De obicei, oamenii au nevoia firească de a-şi trăi durerea mai întâi în singurătate.

 

" O iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanentă jertfire. (...)

Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tău, iar aceste suferinte te încearcă pentru a te putea defini, pentru a merita să fii încununat de Dumnezeu, căci El asta doreste.

Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar luptă fără jertfă nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci când lisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru că e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsă. Dar, chiar pedeapsă în sine, canonul înseamnă putinta revenirii, a întoarcerii la bine."

Părintele Arsenie Papacioc

"De obicei, oamenii au nevoia firească de a-şi trăi durerea mai întâi în singurătate. Cutremuraţi de o lovitură neaşteptată, ei simt de cele mai multe ori nevoia de linişte şi singurătate, şi această nevoie vine din frica pe care omul o încearcă fară voie în faţa clipei întoarcerii la viaţă. Singurătatea, pustiul îţi cuprind sufletul. Ai trăit multă vreme alături de cineva, aţi fost împreună la bine şi la rău; astăzi, după cuvântul Evangheliei, unul din voi a fost luat, iar celălalt a fost lăsat - a fost lăsat fară ajutor, fară sprijin pe acest pământ! Cum ţi se strânge inima de durere!

Cum îţi vine să te ascunzi de oameni până când va trece prima clipă de durere sfâşietoare!

Totuşi, Domnul ne cheamă şi pe noi, cum l-a chemat pe Iisus Navi, să ne ridicăm şi să II urmăm. Oricât de mult ne-am răsfăța singuri durerea, nu o s-o vindecăm. Singurul mijloc de a vindeca inima rănită este s-o

îndrepţi către Dumnezeu, să uiţi în El de durerea ta şi să-i ajuţi în numele Lui pe ceilalţi. Vedem că Domnul nu-i spune acestui urmaş al lui Moise să se ridice singur, ci îi spune: „Voi fi cu tine; nu Mă voi depărta de tine, nu te voi părăsi. Voi umple locul rămas pustiu; nu numai că nu te voi părăsi, ci nu Mă voi depărta nici măcar cu un pas de tine, numai să te ridici şi să îmi slujeşti. Mergi înainte, să nu-ţi fie frică de viitor. Toată tăria, apărarea, înţelepciunea, vigoarea, mângâierea ta se află în această făgăduinţă: Eu voi fi cu tine!"

Să ne ridicăm şi noi şi să Îl urmăm. Să-I încredinţăm Lui durerea noastră şi să pornim împreună cu El în întâmpinarea durerii lumii. Va trebui să mergem de-a lungul şuvoiului nenumăratelor dureri omeneşti: acolo ne vom îngropa propria noastră durere şi îi vom mângâia pe alţii cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (II Corinteni 1,4)."

("Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zileleanului, Editura Sophia)