Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit un sac plin cu porumb. Uitându-se de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-l vedea nimeni.

S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a aplecat să ia sacul. Dar deodată s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus.

Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:

– Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut niciun om, dar m-ai fi văzut Tu.