Sfântul Paisie despre lupta Postului Mare

 Postul Mare Fericit și trei zile fericite.

Cred că în acest Post Mare nu ar trebui să aveți multe treburi casnice și că ar trebui să participați mental la Patimile Domnului, lucrând mai duhovnicește.

Din momentul în care începe Triodul, trebuie să începem călătoria spre Golgota. Și, dacă cineva folosește spiritual această perioadă, atunci când moare, sufletul său va călători în sus, nestingherit de „taxe” și obiceiuri. În fiecare an vin aceste zile sfinte, dar în fiecare an trece și un an; și aceasta este problema. Am folosit-o spiritual sau am risipit-o material?

Odată cu toate celelalte schimbări seculare ale erei noastre, și cele Trei Zile de Post Mare și-au pierdut sensul, deoarece oamenii seculari au trei zile în fiecare săptămână – vinerea, sâmbăta, duminica – cu viață seculară. Din fericire, adevăratul sens spiritual al celor Trei Zile de Post Mare este păstrat și în mănăstiri și în câteva familii creștine din lume, și astfel lumea este ținută unită. Rugăciunea și postul mult care au loc în fiecare an în aceste Trei Zile, la începutul Postului Mare, previn lumea de multe alunecări spirituale care apar de obicei în cele trei zile seculare.

– Părinte, cum pot să mă străduiesc mai mult să am stăpânire de sine în timpul Postului Mare?

- Oamenii seculari respectă acum într-un fel abstinența în timpul Postului Mare, în timp ce noi, călugării, trebuie să fim mereu atenți. Totuși, principalul lucru la care trebuie să fim atenți sunt patimile spirituale și apoi cele trupești. Pentru că, dacă cineva dă prioritate exercițiilor fizice și nu se luptă să stăpânească patimile spirituale, nu se realizează nimic. Odată, un laic s-a dus la o mănăstire la începutul Postului Mare și un anumit călugăr l-a tratat brusc, aspru. Totuși, acel biet om avea un motiv întemeiat și l-a justificat. A venit mai târziu și mi-a spus: „Nu-l înțeleg greșit, părinte; era, vedeți, din postul de trei zile!” Dacă postul de trei zile pe care îl ținuse ar fi fost duhovnicesc, ar fi avut o dulceață duhovnicească și ar fi vorbit cu cealaltă persoană cu puțină bunătate. Dar s-a forțat în mod egoist să țină un post de trei zile și, pentru asta, totul a fost vina lui.

– Părinte, la ce ar trebui să mă gândesc în timpul Postului Mare?

– Gândiți-vă la Patimi, la jertfa lui Hristos. Chiar și noi, monahii, trebuie să trăim neîncetat Patimile lui Hristos, pentru că diferitele tropare, toate Slujbele, ne ajută în aceasta în fiecare zi.

În Postul Mare ni se oferă cea mai mare ocazie de a ne strădui și de a participa mai intens la Patimile mântuitoare ale Domnului nostru, cu pocăință și penitențe, cu încetarea patimilor și reducerea hranei, din dragoste pentru Hristos.

Să folosim, pe cât putem, această etapă spirituală cu multiplele condiții și posibilități care ne sunt date, pentru a ne apropia de Hristosul Cel Răstignit, pentru a fi ajutați de El și pentru a ne bucura de Sfânta Înviere transformați spiritual, după ce am trăit Postul Mare mai spiritual.

Vă doresc multă putere în Postul Mare, ca să vă puteți înălța pe Golgota alături de Hristos, împreună cu Fecioara Maria și cu Sfântul vostru Ocrotitor Ioan Teologul, și să participați la cumplitele Patimi ale Domnului nostru. Amin.

Sfântul Paisios al Muntelui Athos, Discursuri VI, Despre rugăciune, Sfânta Mănăstire „Evanghelistul Ioan Teologul”, Souroti, Salonic 2012, pp. 198-200.

Doamne, mă pocăiesc pentru toți cei care...

 Sfântul Nicolae Velimirovici*

Mă pocăiesc pentru toți cei care se îngrijorează, care, sub greutatea grijilor lor, îngenunchează și nu știu să-și pună toate grijile în Tine. 

Pentru o persoană slabă, chiar și cea mai mică grijă este de nesuportat, în timp ce pentru Tine chiar și un munte de griji este ca un bulgăre de zăpadă aruncat într-un cuptor aprins.

Mă pocăiesc pentru toți bolnavii, pentru că boala este rodul păcatului. Când sufletul este purificat prin pocăință, boala dispare odată cu păcatul, iar Tu intri în suflet, Sănătatea mea Veșnică.

Mă pocăiesc pentru cei necredincioși, care cu necredința lor îngrămădesc griji și boli.

atât față de ei înșiși, cât și față de prietenii lor.

Mă pocăiesc pentru toți cei care blasfemiază,

pentru că nu știu că Te hulesc pe Tine, Gazda care îi îmbraci și îi hrănești.

Mă pocăiesc pentru toți ucigașii, care iau viața altuia pentru a-și salva propria viață.

Iartă-i, Cel Mai Milostiv, căci nu știu ce fac.

Pentru că ei nu știu că nu există două vieți în Univers, ci una singură.

Și că nu sunt doi oameni, ci unul singur.

Și au tăiat jumătate din inimă pentru a proteja cealaltă jumătate.

Ah, ce morți sunt cei care și-au tăiat jumătate din inimă!

Mă pocăiesc pentru cei care jură stăpânesc jurământul, pentru că, într-adevăr, și ei sunt ucigași, sinucigași.

Pentru toți cei care își exploatează frații și acumulează bogății fără rost, plâng și suspin, pentru că și-au îngropat sufletele și nu au cu ce să se înfățișeze înaintea Ta.

Pentru toți cei mândri și aroganți plâng și suspin, căci sunt înaintea Ta ca niște cerșetori cu sacul gol.

Pentru toți bețivii și lacomii plâng și suspin, pentru că au devenit robii sclavilor lor.

Pentru toți cei care strică căsnicii, mă pocăiesc, pentru că au trădat încrederea Duhului Sfânt, Care i-a ales să zidească viață nouă prin ei, în timp ce ei, slujirea vieții, s-au transformat în distrugerea vieții.

Pentru toate buzele false, pentru toți ochii încețoșați, pentru toate inimile împietrite, pentru toate pântecele nesățioase, pentru toate mințile întunecate, pentru toate voințele rele, pentru toate gândurile urâte, pentru toate amintirile care distrug sufletul, mă pocăiesc și suspin.

Mă pocăiesc, Doamne, pentru cei vorbăreți, căci au prefăcut darul Tău prețios, darul vorbirii, în nisip ieftin.

Mă pocăiesc pentru toți cei care distrug casa aproapelui lor și pacea lor, căci în felul acesta au adus asupra lor și asupra poporului lor un blestem.

Mă pocăiesc pentru întreaga istorie a oamenilor, de la Adam până la mine, păcătosul, pentru că toată istoria este în sângele meu.

Pentru că eu sunt în Adam, și Adam este în mine...

Pentru toți cei, mari și mici, care nu tremură înaintea Prezenței Tale minunate, plâng și strig;

Doamne, Preamilostive, ai milă și mă mântuiește. *Belgrad 1922

[Din Rugăciuni lângă lac, Poemul XXIX (29), 1922.]

SINGURĂTATE, reflecții teologice!

 Depărtarea de Dumnezeu aduce singurătate. (Sfântul Porfirie de Cavsokalivit)

Izolarea și singurătatea sunt potrivite pentru contemplare și rugăciune. De multe ori Hristos s-a suit singur pe munte pentru a ne învăța că, pentru a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să fim liberi de orice zgomot și să căutăm un timp și un loc liniștit, departe de zgomot. (Sfântul Gură de Aur)

Atunci Diavolul atacă mai mult, când vede că suntem izolați și închiși în noi înșine. De aceea, și din acest motiv în special, trebuie să ne bucurăm neîncetat împreună cu ceilalți, pentru a nu fi vulnerabili în fața Diavolului. (Sfântul Gură de Aur)

Numai acela se simte singur cine nu-L cunoaște pe Dumnezeu, chiar dacă toți oamenii se asociază cu el. (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Conștiința prezenței lui Dumnezeu nu permite ca sentimentul de singurătate, nici plictiseala care o urmează, să ne domine inimile. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Când suntem singuri, să nu lăsăm timpul să se irosească. Să folosim spiritual momentele de izolare care ni se prezintă din când în când, în mijlocul numeroaselor noastre preocupări zilnice, îndreptându-ne mintea către Domnul, către rugăciune, către gânduri plăcute lui Dumnezeu. Astfel, oricât de scurte ar fi aceste ocazii, ele ne vor umple de mângâiere duhovnicească, de mângâiere cerească, care nu se poate compara cu nicio mângâiere pământească... (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Oamenii interpretează singurătatea ca pe un sentiment de absență a celor din jur și simt că sunt complet singuri. 

Însă, Părinții interpretează singurătatea ca fiind absența Duhului Sfânt în om, drept urmare acesta nu simte că atunci când este complet singur, este cu alți 2, ca să nu spun 3! Pentru că atunci când omul este singur, îngerul său păzitor și Hristos sunt cu el. Și dacă îl includem și pe vrăjmașul care veghează de la distanță, suntem 3. Prin urmare, singurătatea nu este absența oamenilor, ci absența Harului din om. (Starețul Efrem de la Schitul Sfântului Andrei)

Există oameni care, atunci când sunt singuri, trec prin momente foarte dramatice, deoarece lipsiți de Har, nu pot fi împăcați cu ei înșiși. Singurătatea pentru ei este un iad, pentru că Harul nu îi mângâie. De aceea, ei caută să fie constant în lume, unde situația este temporar „acoperită”, dar nu este vindecată. (Starețul Efrem de la Schitul Sfântului Andrei)

Iată ce vă sfătuiesc pentru orele voastre de singurătate: Invocați numele Domnului nostru Iisus Hristos fără încetare. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine.” Și forțați-vă în această lucrare, chiar dacă El se supără și reacționează. (Starețul Gabriel de la Muntele Athos)

Cercetează și cărțile Sfinților Părinți. Mulți în Mănăstire sfințiți, în pustie puțini, puțini. Căci pustnicul își face toată voia. Mănăstirea este desăvârșită, toți împreună. Și Hristos a izbăvit mănăstirea, toți împreună o masă, toți împreună în rugăciune, toți împreună. (Sfântul Efrem de la Catunakiotis)

Există momente când oamenii disperă și se descurajează, ceea ce, în felul său, este un fel de mândrie. Dacă o persoană iubește lucrurile lumii, atunci cu siguranță va fi condusă la dezamăgire, pentru că nu-L va găsi pe Dumnezeu în ele. Fiecare persoană se simte uneori singură, chiar și atunci când se află printre oameni, până în momentul în care este eliberată de lucrurile lumii. În acest moment, Dumnezeu vine și o consolează. (Starețul Tadeu de Vitovnica)

De ce există atâta singurătate printre oameni? Pentru că oamenii au devenit egocentrici și se iubesc pe ei înșiși într-un mod bolnav. Pentru că există și o bună iubire de sine, care este o măsură a ajutorării și a iubirii aproapelui: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. (Părintele Atanasie de Mitilene)

Numai cei care închid în ei înșiși deșertul, sălbăticia și pustiirea au motive să se teamă de singurătate. (Mitropolitul Lefkadei și Itacii, Nikiforos)

Așadar, stai pe malul mării, ca să nu vezi oameni răi. Fă-ți semnul crucii și spune: „Slavă Ție, Doamne! Mulțumesc, Dumnezeul meu!”. Soarele va răsări și îl voi saluta, ca și cum ar fi prietenul meu, iar seara din nou se va cufunda în mare și îl voi saluta de noapte bună... (Fotis Kontoglou)

Tratamentele naturiste miraculoase ale Parintelui Arsenie Boca

 

Claudiu PastorBoli, tratamente, terapii, cure, Credinta și Religie
Eram cu Părintele Arsenie şi l-am întrebat: „Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău”. Părintele zice: „Va veni şi mai rău”. Zic: „Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm”. „Mă, faceţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, cafea, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otravă, Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit”. (Maria Matronea, Sibiu)
Parintele Arsenie BocaO femeie avea pietre la fiere si a mers la parintele Arsenie. Era programata pentru operatie inca parintele i-a spus ” ma, nu te du la nici o operatie; tu fa ce-ti spun eu. Cand te duci acasa sa te duci sa iti cumperi si sa iti face ceai de limba cerbului cu coaja de portocala, dar neindulcit. Bea asa timp de cateva luni, 2-3 luni, bea asa in loc de apa si apoi du-te la control.” Ceaiul acesta zdrobeste pietrele si le transforma in nisip. O piatra localizata la fiere nu se poate elimina decat zdrobita si cu acest ceai se zdrobeste pe cale naturala. Sa incerce toti care au probleme cu fierea si sa vada cum se vor simti.
Părintele cunoştea medicină şi de multe ori ne spunea că „transpirăm” din cauză că nu ne funcţionează bine rinichii. Îi spuneam că îmi cade părul, iar el ne dădea remedii, că şi părul trebuie să se hrănească şi ne spunea să facem gălbenuş de ou cu ulei de ricin şi să ne spălăm capul şi să-l clătim cu oţet de mere. Totdeauna ne dădea soluţii la probleme de sănătate.
Altădată a venit un bolnav de plămâni şi Părintele i-a zis să ia hrean plămădit cu miere de albine, spunându-i că „Cel ce a făcut cerul şi pământul e în stare să lipească o piele ruptă”.
Cine-i ingust la minte, nu are leac nicaieri.
Daca impiedici un guturai prin medicamente il transformi in alte primejdii. Lasa fazele obisnuite ale bolii ca-i cel mai bun leac al ei(al bolii). Ferirea de frig ajunge.
Mersese la Părintele o femeie din Făgăraş (d-na Burlea) destul de în vârstă, care avea probleme cu ochii (cataractă), dar ajunsă în faţa lui, femeia a uitat pentru ce a venit la dânsul. Părintele o întreabă: “Care-i baiu’ mă femeie?”, iar ea îi răspunde: “Păi Părinte, am venit aşa, ca să vă văd,”. Părintele o întreabă : “N-ai venit pentru asta, mă! Nu ai venit pentru ochi?”. Bătrânica îi răspunse: “Vai Părinte, mă iertaţi, dar chiar pentru asta am venit la sfinţia voastră”. Părintele Arsenie îi spune: “Mă, şi ce ţi-au spus doctorii? Să te duci şi să te operezi. Aşa-i?”. “Da, Părinte”. “Mă, îi spune Părintele, să nu te duci la operaţie, că o să rămâi oarbă. Să faci ce-ţi spun eu. Primăvara, să pui o sticluţă la viţa de vie, şi din seva pe care o aduni în sticluţă, să iei câteva picături cu pipeta şi să-ţi pui în ochi şi nu o să mai ai nevoie de operaţie”. După un timp m-am întâlnit cu femeia şi cu adevărat nu a mai fost nevoie de intervenţie chirurgicală, pentru că îi trecuse cataracta cu seva de la viţa de vie, precum îi spusese Părintele.
Pr. Arsenie BocaOdata Parintele a spus: “Cand imi dati “telefon” sa staruiti, ca vin “telefoane” din mai multe parti si nu stiu de unde vine “telefonul””. Dar nu era vorba de telefonul propriu-zis. Daca te gandeai la Parintele, Parintele simtea ca cineva ii cere ajutor.(Ierod. Ieronim Coldea).
Când eram copil locuiam în Lisa, nu departe de Mânăstirea Brâncoveanu. Eram 10 fraţi (5 băieţi şi 5 fete). Numele de fată îl aveam Andreiaş. Aveam 13 ani când sora mea cea mare, Elena, de 23 de ani, era bolnavă de ochi (o dureau ochii, îi curgeau lacrimile şi îi scădea vederea). Se gândea să meargă la Bucureşti pentru operaţie. Dar într-o duminică, fiind la mănăstire, a ieşit Părintele Arsenie din biserică şi a strigat (era multă lume): „Leana din Lisa, vino-ncoace”. Când s-a apropiat i-a spus: „Tu eşti bolnavă cu ochii. Să nu te duci la medic la Bucureşti să faci operaţie”. I-a adus apă sfinţită: „Cu ea să te speli pe ochi“. Aşa a făcut şi boala i-a trecut imediat. De atunci a mers tot timpul la mănăstire şi ne-a luat şi pe noi, surorile. Aşa am ajuns să merg şi eu în fiecare duminică. (Bălan Silvica – Făgăraş)
O fată de 13 ani, oloagă, dintr-un sat din Ardeal, a stat o săptămână la mănăstire. Părintele Arsenie a făcut rugăciuni asupra fetei, ea fiind pusă pe un scaun în faţa altarului. Părintele a întrebat-o: Crezi în Iisus Hristos, în Dumnezeu-Tatăl, în Maica Domnului? Ea a răspuns: Cred din toată inima. La fel i-a întrebat şi pe părinţii fetei care au răspuns că şi ei cred. Părintele i-a zis fetei: Dacă crezi, scoală-te şi mergi! Ea a răspuns că nu poate. Atunci Părintele i-a zis iarăşi: Dacă crezi în Iisus Hristos, scoală-te şi vino la mine! Atunci fetiţa s-a sculat pe picioarele ei, ajutată, şi a mers spre Părintele Arsenie. Părintele i-a spus că atât cât va trăi să nu se ducă în lume la distracţii, baluri, dansuri şi să se încredinţeze în mâinile lui Dumnezeu. Dar după 2 ani, la 15 ani, fiind frumoasă, a mers la un bal şi astfel la scurt timp fata a murit.
Părintele Arsenie se izola de lume la izvorul din pădure. Apa de acolo devenise sfinţită prin rugăciunile lui, fiind izvor de mântuire creştinească. Vor fi vremuri grele, iar cei ce se vor osteni până acolo vor fi păziţi şi răsplătiţi de Domnul Iisus Hristos şi vor avea putere în credinţă. Mulţi credincioşi vin la acest izvor cu putere vindecătoare de orice boală, depărtând gândurile rele şi duhurile necurate. (Bârsan Elena – Sâmbăta de Sus)
A venit în biserică un om şi l-a intrebat pe Părintele dacă să mai mănânce fructe şi legume din grădină, că sunt radiaţii multe. Părintele a zis: „Măi, să pice din cer otravă pe pământ şi să mănânci; cine are credinţă, nu are nimic”. (Burs Maria, Ucea de Sus)
Imi amintesc ca la Ramnicu Valcea era un medic endocrinolog de exceptie, dr. Romulus Popescu. Era credincios (pe biroul lui se afla mereu Pravila de la Govora si viata sfantului din ziua respectiva), iar ca medic, parea de neintrecut. Cunostea bolnavul dupa mers, dupa cautatura ochilor. Se uita la el si spunea ceea ce se si intampla negresit: “In doi ani, omul acesta vine la mine”. Indragindu-l si respectandu-l in mod deosebit, ne-am gandit sa punem la cale o intalnire a medicului cu parintele – lucru care s-a si petrecut. L-am adus pe Romulus Popescu la Prislop, am batut la usa chiliei si, parintele, stand cu spatele la usa, a zis fara sa priveasca spre noi: “Hai doctore. De cand te astept!”. Nimeni nu stie ce au discutat unul cu altul. O zi si o noapte au stat zavorati in chilie. Cand a iesit de la parintele, doctorul era ca de pe alta lume, transfigurat si plin de lumina. Intrebandu-l ce s-a intamplat, Romulus Popescu a spus doar atat: “Nu stiu cand a trecut noaptea”. Insistand, el a mai adaugat, ca un rezumat si o concluzie: “Ce sa va spun, maicilor? Daca cineva n-ar avea picioare si ar implini intocmai ce spune parintele, omului aceluia i-ar creste picioarele la loc!”.
De obicei, pătimesc de cancer cei ce nu postesc niciodată. Cancerul încă n-are leac şi apare fără alte explicaţii, decât ca o frână pedepsitoare a desfrânării stomacului. Se vede că prin el se pedepseşte lăcomia mâncărilor şi obârşia desfrânării. Cancerul, această misterioasă anarhie celulară, mi se pare că vine tot cam din aceleaşi pricini din care vine şi o anarhie socială, tot un dezechilibru dovedeşte în vreo zonă necunoscută a organismului, sau vreo slăbire în serviciul de siguranţă al sistemului nervos. Bănuiesc despre roiul celulelor canceroase că au chiar o altă formă cromozomică; în tot cazul recesivitatea e sigură.
Schimbarea mea s-a petrecut cu viteza şi tăria unui fulger. Îmbrăcată subţire, cu pantofi decupaţi şi talpă de plută, mă plimbam ca un fotomodel printre oameni. La mormântul Părintelui însă, ceva s-a năruit în mine. Am început să plâng fără contenire şi prin faţa ochilor îmi treceau toate păcatele pe care le săvârşisem. Nu ştiu cât timp am stat la mormânt, dar când am revenit în curtea bisericii, aveam un dor cumplit de mântuire, un dor sfăşietor să rămân acolo, să nu mă mai despart de Părintele. Era peste puterile mele să mai plec. Prietenii care mă aşteptau la maşină nu au înţeles nimic. Credeau că am înnebunit, că trec printr-o criză de delir mistic. Într-o secundă am lăsat în urmă tot: o carieră strălucită, o casă superbă în cartierul Primăverii din Bucureşti, luxul şi toate deşertăciunile vârstei. Am câştigat infinit mai mult: ajutorul şi mângâierea Părintelui. (Maica Maria – Măn. Prislop)
Sfaturi şi îndemnuri ale Părintele Arsenie:
Bolile încep de la suflet, de la minte, de la concepţia despre lume, de la dezechilibrul mintal.
Paralizia loveşte de obicei pe cei nesătui de avere şi poate fi moştenită.
Bătrâneţea-i un cavou ajutător… Să nu cârtim la necazuri.
Fumatul slăbeşte nu numai plămânii, ci şi mintea omului, încât credinţa nu o mai vezi atât de curat.
Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.
Parintele Arsenie ne sfatuia ca atunci cand avem o problema sa spunem de 9 ori rugaciunea Tatal Nostru.
Parintele Arsenie Boca maicile DiaconestiTatal nostru Care esti in ceruri
Sfinteasca-se numele Tau
Vie imparatia Ta Faca-se voia Ta
Precum in cer asa si pre Pamant
Painea noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi
Si ne iarta noua gresalele noastre
Precum si noi iertam gresitilor nostri
Si nu ne duce pre noi in ispita
Ci ne izbaveste de cel rau
Ca a Ta este imparatia Puterea si Slava
In numele Tatalui Al Fiului Al Sfantului Duh
Amin.
El recomanda sa spunem cat mai des rugaciunea de mai sus (Tatal nostru) si rugaciunea inimii – “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine … (numele)”.
Aceste doua rugaciuni pot fi retinute usor si pot fi spuse oricand, acasa, pe strada, pe drum, etc. Spunand aceste rugaciuni in gand sau cu voce tare incepi sa le simti, incep sa iti lipseasca cand din varii motive uiti sa le spui.

Se vede în felul în care vorbești, în felul în care gândești, în felul în care iubești.

 „DĂ MAI PUȚIN STOMACULUI”, spunea Sfântul Vasile cel Mare. Nu pentru că mâncarea ar fi dușmanul tău, ci pentru că excesul îți tulbură claritatea. Când stomacul conduce, mintea adoarme. Iar când mintea adoarme, inima se înăsprește.

Ne-am obișnuit să credem că post înseamnă să scoți carne, să numeri zile, să bifezi reguli. Dar adevăratul post nu este o listă de alimente interzise. Este o disciplină a ființei.

Dar partea grea nu este foamea. Partea grea este tăcerea.

„Fă limba să tacă.” Aici începe revoluția. Să nu mai răspunzi la fiecare provocare. Să nu mai arunci cuvinte ca să câștigi. Să nu mai judeci cu ușurință. Limba este cea mai rapidă armă a orgoliului. Postul adevărat îți cere să o lași jos.

Ține-ți mintea clară. Asta înseamnă să nu hrănești gânduri murdare, resentimente, comparații, scenarii. Mintea noastră mănâncă mai mult decât stomacul. Consumă suspiciuni, invidii, frici. Postul înseamnă să alegi ce lași să intre.

Și apoi vine partea pe care o evităm:

 inima inocentă, blândă, smerită. Nu slabă. Nu naivă. Ci capabilă să nu se creadă centrul universului. Capabilă să ierte fără să țină scorul. Capabilă să nu se umfle de dreptate.

Poți să nu mănânci o zi întreagă și totuși să fii plin de răutate. Poți să respecți toate regulile și să rămâi gol pe dinăuntru.

Postul nu este despre a impresiona pe nimeni. Este despre a te curăța pe tine. Despre a reduce zgomotul ca să auzi ce contează. Despre a înfometa orgoliul și a hrăni conștiința.

Adevăratul post nu se vede pe masă. Se vede în felul în care vorbești, în felul în care gândești, în felul în care iubești.

"Nu mâncarea, nu traiul bun asigură sănătatea omului, ci viaţa sfântă, viaţa lui Hristos. Cunosc nevoitori care posteau mult şi nu au avut nicio boală. Nimeni nu s-a îmbolnăvit din pricina postului. Mai mult se îmbolnăvesc cei ce se hrănesc cu cărnuri şi ouă şi lapte, decât cei cu un regim frugal. S-a observat asta. Chiar şi ştiinţa medicală spune asta acum. Postitorii postesc şi nu păţesc nimic; și nu numai că nu păţesc, dar se şi vindecă de multe boli. Însă, ca să le faceţi pe acestea, trebuie să aveţi neaparat credinţă tare în Dumnezeu. Altfel vă ia ameţeala. Postul ţine şi de credinţă și se însoțește întotdeauna cu multă rugăciune."

"Ne vorbeşte părintele Porfirie"

Cu dragoste și timp, chiar și marea învață să devină un pasaj.

 Lumea

Lumea nu se schimbă mai întâi afară, ci în modul în care o vedem noi.
Același lucru poate fi ușor pentru unul și greu pentru altul, fiecare inimă măsoară viața după regula a ceea ce a trăit, a ceea ce se teme, a ceea ce speră.

O picătură pentru tine poate fi apă. Pentru o furnică, este un cer care cade.
Greutatea nu stă doar în mărimea lucrului, ci și în mărimea persoanei care îl poartă, în pământul pe care calci, în respirația pe care o ai în acea zi.
Așa că atunci când cineva spune "nu a fost nimic", uneori înseamnă totul.
Când cineva spune "Pot să fac față", uneori cere o plimbare fără să știe cum să ceară asta.

Sunt oameni care trăiesc furtuni în tăcere, zâmbind pentru educație, care trec din necesitate.
Oamenii care par puternici la exterior, dar pe dinăuntru, încearcă să pună cap la cap piesele
Punctul de vedere nu este o scuză, ci contextul.
Unde durerea găsește o voce, bucuria își găsește locul.

Când afli asta, încetezi rapid să judeci.
Începi să asculți mai încet.
Oferi prezență, nu predică. Înțelegi că există mici bătălii pe care nimeni nu le vede, dar care necesită curaj în același mod.

Ceea ce pare prea mare astăzi nu trebuie să devină o expresie.
Poți să-ți schimbi unghiul, să respiri, să faci un pas înapoi, să ceri ajutor, să ai grijă de tine.
Dumnezeu nu te împovărează cu asprime, te călăuzește spre înțelepciune, cel care știe să-ți îmbrățișeze propria fragilitate fără să-și piardă credința.

La urma urmei, viața cere un singur lucru simplu: să privești cu mai multă compasiune. Pentru celălalt, și pentru tine.
Pentru că, în funcție de locul unde este sufletul, chiar și o picătură poate deveni o mare.
Cu dragoste și timp, chiar și marea învață să devină un pasaj.

Cum să le eviți?

 "Somnambulismul torturat" sugera acest studiu modest despre manifestările vampirizante, cartea Misionarii Luminii, de André Luiz.

"Dacă ne referim la liliecii care sugă, vampirul, printre oameni, este fantoma morților care se retrag din mormânt, târziu noaptea, pentru a se hrăni cu sângele celor vii, autorul nu greșește.
În fața neadaptării omului angajat în vicii și pasiuni, de ordine psihologică, vampirismul are o extensie de neconceput.

Larve: hrană mentală a entităților nefericite, formate de creațiile noastre inferioare.
Vampirismul: Acțiune prin care spiritele slab evoluate, înrădăcinate în pasiunile inferioare, se magnetizează în organizarea psihofizică a întrupatului (și dezîncarnatului), absorbind substanța vitală din ei.

Localizare
Stomac – Ficat – Sistem digestiv – Zona sexuală.

Tulburări emoționale, lăcomie, excese alcoolice, furie, tristețe, ură...

Cum să le eviți?

Conduită dreaptă/cultivarea neîncetată a obiceiurilor opuse, practicarea legilor

Instructorul Alexandre / "Dezechilibrele corpului bolnav / minții bolnave în perispirit se vor reflecta în corpul fizic.
"Ajungând la matrița perispirituală, în structura sa, prin loviturile vibrațiilor joase, vasul o va reflecta imediat."

Excesele de hrănire sau, în alte manifestări, vom crea larve, atragem către câmpul mental și fiziologic entități inactive.
Spiritele, care nu beneficiază de reînnoirea interioară.
Entitățile create de gândurile noastre produc efecte, sentimentele generează creații, gândurile dau naștere formelor și consecințelor expresiilor nedefinite."
Furie, disperare, ură, viciu, germeni periculoși în sfera sufletului.

Alexandre:
"Desigur, fauna microbiană, în analiză, nu va fi servită pe farfurii; va fi suficient pentru dezîncarnat să se agațe de tovarășii ignoranței, încă întrupați, a căror afinitate intimă este absorbția substanței vitale."
Să vedem cum descriu binefăcătorii spirituali organismul unui bărbat iubitor de alcool:
"Corpul semăna cu un butoi cu o configurație capricioasă, din interiorul căruia ieșeau anumiți vapori foarte mici, dar neîncetați."

"Tractul gastrointestinal părea complet inundat cu coniac."
"Mi-a fost frică de ficatul uriaș. Figuri mici și macabre se mișcau, lame, de-a lungul aortei, luptându-se disperat cu cele mai noi elemente de sânge."
Acele "figuri mici și înfricoșătoare" sunt larve.
Organismul, femeia dedicată, bune intenții, devia în excese
"Încă vast, plin de mase de carne și pastozități calde, așezate pe oțet cu miros înțepător."
Examinând zona sexuală a unui coleg, în tăcere profundă, așteptând momentul pentru a exersa psihografia, André Luiz observă:
“… Inundații larvare.

Doamne:
"Cel ce rămâne până la capăt va fi salvat."