A fost odată ca niciodată o pădure în care ziua cântau păsările, iar noaptea insectele. Copacii erau plini de flori şi toate creaturile pădurii zburdau, savurându-şi libertatea. Toţi cei care intrau în această pădure erau conduşi la Singurătate, care era căminul lui Dumnezeu, cel care locuieşte în tăcerea şi în frumuseţea Naturii. A venit apoi Era Inconştienţei, iar oamenii şi-au construit clădiri înalte de sute de metri, distrugând apele, pădurile şi munţii într-o singură lună. Templele erau construite din lemnul pădurilor şi din pietrele care susţineau solul acestora. Turle şi minarete se ridicau falnice spre cer, iar aerul s-a umplut de sunetele clopotelor, de imnuri de slavă şi rugăciuni. Dar Dumnezeu s-a trezit fără casă... Dumnezeu ascunde lucrurile punându-le în faţa ochilor noştri. Stai! Ascultă ciripitul păsărilor, Şuierul vântului prin copaci, Sunetul valun1or oceanului Priveşte copacii, o frunză care cade, o floare Ca şi cum le-ai vedea pentru prima dată. Ai putea stabili astfel, subit, Contactul cu Realitatea, Cu acel Paradis Din care am căzut cu toţii în copilăria noastră, Alungaţi de propria noastră Cunoaştere.
Saraha, misticul indian, a spus: "Cunoaşte savoarea lipsei de Cunoaştere”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.