Sunt multe. Le aduni de-o viață și tot nu poți să
te oprești. Aduni și aduni tot felul de nimicuri. Îți plac astfel de
trofee care doar te împovărează și niciodată nu te eliberează. Uiți că
ești aici să trăiești, să simți, mereu să simți.
Și pentru că uiți că ești ca să simți și să sporești cu sufletul, tu în schimb aduni, aduni și iarăși aduni. Faci colecție de trofee. Acum o casă, apoi o mașină, acum o femeie, apoi o căsnicie, acum un job, mâine o afacere, te zbați ca să tot aduni. Și uiți mereu că ești.
Aduni trofee, le pui în vitrină și ți se pare că sunt ceva. Că au o valoare în ele însele. Că îți fac bine la psihic. Că lași ceva în urma ta. Praf, cenușă și pulbere...
Oamenii adună cu îndârjire și unii, la un moment dat, pierd totul. Se vor zbuciuma și vor plânge, vor urla și se vor victimiza. Acolo era sufletul lor, în acele lucruri. În praf, cenușă și pulbere...
Alții o vor lua de la capăt. De fapt, e mereu o luare de la capăt cu fiecare răsărit. Asta te stimulează cumva să trăiești. Și chiar te întărește. Spui tuturor că ai pierdut tot și ai luat-o de la capăt. Te-ai călit. Te-ai cunoscut mai bine. Ai rămas tu. Asta nu e pentru oricine. Căci sufletele slabe se identifică în materie doar. Praf, cenușă și pulbere...
Mereu fugi doar să uiți de ușurătatea propriei ființei. Asta te termină noaptea. Coșmaruri, regrete, frustrări, toate te invadează noaptea și te condamnă fără milă. Dar se face dimineață și iar o iei de la capăt. Acest capăt care revine mereu. Pe locuri, fiți gata, start! Te strigă iarăși trofeele nimicului. Și iarăși alergi și iarăși te zbați ca să lași ceva în urma ta. Să vorbească lumea frumos de tine. Ce om bun ai fost, nu-i așa?
Unii însă, au tot obosit să mai alerge după trofee. Se mulțumesc cu ce au. Adică cu darul care este viața. Alții, încrâncenati, abia așteaptă să alerge iarăși. Să adune și să tot adune. Să lase ceva în urma lor ca lumea să-i vorbească de bine. Ce oameni buni au fost! S-au zbătut toată viața. Și niciodată nu s-au oprit.
Marii colecționari de trofee...
Praf, cenușă și pulbere...
Și pentru că uiți că ești ca să simți și să sporești cu sufletul, tu în schimb aduni, aduni și iarăși aduni. Faci colecție de trofee. Acum o casă, apoi o mașină, acum o femeie, apoi o căsnicie, acum un job, mâine o afacere, te zbați ca să tot aduni. Și uiți mereu că ești.
Aduni trofee, le pui în vitrină și ți se pare că sunt ceva. Că au o valoare în ele însele. Că îți fac bine la psihic. Că lași ceva în urma ta. Praf, cenușă și pulbere...
Oamenii adună cu îndârjire și unii, la un moment dat, pierd totul. Se vor zbuciuma și vor plânge, vor urla și se vor victimiza. Acolo era sufletul lor, în acele lucruri. În praf, cenușă și pulbere...
Alții o vor lua de la capăt. De fapt, e mereu o luare de la capăt cu fiecare răsărit. Asta te stimulează cumva să trăiești. Și chiar te întărește. Spui tuturor că ai pierdut tot și ai luat-o de la capăt. Te-ai călit. Te-ai cunoscut mai bine. Ai rămas tu. Asta nu e pentru oricine. Căci sufletele slabe se identifică în materie doar. Praf, cenușă și pulbere...
Mereu fugi doar să uiți de ușurătatea propriei ființei. Asta te termină noaptea. Coșmaruri, regrete, frustrări, toate te invadează noaptea și te condamnă fără milă. Dar se face dimineață și iar o iei de la capăt. Acest capăt care revine mereu. Pe locuri, fiți gata, start! Te strigă iarăși trofeele nimicului. Și iarăși alergi și iarăși te zbați ca să lași ceva în urma ta. Să vorbească lumea frumos de tine. Ce om bun ai fost, nu-i așa?
Unii însă, au tot obosit să mai alerge după trofee. Se mulțumesc cu ce au. Adică cu darul care este viața. Alții, încrâncenati, abia așteaptă să alerge iarăși. Să adune și să tot adune. Să lase ceva în urma lor ca lumea să-i vorbească de bine. Ce oameni buni au fost! S-au zbătut toată viața. Și niciodată nu s-au oprit.
Marii colecționari de trofee...
Praf, cenușă și pulbere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.