altceva decât să urcăm în vârful ei, care este Învierea lui Hristos.

 https://www.chilieathonita.ro/2022/04/06/rugaciunea-in-invatatura-sfantului-ioan-scararul/