Scrisoare către un om care spune că are credinţă în Dumnezeu, însă nu I se roagă

 

Pe străzile împodobite cu un covor pufos de cristale albe şi minunate, răsună glasurile vesele ale copiilor care aduc în casele oamenilor o preafrumoasă veste.

La geamul unei case liniştite, un băieţel angelic privea, cu o încântătoare admiraţie, mişcarea fulgilor de nea; chipul îi era mângâiat de palida lumină născută dintr-o lumânare ce se topea încet, ascultând parcă cuvintele Heruvimilor şi ale Serafimilor.

Întreaga suflare se pregătea pentru Taina ce se anunţa, cutremurându-se şi minunându-se totodată de măreţia acesteia.

– I-ai scris Moşului?

Femeia cu bucle aurii se apropie încet de băieţelul ei, sărutându-l pe creştet.

Copilul tresare uşor.

– Am scris o scrisoare, dar nu către Moş Crăciun.

– Dar cui i-ai scris, băiatul meu?

Copilul ridică privirea senină spre cerul înstelat, răspunzând în şoaptă:

– Pruncului Iisus.

Un moment de tăcere cuprinde atmosfera, doar lumânarea vorbind în graiul ei de neînţeles.

Fugind spre măsuţa de lângă pat, băiatul ia o scrisoare pe care o pune în mâna gingaşă a mamei sale.

– Doar Dumnezeu îmi poate îndeplini dorinţa pe care o am. În această perioadă, Moşul e prea preocupat şi nu cred că are timp şi pentru mine, dar Dumnezeu are cu siguranţă.

Sărmana femeie se chinuia lăuntric să nu plângă; inima îi plângea cu lacrimi de sânge, dar nu putea permite că durerea să îi fie trădată.

– Este timpul să dormi, altfel dorinţa nu ţi se va îndeplini. Rosteşte, cu greutate, aceasta.

Copilul surâde uşor şi, punându-se în pat, începe să colinde duios, urmat fiind de vocea caldă a celei ce i-a dat viaţa. Minutele trec repede, odată cu acestea ivindu-se şi somnul pe genele micuţe şi lipsite de vinovăţie.

Nemuritoarea mamă părăseşte camera. Lacrimile nu şi le mai putea ascunde, întreaga durere erupând din suflet.

Trece un minut, trec două, trec zece minute… uşoara şi temporara eliberare sufletească survenită în urma plânsului, îi mângâie inima.

Ştergând urma ultimei lacrimi de pe obraz, începe să citească scrisoarea pe care o ţinuse în mână, aşa cum ar ţine un dar preţios, dar firav.

„Mântuitorului Iisus Hristos,

Doamne, sunt eu, acelaşi copil care Te-a căutat cu ardoare zilele trecute pentru a-Ţi vorbi, după ce mama mi-a povestit despre minunata şi Sfânta Naştere a Ta şi după ce… Prunc Preasfânt, azi copiii petrec alături de părinţii lor, însă familia mea nu este întreagă. Nu vreau cadouri, vreau doar să îl văd pe tăticul meu; simt că doar Tu mă poţi înţelege cu adevărat, şi de aceea te rog, adu-l pe tatăl meu acasă.”

Cuvintele citite i-au cutremurat fiinţă; lacrimile nu îşi mai găseau puterea necesară pentru a izvorî din ochii îndureraţi, doar tăcerea scriind starea ce o cuprinsese.

Pe noptiera din lemn de brad se odihnea un album cu amintiri memorabile ce ilustrau cele mai frumoase momente petrecute alături de soţul iubit şi copilaşul cu chip angelic. Străinătatea îi răpise fericirea, lipsind-o de prezenţa necesară a sortitului ei… nu îi mai simţise braţele puternice cuprinzând-o într-o strânsă îmbrăţişare de şase luni, iar ochii lui blânzi îi lipseau mult, enorm de mult. Dintr-o icoană simplă, primită în urmă cu mulţi ani, un zâmbet sublim, plin de iubire, smerenie şi bunătate lumina încăperea, iar ochii blânzi ai Mântuitorului făceau inima să tresară.

– Dumnezeul meu, Tu îmi ştii durerea, ştii ce este în sufletul meu. Lipsa iubitului soţ mă copleşeşte… uneori simt că nu mai am puterea necesară pentru a rezista; doar Tu eşti sprijinul meu. Sufletul mi se frânge când văd tristeţea din ochii copilului meu care azi, când toate sunt cuprinse de bucuria Naşterii Domnului, este lipsit de prezenţa paternă…

O lumină aparte pătrunde în camera luminată doar de colorata veioză. Femeia îşi înălţă privirea spre cer şi zăreşte o măiastră stea în faţa căreia frumuseţea celorlalte flori celeste păleşte. Cerul vestea şi el Taina sfântă, iar văzduhul răsună de glasurile sfinte ale îngerilor, însă nimeni nu auzea dulcile cântări.

Se aud bătăi în uşă. Un fior rece străbate inima de mama.

Cu respiraţia întretăiată, aceasta se îndreaptă spre uşă şi, după ce inspiră profund, o deschide. În pragul uşii stătea un bărbat înalt, cu părul mătăsos şi ochii… vai, ochii lui erau precum două văpăi aprinse şi, totodată, în ei era cuprins un ocean nemărginit de iubire.

– Cine eşti? Rosti, dintr-o răsuflare, femeia.

În loc de răspunsul scontat, bărbatul o întreabă:

– De ce deznădăjduieşti?

– Eu… de unde ştii ce se întâmplă cu mine? Cine eşti?

– Dumnezeu nu îşi părăseşte niciodată copiii!

Vântul începe să sufle cu putere, purtând cu el fulgii mari de nea. Evenimentul neaşteptat îi distrage femeii atenţia de la bărbatul misterios. După câteva secunde, când priveşte din nou spre locul în care adineaori era musafirul neaşteptat, constată cu stupoare că aceste dispăruse la fel de brusc precum apăruse.

„Nu, nu poate fii adevărat! Tristeţea din sufletul meu mă face să văd lucruri ireale.’’

Închide uşa şi, întorcându-se, inima îi tresaltă, speriată fiind de apariţia bruscă a copialșului ei care stătea surâzător la câţiva paşi de ea.

– Băiatul meu, ce s-a întâmplat?

– Mămică, Pruncul Sfânt mi-a îndeplinit dorinţa. Tăticul va veni azi acasă.

Privirea tristă în care se putea citi cu uşurinţă îndoiala, nu îl descurajează pe copil.

– Nu mă crezi, dar vei vedea. Trebuie doar să ai încredere… Îngerul nu minte niciodată!

– Îngerul?

– Da, îngerul. Azi este Naşterea Domnului, cerul se uneşte cu pământul, iar îngerii Îl slăvesc alături de oameni pe Dumnezeu. Nu îţi înţeleg surprinderea… haide, tăticul trebuie să sosească, iar noi nu i-am pregătit nimic.

Cuprins de un entuziasm adorabil, băieţelul începe pregătirile pentru sosirea mult-aşteptatul părinte, în timp ce femeia îl privea stupefiată, neştiind ce să creadă, ce să facă.

Orele trec cu rapiditate, dar bărbatul nu a sosit. Lângă geamul îngheţat, copilul aştepta cu nerăbdare momentul întâlnirii… entuziasmul nu i-a dispărut, credinţa nu i s-a zdruncinat; doar mama era îngrijorată de tristeţea ce îl va cuprinde, când va constata că s-a înşelat.

– Puişorul meu, trebuie să dormi!

– Nu, mămică! Pruncul Sfânt a zis că tăticul va veni acasă şi am încredere în cuvântul Lui; ştiu că El nu mă va dezamăgi vreodată.

Cuvintele pe care bărbatul misterios i le-a spus, îi revin în minte, determinand-o să se întrebe:

„Dar… va veni într-adevăr?”

– Tăticul! Răsună vocea plină de emoţie a copilului care, nerăbdător, fuge spre tatăl său.

În întunericul nopţii se desluşeşte silueta unui bărbat ce îşi întindea larg braţele pentru a-l primi pe iubitul său copil. Imaginea revederii era extrem de duioasă, plină de lacrimi, zâmbete, veselie, şi încununată de lumină măiestrei stele care îi binecuvânta divin. Din icoana veche, Mântuitorul zâmbea duios, iar ochii îi luminau tainic, îmbrăţişând şi cuprinzând în ei întreaga suflare.

(Mihaela Gligan)