Supararea noastra, invinuirea, ura, reprosul, acuzatia, sunt iadul.
Placerea peste nevoie, comoditatea, bunastarea, siguranta vietii, tot ce noi dorim mai mult si punem pe primul plan, ne ia viata.
Pentru ca ne lipim si atunci ne este frica ca pierdem si devenim diavoli.
Si te uiti la acel om si vezi furie, manie, si ura, nemultumirea, suprarea, frica - este capabil sa ucida ca sa-si apere ceea ce are, acela a intrat in iad.
Si-a pierdut linistea.
Diavolul este eu mai presus de toate, binele meu, dreptatea mea, adevarul meu, interesul meu. Cand raportam totul la binele nostru am devenit diavoli.
Cand nu suntem diavoli: cand primul gest este de daruire pentru ceilalti, nu pentru tine. Cand mai mult dai decat iei. Aceasta este fericirea cea mai mare, pentru ca nu ai ce sa pierzi sau ce sa ti se ia. Esti liber. Esti fara tine, adica Numai Dumnezeu prezent in tine. Si cand El este cu tine nu mai ai nicio grija si vine fercirea! Noi nu Il vrem pe Dumnezeu ca ar insemna sa nu mai vrem lumea. Dar cand vrei lumea, vrei suferinta. Aceasta este iadul. De ce? Pentru ca nimic din lumea aceasta nu este stabil si trece, este nimic. Si cand vrei ceva din ea vrei sa suferi, ca nu poti retine nimic, acessta este iadul: cand doresti lumescul si umanul, cand traiesti numai la nivelul simturilor brutale, animalice. ,,Cand trupului tau ii este bine si se bucura sufletul tau isi asteapta pierirea”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.