Spovedania unui păcătos – Episcopul Porfirie Uspenski

 

1. Mântuirea noastră începe prin renunţarea la lumea aceasta păcătoasă şi desfrânată sau prin dispreţuirea a tot ceea ce iubesc şi laudă oamenii lumeşti; prin indiferenţa faţă de bunurile pământeşti, care nu au niciun preţ, spre deosebire de cele veşnice, din ceruri.

Dar eu sunt total dedat acestei lumi, căci iubesc banii, confortul, lauda, slava, îmbrăcămintea frumoasă, distracţiile şi dansurile, deşi ştiu că după acestea, ca după focul de paie, nu mai rămâne nimic, În afară de scrum şi cenuşă. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; slăbeşte şi răceşte în mine dragostea pentru lumea aceasta şi, fie dacă vreau sau nu, du-mă pe calea mântuirii.

2. Indiferenţa faţă de lumea aceasta păcătoasă şi desfrânată înseamnă întoarcerea sufletului către desăvârşirea spirituală, iar primul pas către aceasta este pocăinţa sinceră şi cu lacrimi. Aceasta este judecarea aspra a sinelui în faţa lui Dumnezeu, părerea de rău cu lacrimi pentru păcatele săvârşite şi atenţia încordată totdeauna asupra faptelor mântuirii. Cel care se pocăieşte sincer îşi mărturiseşte fărădelegile, îşi plânge rătăcirile şi, necăutând la păcatele sale din fiecare zi, nu deznădăjduieşte şi nu părăseşte faptele bune, ci le exersează şi mai mult pentru ca, de acum înainte, să schimbe păcatele cu faptele mântuirii.

Dar eu câteodată mă judec aspru, însă de cele mai multe ori îmi scuz păcatele; câteodată îmi pare rău pentru acestea, dar din ochii mei nu picură acea apă sfântă care spală necurăţia sufletească; câteodată tind să mă împac cu Dumnezeu şi cu conştiinţa, fără a face vreun bine pentru aceasta. Dacă m-am lenevit peste măsură, nu muncesc de două ori mai mult. Dacă m-am îmbuibat, nu postesc. Dacă am supărat pe cineva, nu-mi cer iertare imediat. Dacă dau dovadă de zgârcenie, nu fac milă îndată. Dacă m-am mândrit, nu mă smeresc. Într-un cuvânt, nu aprind lumina în întunericul sufletului meu. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi dă-mi darul pocăinţei adevărate.

3. Cine începe să-şi mântuiască sufletul, acela îşi aduce aminte printre toate ocupaţiile sale zilnice că Dumnezeu cel Atotprezent şi Atoatevăzator îl vede ca pe un vas de sticlă şi conştiinta, aceasta îl reţine de la a minţi, a supăra, a fi parşiv şi de la alte păcate, împingându-l spre faptele bune.

Dar eu când fac ceva nu mă gândesc că mă vede Dumnezeu, ci la ceea ce văd oamenii şi la folosul meu din aceasta. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi nu pomeni uitarea mea de cele sfinte şi de Numele Tău cel sfânt, spus lui Avraam: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea mea şi fii fără prihană" (Facerea 17,1)

4. Cine vrea să-şi mântuiască sufletul, acela îşi aduce aminte zilnic de moarte şi de Judecata Înfricoşătoare, fără a se teme de moarte, care este schimbată cu învierea. Această ţinere de minte îl opreşte pe om de la a cădea în patimi şi îl apără de păcatele de moarte*, după cuvântul Domnului: "ţine minte sfârşitul tău şi nu vei păcătui în veci" (Ecclesiastul 8)

Dar eu, chiar dacă mă gândesc la moarte, o fac fiindcă mi-e frică să mor; şi această frică demonstrează că sufletul meu nu este curăţit de lacrimile pocăinţei şi nu are acea dragoste faţă de Dumnezeu care i-a înaripat pe mucenici spre Împărăţia Cerurilor. O Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; nu lua aminte la frica mea de moarte, căci eu ştiu că Tu eşti Dumnezeul celor vii, nu al celor morţi. Ajută-mă, Doamne, să înving aceasta cu harul Tău şi dă-mi o picătură din această dragoste cu care Te iubeau sfinţii mucenici.

5. Cel care îşi mântuieşte sufletul trăieşte cumpătat şi îşi struneşte trupul prin posturile stabilite de Biserica, ca un fiu credincios al ei.

Dar eu trăiesc fără a mă abţine de la ceva, mă îmbăt şi nu postesc, ca unul rupt de fraţii şi surorile mele întru Domnul, iar dacă postesc, fac acest lucru doar în ceea ce priveşte mâncarea, neînfânându-mi patimile, înjurând, fără a mă împăca cu aproapele şi fără a gândi la cele sfinte. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului şi neascultatorului de Biserica Ta cea sfântă! Fă-mă să postesc postul cel plăcut Ţie.

6. Este de ajutor omului pentru mântuirea sufletului său să se depărteze de societatea celor care gândesc cele necurate şi de cei imorali.

Dar eu mă întâlnesc cu unii ca aceştia şi câteodată chiar mă îndeletniscesc cu învăţăturile şi exemplele lor. O, Doamne, judec în faţa Ta această îndeletnicire a mea şi Te rog să mă izbăveşti de orice om rău.

7. Este de ajutor pentru mântuirea sufletului să citeşti Evanghelia şi Epistolele apostolice cu inima curată.

Dar eu nu citesc Scriptura, ci nişte cărţi care îmi adapă închipuirea necurată si îmi stârnesc patimile pierzătoare de suflet. O, Doamne, îndreaptă paşii mei după cuvântul Tău, ca să nu fiu stăpânit de vreo fărădelege.

8. Este de ajutor pentru mântuire să te rogi în Biserica lui Dumnezeu, în părtăşie cu ceilalţi creştini, ca să dai slavă lui Dumnezeu.

Dar eu mă lenevesc şi nu merg la Biserica, iar când merg acolo, uit pentru ce m-am dus şi unde mă aflu, vorbind urât, gândindu-mă la altceva sau uitându-mă aiurea, iar dacă mă închin cu semnul Sfintei Cruci şi mă rog, o fac din obişnuinţă, rece, fără a mă gândi prea mult sau pentru a mă înalţa sufleteşte. Nu sunt obişnuit să mă rog în părtăşie cu ceilalţi, în acelaşi cuget şi simţire. Atunci când se face vohodul cu Evanghelia, şi eu ar trebui să zic: « Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu ! », eu nu zic nimic. Se cântă Heruvicul, şi eu ar trebui sa mă rog : « Miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta...curăţeşte fărădelegea mea... Ţie unuia am greşit », dar eu nu zic nimic, fiindcă nici nu ştiu acest psalm. Are loc vohodul cu Cinstitele daruri, şi eu ar trebui să zic în mintea mea: « Pomeneşte-ne, Doamne, întru Împărăţia Ta », dar eu în aceste momente nu mă gândesc nici la Domnul şi nici la Împărăţia Lui. Aud ecfonisul: « Să mulţumim Domnului », şi nu-I mulţumesc Domnului pentru toate bunurile de care m-a învrednicit. Aud cântarea de biruinţă: « Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot », şi nu mă rog Lui ca să mă sfinţesc prin faptele bune. În clipele cele mai de taină ale slujbei, când se cânta: « Pre Tine Te lăudăm », când se invocă Duhul Sfânt peste noi şi peste Darurile ce sunt puse înainte, nu cânt Domnului din adâncul sufletului meu: « inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele; nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul tău cel Sfânt nu-l lua de la mine ». Iar în clipele când se cânta: « Vrednică eşti, cu adevărat » şi când se face rugăciunea pentru cei adormiţi şi pentru mântuirea tuturor celor vii, nu pomenesc pe părinţii mei care au adormit în credinţă şi nici nu mă rog pentru cineva. Când se zice către mine şi către toţi cei de faţă: « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă... să vă apropiaţi! », eu nu răspund prin: « Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu ».

O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; iartă-mi păcatul indiferenţei şi învaţă-mă să mă închin Ţie în duh şi adevăr, împreună cu fraţii mei credincioşi.

9. Creştinul adevărat nu ia în deşert numele Domnului, ţinând minte porunca Mântuitorului: "Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, şi ceea ce este nu, nu" (Matei 5,37)

Dar eu înjur de Dumnezeu, mă jur, câteodată fără a ţine cuvântul dat. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi scrie pounca aceasta direct în inima mea.

10. Creştinul adevărat nu minte

Dar eu mint foarte des şi prin minciunile mele îmi acopăr faptele rele sau mă feresc de reproşurile pe care le merit sau, minţind, bârfesc pe altii, despre care spun lucruri rele pentru a-i face de râs. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi nu pomeni minciuna mea, fie aceasta cu mintea beată, fie răutăcioasă, ci umple inima mea de frica Ta şi de dragostea pentru adevăr.