Te strâng tare la piept, de teamă că te-aș putea pierde.

”De unde am venit, unde m-ai găsit?” întreabă nou-născutul pe mama sa?

Ea își strânge copilul în brațe, și, plângând și râzând în același timp, îi răspunde:

”Comoara mea, erai ascuns în inima mea, erai dorința inimii mele. Erai în păpușile copilăriei mele. Când modelam dimineața imaginea zeului meu, te modelam și remodelam de fapt pe tine. Tu erai pe altar împreună cu divinitatea căminului nostru; adorând-o, te adoram de fapt pe tine. În toate speranțele mele, în toate iubirile, în toată viața mea, în cea a mamei mele, tu erai cel care trăia. Spiritul nemuritor care protejează căminul nostru te leagănă dintotdeauna. În copilărie, când inima mea își deschidea petalele, tu o cuprindeai ca un parfum învăluitor. Prospețimea ta delicată îmi învăluie corpul ca un reflex de rouă care precedă răsăritul. Tu, copil al cerului, a cărui soră geamănă este însăși lumina primei dimineți, mi-ai fost adus de valurile vieții universale care te-a așezat în inima mea. Când îți contemplu chipul, mă cufund în mister: tu cel care aparții tuturor, mi-ai fost dăruit mie. Te strâng tare la piept, de teamă că te-aș putea pierde. Prin ce minune oare comoara aceasta a lumii a fost încredințată brațelor mele fragile?”

Rabindranath Tagore