Sărbătoarea Naşterii Domnului: simbol şi tradiţie

 

Crăciunul poate fi un cadou frumos pentru orice creştin, prin pacea şi liniştea pe care le aduce în sufletul fiecăruia. Pentru această sărbătoare, creştinii se pregătesc dinainte, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. De pe 15 noiembrie începe Postul Crăciunului, ţine până pe 24 decembrie şi este mai puţin aspru decât cel al Paştelui. Mai presus de orice pregătire pentru această sărbătoare este pregătirea sufletească. De aceea, creştinii ţin post, fiecare cât poate, asemeni sfinţilor din Vechiul Testament, care posteau aşteptând venirea Mântuitorului.

Timp de 40 de zile înainte de această sărbătoare, creştinii nu mănâncă carne sau produse lactate, pregătindu­se astfel pentru sărbători. La români, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători. El a fost, este şi va fi o adevărată bucurie pentru toţi oamenii, care după mulţi ani trăiţi sub povara păcatului strămoşesc primesc prin Naşterea Mântuitorului lumină în viaţa omenească, "acesta întrupându­Se de la Duhul Sfânt, făcându-Se om".

De Crăciun, mulţi consideră că e un prilej bun pentru ca familia să se reunească şi să petreacă mai mult timp împreună. Dar în afară de acestea, creştinii merg la biserică, unde cu adevărat este reînviat acel moment sfânt, al Naşterii Mântuitorului, când Fecioara Maria şi Iosif au plecat spre Betleem, iar Pruncul a fost născut noaptea într-o peşteră, primind daruri de la magi, asemeni unui rege: aur, smirnă şi tămâie. Asemenea magilor, şi creştinii trebuie să-şi pregătească darurile atât pentru semeni, cât şi pentru Dumnezeu. Smirna şi tămâia ne duc cu gândul la darurile duhovniceşti ce le fac creştinii semenilor şi lui Dumnezeu, adică dragostea, credinţa, nădejdea, iar aurul la darurile materiale.

Fiecare dintre noi are posibilitatea de a face un dar cât de mic, dar, fie el material sau spiritual, acesta reprezintă condiţia primirii în suflet a darului cel mai de preţ din lume, Pruncul Iisus Hristos.

Crăciunul a fost stabilit ca sărbătoare oficială în anul 325 de primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, fixându-se atunci ziua de 25 decembrie. În anul 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. La romani a fost reglementată sărbătorirea acestui mare eveniment abia în secolul al IV-lea, deoarece sfârşitul lunii decembrie coincidea cu serbările date în cinstea zeului Saturn, numite saturnalii, acestea fiind o formă de venerare a Soarelui, adică a luminii ce biruia întunericul. Unii episcopi au propus ca Naşterea Domnului să se sărbătorească în perioada 17-24 decembrie, neştiindu-se cu siguranţă care ar trebui să fie data corectă.

Datorită diferenţelor calendaristice, o bună parte dintre ortodocşi au serbat multă vreme Crăciunul în luna ianuarie, ruşii şi sârbii păstrând şi astăzi acest obicei.

Celebrul personaj legat de această sărbătoare este, fără îndoială, Moş Crăciun. Imaginea sa cunoscută astăzi a apărut în secolul al XIX-lea. Moş Crăciun arată ca un bătrân bun şi blând, cu barba albă, care aduce daruri copiilor.

Colindele vestesc Naşterea Domnului

De sărbătoarea Naşterii Domnului sunt legate o mulţime de obiceiuri frumoase. La noi, copiii merg în ajun cu colindul, din casă în casă, vestind Naşterea Domnului. Cele mai cunoscute colinde sunt: "Cu Moş Ajunul", "Florile Dalbe" şi "Steaua".

Copiii care merg cu steaua îşi confecţionează o stea mare din lemn, împodobită cu hârtie colorată şi cu crenguţe de brad, în mijlocul căreia se află de obicei şi o iconiţă ce o înfăţişează pe Maica Domnului cu Pruncul. Ea aminteşte de steaua care s-a arătat celor trei magi de la Răsărit, care s-au luat după ea ajungând la Betleem, tocmai la Naşterea Mântuitorului în ieslea cea săracă.

Cel mai important obiect decorativ care ne înfrumuseţează casa de sărbători este bradul veşnic verde. Copac cu o deosebită încărcătură simbolică încă din vremuri precreştine, bradul este asociat cu sărbătoarea Naşterii Domnului, triumf al vieţii asupra morţii, veşnic tânăr. Originile împodobirii caselor cu ramuri verzi în prag de iarnă se regăsesc în cadrul multor culturi diferite.

Astfel, egiptenii îşi împodobeau casele cu frunze verzi de palmier ca simbol al fertilităţii. Romanii îşi decorau casele cu crengi de brad în timpul saturnaliilor, iar druizii atârnau mere aurii şi aprindeau lumânări în stejari pentru a celebra solstiţiul de iarnă, ca simbol al vieţii veşnice şi al speranţei pentru reîntoarcerea primăverii. Tradiţia pomului de Crăciun împodobit cum îl ştim astăzi a apărut în Germania secolului al XVI-lea, primele decoraţiuni fiind confecţionate din hârtie colorată şi mere, aducând aminte de pomul vieţii din Rai.

Pomul vieţii, al renaşterii, plin de semnificaţii şi meniri pierdute în negura timpului, şi al civilizaţiilor, cu puteri magice, bradul se află în casele noastre pentru a ne încălzi sufletul, a ne face mai buni în anul care vine, pentru a reuni întreaga familie în armonie.

Aşa cum se întâmplă întotdeauna în preajma Crăciunului, toată lumea e prinsă în vârtejul pregătirilor de sărbătoare. Pe străzile deja împodobite strălucitor se simte o agitaţie tonică, optimistă. Ca în nici un alt moment al anului, ne gândim la cei dragi. E frumos, e aparte, dar în graba noastră am început să pierdem sentimentul autentic, creştin, al Crăciunului.

Transformăm această sărbătoare într-un pretext de mâncare, de veselie, de afişare a bogăţiei. Bine ar fi să nu ne oprim doar la manifestările exterioare ale bucuriei. Fără înţelegerea dimensiunii ei spirituale, nici o bucurie nu e întreagă. Naşterea Domnului e o sărbătoare a darurilor, dăruind omul comuniune cu ceilalţi. În felul acesta înaintăm puţin câte puţin în Dumnezeu, ne dezmărginim asemeni Lui, asemeni Mântuitorului, Care prin întrupare a consimţit să devină frate cu noi, devenind fiii aceluiaşi Tată.

Dar până să ajungem la aproapele ar trebui să începem cu noi. Cum putem să fim mai buni? Trebuie să avem o motivaţie personală şi să înţelegem sensul profund al iubirii. Numai în comuniune atingi această stare, doar fericirea altuia te fericeşte cu adevărat. Da, fericirea şi dărnicia se învaţă, se educă.

Lumina Crăciunului ar trebui să potolească în noi glasul nemulţumirilor de tot felul. Nu poţi aştepta sărbătoarea încrâncenat. Important e însă să ne străduim, să avem răbdare şi să privim mai cu luare aminte în jur. În afara stăruinţei de a fi mai bun, ce ne mai trebuie pentru a întâmpina cum se cuvine sărbătorile?

Orice sărbătoare este un popas. Ar trebui să ne uităm în urmă la ce am făcut peste ani, dar să privim şi înainte; să avem o privire critică, dar şi optimistă, fixându-ne ţinte precise. Nu există creştin adevărat fără ţintă. Creştineşte vorbind, ne mai trebuie cumpătare. Nu mai bine vom folosi energiile noastre pentru împodobirea interioară? Raiul va fi cina care nu se va mai termina. De ce nu transformăm sărbătoarea Crăciunului într-o pregustare a bunătăţilor viitoare?

Nu trebuie să uităm că Dumnezeu este peste tot. Iubirea se dobândeşte exersând şi se sporeşte când o împrăştii, cum spunea părintele Arsenie Boca: "Dumnezeu îl ia pe fiecare în inima Lui. Atunci, cum poţi să urăşti pe cel care stă în inima lui Dumnezeu?"... repetând mereu împreună cu Apostolul: "Dacă dragoste nu e, nimic nu e!".