Ea nu cere atenție – doar stă lângă Prunc, acoperindu-L cu privirea ei. Și astfel ne învață lecția cea mai grea: adevărata măreție se ascunde în umilință, iar cea mai mare putere este să taci și să iubești până la capăt.

 În a doua zi de Crăciun, când ieslea încă răsună de plânsetul Pruncului, contemplăm pe Maica Domnului – Poarta Cerului, prin care Dumnezeu Se coboară în lume, sfințind firea noastră căzută.

În tăcerea ei profundă, nu a vorbit mult, ci a păstrat toate în inima ei (Luca 2:19) – o tăcere plină de rugăciune, care ne învață să ascultăm glasul lui Dumnezeu dincolo de zarva lumii.

Smerenia ei nu este o simplă virtute omenească, ci o prăpastie fără fund a dragostei divine: cea mai curată și mai înaltă dintre toate făpturile create se pleacă până la pământ, numindu-se „roabă”, pentru ca noi, cei căzuți în noroiul păcatului, să fim ridicați la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Iubirea ei nu e sentimentală, ci jertfă vie: inima străpunsă de sabie (Luca 2:35) devine izvor de milă pentru noi toți, păcătoșii.

Ea nu cere atenție – doar stă lângă Prunc, acoperindu-L cu privirea ei. Și astfel ne învață lecția cea mai grea: adevărata măreție se ascunde în umilință, iar cea mai mare putere este să taci și să iubești până la capăt.