Un bătrân duhovnic trăia liniștit într-o chilie smerită, aproape de marginea unei păduri. Într-o zi, a venit la el un tânăr tulburat, obosit de viața agitată și de oamenii care parcă nu-l mai înțelegeau.
– Părinte, nu mai pot. TOȚI ALEARGĂ, TOȚI SE GRĂBESC, TOȚI VOR doar BANI, PLĂCERI și SUCCES. Nu MAI GĂSESC LINIȘTE NICĂIERI. Nici în mine, nici în ceilalți.
Părintele s-a uitat blând la el și i-a spus:
🔥– Ia loc, fiule. Vezi candela aceea? Arde tăcut, fără zgomot, dar luminând toată chilia. Știi de ce?
– Pentru că are untdelemn și fitil…
– Așa este. Dar mai ales pentru că nu se grăbește, nu țipă, nu concurează cu becul, cu neonul sau cu blitzul de la telefon. Își face lucrarea ei smerită. Și Dumnezeu o vede.
Apoi, părintele a scos un telefon mobil și l-a pus lângă candelă.
❗️– Acesta, fiule, e omul de azi: lumină puternică, zgomot, notificări, imagini, grabă, epuizare. Dar când se termină bateria, cade tăcut. Fără rădăcini, fără liniște, fără sens.
– Și ce să fac, părinte?
– FII CA ȘI CANDELA. SĂ NU TE ARZI PENTRU APLAUZE, CI PENTRU DRAGOSTE. NU TRĂI CA SĂ FII VĂZUT, CI CA SĂ LUMINEZI. Și când vine noaptea, lumina ta smerită va fi mai prețioasă decât toate luminile lumii.
Tânărul a lăcrimat. Pentru prima dată, înțelesese:
❤️NU LUMEA TREBUIE SĂ SE SCHIMBE CA EL SĂ AIBĂ PACE, CI INIMA LUI.
Această pildă ne amintește că, în graba și superficialitatea vremurilor de azi, omul are nevoie mai mult ca oricând de rădăcină, liniște și sens. Și acestea se găsesc numai în Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.