LEGENDA LUI FAUR - FEBRUARIE

 

Pentru că astăzi este întâi de făurar, iată o legendă populară care ne povesteşte legenda lunii februarie.

Legenda celor 12 frați (Butoiul cu vin)„A fost odată un moş pe care îl chema Anul. Avea doisprezece feciori, numiţi cum se cheamă pe la noi lunile anului: Ianuar, Februar, Martie şi aşa mai departe. Altă avere nu avea decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via, ca tot omul, şi vinul ce le-au ieşit îl pun tot într-un singur butoi. După ce au pus vinul în butoi, s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Zis şi făcut. Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu tibişirul câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus caneaua lui. Oameni cuminţi.
Februar, fiind cel mai mic, şi-a pus caneaua jos de tot, aproape de doagă; aşa era pe vremuri, cel mai mic la urmă. Fiecare din fraţi dorea să aibă ultimul vin nebăut în butoi, ca să facă în necaz celorlalţi că nu au fost economi, cum e omul nostru, care mai de care mai moţat.
Februar, fire mai altfel decât ceilalţi fraţi, a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea; trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau:
– Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face.
Îi vine poftă lui Ianuar să-şi guste şi el vinul. Suceşte de canea, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau; numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea.
Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui Februar şi e schimbătoare – acum cald, acum viscol, acum frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.”

Februarie este a doua lună a anului în calendarul Gregorian. Este cea mai scurtă lună gregoriană, care are numai 28 sau 29 de zile.

Este  strâns legată de ritualul curățirii ce se făcea anual la 15 februarie, când avea loc Festivalul de purificare.

Purificarea era menită caselor și câmpiilor, astfel lucrurile vechi din case erau aruncate și pământul era pregătit pentru însămânțările de primăvară.

 Această lună era închinată zeului împărăției subpământene Februs / Februus.

  În România, luna februarie, popular, se numește Făurar. Cunoscută în trecut și ca „luna lupilor”, februarie era o lună geroasă, cu zăpezi și viscole. „Făurar” reprezenta pregătirea fierarilor pentru primăvară, ascuțirea plugurilor, făurirea potcoavelor noi pentru cai, dar și a altor unelte.

Februarie, deși considerată capricioasă și aprigă, este o lună plină de sărbători și superstiții care prevestesc vremea. Bunul mers al casei și dragostea sunt și ele legate de cea de-a doua lună din an.

1 februarie. E sărbătorit „Stăpânul Omizilor”, Sf. Trifon. Pomii din grădini și livezi sunt stropiți cu aghiazmă. În această zi începe și Anul Nou Viticol. În unele zone ale țării, pe 1 februarie, bărbații stropesc pomii și îi udă cu „apă neîncepută”, luată în zori din fântâni sau de la izvor, și apoi sfințită de preot, ca să dea rod. De asemenea, sunt aprinse ruguri în livezi, focul simbolizând invocarea soarelui, dar și cu scop pragmatic, pentru a alunga dăunătorii (omizi, insecte, mucegai) prin fumul produs. „Scuturatul pomilor” este o altă îndeletnicire ancestrală, prin lovirea lor simbolică cu toporul și amenințarea: „Măi, pomule, face-i roade, că de nu, eu te tai!”. Ca răspuns al pomului, un copil rostește: „Lasă-mă, iartă-mă, nu mă lovi, nu mă tăia, c-oi înflori și-oi rodi, când vremea mi-a veni și de noroc ți-oi fi!”.

✔️2 Februarie. Este ziua în care se spune că poți povesti cum va fi anul. Întâmpinarea Domnului sau „Stretenia” e momentul în care „se întâmpină” iarna cu primăvara. 

Anul va fi bun, dacă vremea este frumoasă și dacă ursul își strică bârlogul și iese din hibernare.

10 februarie. Sfântul Haralambie. Se spune că atunci când Dumnezeu a împărțit pravila pentru fiecare sfânt, Haralambie a ajuns ultimul. De aceea, el a primit ce a mai rămas, o cățea legată cu un lanț din aur. Pentru că el a fost păstor, este considerat apărătorul vitelor. Nu se lucrează în ziua de Haralambie, singura îndeletnicire permisă fiind scărmănatul lânii.

24 februarie. Dragobetele. Făcând parte și ea din mitologia românească, echivalent al lui Eros din cea greacă, sau a lui Cupidon, din cea latină, Dragobetele este sărbătoarea autohtonă a dragostei. Sărbătoarea se mai numește și „Cap de Primăvară”, iar în unele legende, Dragobetele este considerat fiul Babei Dochia. Pe 24 februarie păsările se împerechează și își construiesc cuiburi, iar tinerii merg prin păduri ca să culeagă flori de primăvară și să adune apa din zăpadă pe care o mai găsesc pe jos.

29 februarie. O vedem în calendar doar o data la 4 ani, în anul pe care îl numim an bisect, așa cum spuneam și mai sus. Această ciudățenie, în comparație cu celelalte 11 luni care au fie 30, fie 31 de zile, a fost convenită acum peste 2000 de ani. Pentru că anotimpurile din calendar nu mai corespundeau cu fenomenele naturale, aceasta a fost o soluție a lui Julius Caesar, autorul calendarului iulian, în anul 46 înainte de Cristos.

Istorisire populară românească despre Sfântul Nicolae şi Sfântul Ioan Casian

Poporul român a simţit mereu ajutorul şi rugăciunea sfântului ierarh. Una ditre istorisirile populare româneşti vorbeşte despre Sfântul Nicolae şi Sfântul Ioan Casian, care mergeau spre cer, pentru a participa la Liturghia cerească. 

Poporul român a simţit mereu ajutorul şi rugăciunea sfântului ierarh. Una ditre istorisirile populare româneşti vorbeşte despre Sfântul Nicolae şi Sfântul Ioan Casian, care mergeau spre cer, pentru a participa la Liturghia cerească. Deodată, au văzut un om nevoiaş, al cărui car se înfundase în noroi. Omul împingea din greu, dar carul nu se urnea. Văzând aceasta, marele Nicolae a sărit în ajutorul omului, iar Sfântul Casian şi-a continuat călătoria, pentru a nu întârzia la marea întâlnire cu Dumnezeu. Acesta din urmă a ajuns pentru Sfânta Liturghie din cer.

Mai pe urmă, pe la mijlocul Liturghiei, a sosit şi Nicolae, murdar din cap până în picioare şi s-a aşezat ultimul în Biserica raiului. Însă Dumnezeu a zis: Sfinte Ioane Casiane, pentru că ai venit la timp, vei avea Biserici închinate în numele tău şi puţini oameni vor purta numele tău. Iar tu, Sfinte Nicolae, pentru că ai venit târziu, dar ai ajutat pe omul cel sărman, vei avea patru sărbători peste an şi milioane de oameni îţi vor purta numele şi zeci de mii de Biserici vor fi închinate în cinstea ta.

Această istorisire românească îşi are corespondentul său în tradiţia bizantină, cu deosebirea că ajutorul lui Nicolae a venit unor marinari în negura furtunii, şi nu unui om sărman cu carul înfundat în noroi.

(Diacon Dr. Ioan Valentin Istrati, Sfântul Ierarh Nicolae mirul iubirii lui Hristos, Editura Pars pro toto, 2007, pp. 133-134)

Sărbătorit fiind din patru în patru ani, pe 29 februarie, despre Sfântul Ioan Casian circulă multe legende și anecdote.

Tudor Pamfile povestește în “Sărbătorile la români” despre anul bisect și notează o legendă care există în tradiţia populară românească, cea a lunii februarie şi a sfântului Casian(cu hramul la 29 februarie).

„Odată Sfântul Casian s-a dus la Dumnezeu şi a început să se plângă Mântuitorului că oamenii nu-l cinstesc şi pe dânsul, cum îi cinstesc pe ceilalţi sfinţi. Dumnezeu îl întrebă însă:
– Ai făcut vreo faptă bună în lumea asta? Ceilalţi sfinţi au făcut multe fapte bune şi de aceea au câte o zi de ţinere.
Nesfârşind încă vorba, iată că vine acolo Sfântul Nicolae, ud leoarcă.
– Sfinte Nicolae, îl întreabă Dumnezeu, de ce eşti ud?
– Uite de ce, răspunse sfântul. Din pricina vântului mare, era gata-gata să se înece o corabie; cum am văzut-o, m-am aruncat în apă şi am scăpat-o de primejdie, iar pe oamenii ei, de la moarte.
Atunci Dumnezeu se întoarse către Sfântul Casian şi îi zise:
– Auzi cum fac fapte bune cei care au ţinere? Fugi de-aici şi la fiecare 4 ani să vii şi tu o dată. Şi de-atunci, luna februarie are câte 29 de zile la fiecare patru ani.”

O altă legendă ni-i înfățișează pe sfinţii Nicolae şi Casian, care au fost trimişi să cerceteze Pământul,  Au văzut ei un cum un ţăran avea căruța înțepenită în noroi și se chinuia, sărmanul, să o urnească. Fără să pregete, Sfântul Nicolae şi-a suflecat mânecile şi l-a ajutat pe sărman, în timp ce Casian a stat de-o parte să nu-şi murdărească dumnezeieştile veşminte. Și când doi s-au înapoiat în Rai, Nicolae s-a înfăţişat murdar şi obosit, iar Casian – cu hlamida nepătată. Atunci Dumnezeu a decis ca Sfântul Casian să fie sărbătorit numai o dată la patru ani – pe 29 februarie, iar Sfântul Nicolae să fie sărbătorit de două ori pe an – în decembrie şi mai. Și tot atunci i-a spus lui Dumnezeu lui Nicolae că numele său va fi purtat de multi creştini, spre deosebire numele lui Casian.

O anecdotă populară ni-l prezintă pe Sfântul Casian care era tare necăjit că nu avea și el o zi în care oamenii să-l prăznuiască.

Sf. Casian s-a dus la Domnul Dumnezeu ca să primescă şi el o zi în care creştinii să-l sărbătorească. Dar, spune legenda, Când a ajuns în Rai, totul era dat peste cap. Dumnezeu nu-și vedea capul de treabă, Sf. Nicolae se întorsese de pe mare, unde tocmai salvase o corabie şi era ud leaorcă, Sfântul Gheorghe umbla de colo până colo fiindcă nu găsea cu ce să-şi ascute lancea, Sfânul Petru pierduse cheia de la poarta Raiului, îngerii răgușiseră și nu țineau cum trebuie cântările, iar Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril se luaseră la bătaie cu dracii.

Și era Dumnezeu, ocupat să facă ordine, dar în Înţelepciunea Sa, i-a spus lui Casian: „Ştii ceva Sfinte, vezi ce ocupat sunt şi câte am pe cap, n-ar vrea Sfinţia ta să vină peste vreo patru ani?”

Iar de atunci se sărbătorește Sfântul Casian pe 29 februarie, odată la patru ani.