
Căci nu peste mult timp, au năvălit oamenii de "bine" peste mine și m-au învățat numai lucruri "utile și folositoare".

Așadar, când am crescut, oamenii de "bine" au venit și mi-au spus să nu iubesc chiar așa, pe oricine și oricum. Prin urmare, am început să cenzurez iubirea.

Apoi mi-au spus că nu pot fi chiar așa liber cum îmi închipui, căci trebuie să țin seama neapărat de norme și de reguli. Prin urmare, am uitat de libertatea spiritului, crezând că ea e inaccesibilă pe pământ.

Apoi mi-au spus să nu mă mai bucur atâta, că viața e o cruce, o suferință, un vaiet prelung în valea plângeri. Prin urmare, i-am luat în serios și am renunțat și la bucuria mea firească.

Apoi m-au amăgit că nu e ok să mă tot joc atâta de-a viața, ci să iau lucrurile în serios. Așadar, n-am avut încotro, am terminat și cu joaca.

Apoi m-au păcălit că nu se râde chiar așa din orice, că viața e o luptă de care pe care. Prin urmare, am început să filtrez și râsul.

Apoi mi-au spus să nu mai eman eu atâta lumină, să nu mai atrag atenția, ci să-mi văd de lungul nasului sau de scurtimea lui. Așadar, am incetat să mai strălucesc.

Și astfel, am devenit eu din ce în ce mai mic, mai defensiv, mai temător, m-am ofilit pe picioare și am murit.

Iar după ce am murit, am aflat marele paradox pe care l-am reprimat permanent pe pământ.

să iubești,
să fii liber,
să te bucuri,
să râzi și...
să emani lumină!"

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.