Slavă...Şi acum...

 Întru fărădelegi fiind zămislit eu, desfrânatul, nu cutez să caut la înălţimea cerului; ci, îndrăznind la iubirea Ta de oameni, grăiesc: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre mine păstosul şi mă mântuieşte.

Stih: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi.

De vreme se dreptul abia se mântuieşte, dar eu, păcătosul, cel ce n-am purtat greul şi zăduful unde mă voi arăta? Ci eu cei din al unsprezecelea ceas împreună mă numără Dumnezeule; şi mă mântuieşte.

Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei:

Minunea minunilor văzând-o întru tine, făptura se bucură ceea ce eşti plină de har; că ai zămislit fără sămânţă şi ai născut, precum nu se poate spune, pe Cel pe Care nu-L pot vedea mai-marii cetelor îngereşti. Pe Acela roagă-L, Născătoare de Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Stihirile de umilință, care se cântă în Sfântul și Marele Post (Luni la Utrenie)Braţele părinteşti grăbeşte de-mi deschide, că desfrânat am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale căutând Mântuitorule, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită. Căci către Tine, Doamne, cu umilinţă strig : Greşit-am la cer şi înaintea Ta.

Stih : Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi

Înfricoşător este divanul Tău, judecata Ta dreaptă şi lucrurile mele sunt rele; iar Tu Milostive, apucând înainte, mântuieşte-mă şi mă scoate din osândă; fereşte-mă, Stăpâne, de partea caprelor, şi mă învredniceşte a sta de-a dreapta Ta, Judecătorule preadrepte.

Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei :

Ceea ce ai zămislit fără ardere Focul Dumnezeirii, şi ai născut fără sămânţă izvorul vieţii, pe Domnul, Născătoare de Dumnezeu ceea ce eşti plină de har, păzeşte pe cei ce te măresc.

Stihirile umilinței, care se cântă la toate glasurile în Sfântul și Marele Post (Marți la Utrenie, gl.1)

Văzându-Te,Hristoase,Maica Ta cea cu totul fără prihană,mort întins pe Cruce a strigat:Fiul meu cel fără început împreună cu Tatăl şi cu Duhul,ce este această rânduială nespusă a Ta?Prin care ai mântuit,Îndurate,zidirea mâinilor Tale,celor preacurate,Stăpâne.

Lemnului Crucii Tale ne închinăm Iubitorule de oameni, că pe el ai fost pironit,Viaţa tuturor; raiul ai deschis, Mântuitorule,tâlharului celui ce a venit la Tine cu credinţă şi s-a învrednicit de desfătare zicând către Tine: Pomeneşte-mă,Doamne!Primeşte-ne ca pe acela şi pe noi care strigăm: Greşit-am toţi milostivirii Tale, nu ne trece pe noi cu vederea.

Slavă...Şi acum...

Văzându-Te mieluşeaua pe Tine,Mieluşelul, răstignit pe lemn cu tâlharii şi împuns cu suliţa în coastă,din îndelungă-răbdarea Ta,Cuvinte,s-a tânguit strigând ca o maică. Ce taină străină şi înfricoşătoare este aceasta,Fiul meu?Cum acoperă mormântul pe Dumnezeu cel necuprins?Negrăit lucru este acesta ce se săvârşeşte.Dar să nu mă laşi pe mine,ceea ce Te-am născut,Fiul meu preadulce.