Inima omenească poate să sufere. Ea este în stare să cuprindă mai multe lacrimi decât apele oceanului. Niciodată nu știm cât de adâncă și cât de nesfârșită este această inimă, până ce nenorocirea nu începe a-și dezlega barierele norilor ca s-o umple cu potopul întunericului…

Îți poți închipui cum arată adâncul inimii? Cred că ar arăta ca un altar – pentru că este sfânt; ca o zăpadă – pentru că este imaculat; ca o flacără – pentru că este fierbinte și ca moartea de neînduplecat… O văd cum iradiază pe chipul Omului Frumos și Nobil toate sentimentele… și stau și mă minunez, plină de admirație – când văd cum acestea încep să izbucnească, să curgă lin, bogat, sublim, adânc și alinător ca șoaptele unui râu, să-i alunece bogate și puternice prin fața ochilor, când aproape au scăpat de sub stăpânirea ei… și văd acest chip luminat de o expresie blândă, sinceră, serioasă, plină de bunătate, echilibrată, duioasă, plină de bunăvoință, conștiincioasă, credincioasă și înțeleaptă…

Este un spectacol plin de magie pe care nu-l pot uita niciodată! Da, un astfel de Om mi l-aș dori să-mi fie alături de-a lungul vieții; să-mi fie călăuză în cele ce-mi sunt cunoscute, să-mi fie stăpân și să mă îndrepte când greșesc, să-mi fie prieten întotdeauna!

Charlotte Brontë