Vâscul,
căruia i se mai spune şi „creanga de aur”, este recunoscut drept simbol
al Sărbătorilor de iarnă. În mitologiile europene, vâscul are un loc cu
totul aparte, fiind considerată o plantă încărcată de magie, simbol al
curăţeniei spirituale, al libertăţii şi armoniei, semn de bun augur al
dragostei, apărător şi protector al casei şi al familiei.
Vâscul
era considerat o plantă sacră atât de norvegieni şi druizii celţi, cât
şi de indienii nord-americani. Atârnat deasupra uşii, vâscul aduce noroc
în casă, bunăstare şi fericire. Vâscul îşi menţine prospeţimea verde şi
în timpul iernii, rezistând la ger şi întuneric. Vechii germani credeau
că această plantă provine direct din cer. Pentru că nu-şi pierde
frunzele niciodată, ca şi bradul, se crede că aduce spor şi sănătate în
familie şi în casă. Este simbol în stabilitatea şi fericirea cuplurilor
de îndrăgostiţi, existând credinţa că o crenguţă de vâsc aduce cu ea un
înger ce păzeşte dragostea.
Potrivit
unei tradiţii mult răspândite (în special în ţările anglo-saxone) cei
care se sărută de Crăciun sub o ramură de vâsc vor avea bucurie şi
fericire.
Celţii
au fost cei care au iniţiat un adevărat cult al acestei plante pe care o
considerau de esenţă divină. În viziunea lor, cel mai preţios vâsc era
cel crescut pe stejar – îl numeau „lacrima stejarului” şi însoţeau
culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase. Druizii, preoţii
celţi înveşmântaţi în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, şi-l
înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau
ofrande şi se jertfeau doi tauri albi, înălţându-se rugi către zeii
atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.
O
altă legendă spune că Balder, fiul zeiţei norvegiene Frigga, ar fi fost
ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiţei l-au readus la
viaţă, iar ea a binecuvântat planta. În alte legende medievale se spune
că vâscul era atât de mult venerat, încât dacă doi duşmani se întâlneau
din întâmplare sub un pom în care era vâsc, ei încetau imediat duşmănia
şi se împăcau spre cinstirea vâscului, a cărui putere magică o
recunoşteau astfel, , potrivit volumului „Cartea de Crăciun” de Sorin
Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Vikingii
divinizau vâscul, îl considerau un simbol al păcii, era ca un spirit
ce-i proteja de cele rele. Grecii au spus că Eneas a păşit în lumea
cealaltă pe o poartă deschisă cu o mlădiţă de vâsc. Romanii l-au aşezat
sub formă de coroniţă pe capul zeiţei Diana, simbol al fertilităţii.
În
ajunul Anului Nou, oamenii îşi împodobesc casele cu vâsc ca simbol al
bucuriei şi pentru pacea sufletească. Sărutul sub vâsc este asociat
pentru prima oară cu festivităţile organizate de greci cu ocazia
Saturnaliilor, iar, mai târziu, cu tradiţiile primitive legate de
căsătorie.
Acest
obicei îşi avea originile în mai multe credinţe. Una dintre acestea era
aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate. De Crăciun, fiecare
fată care stătea sub coroniţa de vâsc nu putea refuza sărutul. Acesta
putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată,
avea ghinion în dragoste în anul următor şi nu se căsătorea.
Obiceiul
mai spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să
rupă şi una dintre bobiţele albe ale vâscului. După ce toate bobiţele au
fost rupte, nimeni nu se mai săruta sub coroniţa de vâsc.
Chiar
dacă semnificaţia strămoşilor a fost uitată, obiceiul sărutului sub
vâsc este păstrat în multe ţări. Dacă un cuplu îndrăgostit se sărută sub
vâsc înseamnă că va avea o relaţie lungă şi fericită. În ţările
europene, acest obicei se practică în noaptea de Anul Nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.