La marginea unui sat, lângă parcela ce o avea, stătea o bătrână și privea pământul.
Chipul ei, brăzdat de riduri adânci, ascundea o mare tristețe.
La un moment dat se aplecă și luă din acel pământ cât a putut cuprinde cu mâinile ei muncite de o viață.
Îl privi atentă, iar o lacrimă îi căzu pe țărâna uscată.
- De ce plângi, mamaie?
- Nu eu plâng, maică. Pământul plânge.
- Eu îl văd uscat. Dacă plângea era ud.
- Nu cu lacrimi plânge pământul, băiete. Privește-l cu sufletul, ascultă-l cu inima și atunci o să știi când plânge și când e fericit.
- Pot să încerc acum?
- Ai putea, dar nu o să reușești.
Pentru voi pământul nu este decât ceva pe care călcați.
- De ce spui asta, mamaie?
- Ca să-l simți, trebuie să-l iubești.
Și dacă l-ați fi iubit, nu l-ați fi vândut.
Aveți grijă că după ce noi nu vom mai fi nu o să mai aveți pe ce călca!
- Pe pământ vom călca, mamaie, că nu pleacă nimeni cu el de aici.
- Veți călca pe pământ, dar nu pe pământul vostru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.