O pace blândă îmi umplea atunci sufletul și mă părăsea orice nevoie și orice tulburare a vieții.

 „S-a întâmplat de multe ori următorul fapt:
Seara, după apusul soarelui, închideam fereastra chiliei mele și o acopeream cu trei cuverturi, așa încât să creez cât mai mult posibil condiții de liniște și de întuneric.
Și îmi aplecam fața către podeaua chiliei mele, rostind rar cuvintele rugăciunii unul după altul și părăsind simțirea îngustimii chiliei mele mici și a minții mele și nesimțindu-mi trupul, ci simțind lumina cuvântului Evangheliei.
Duhul meu îndreptat către înțelepciunea cea veșnică a cuvântului lui Hristos se elibera de toată lucrarea materială și rămânea nemișcat în strălucirea Soarelui celui înțelegător, ca trupul care se întinde sub soarele de la amiază.
O pace blândă îmi umplea atunci sufletul și mă părăsea orice nevoie și orice tulburare a vieții.
La început lupta duhovnicească se concentrează înlăuntru, dar când atinge desăvârșirea, ea devine rugăciune pentru lumea întreagă, pentru Adamul universal.
Prima mișcare a dragostei merge către Dumnezeu, a doua către aproapele”.
(SF. SOFRONIE SAHAROV)