Povățuește-o cum îi bine, învaț’o, degeaba! Ea tot pe-a ei face.

 

 

Șirătenie țigănească

Îl mînă păcatul pe romîn, de cunună niște țigani. Însurățeii numai bine nu trăiau: nu trecea săptămână și ei trebuia să se apuce de păr. Nănașii... că de ce-a mai lăsat Dumnezeu și nănași pe lume, cătau să-i împace. Făceau masă îmbelșugată, poftia pe fini, îi probezea, le da sfaturi, îi îndemnau să se împace că-i rîde lumea și cîte de alde acestea...
Cît ținea mîncarea și băuturica, țiganii se înblînziau că de cît n’ai fi avut ce zice; după ce flămînziau, iar s’apucau la păruială: aflase slăbiciunea nănașilor, așteptau poftiți la masă.
Hrănește-i azi cu bucate scumpe, hrănește-i mîine, se satură zi romînul de la o vreme, lehamite și nănășie și tot.
O dată – tot după o sfadă a țiganilor – să apucă de face plăcinte și poftește şi finii: vroeau să-i dojăniască odată și bine, ș’apoi de nu s’o înveghea, s’o rupă cu rudenia.
Pun plăcintele într’o tavă mare. De partea țiganilor, așază plăcinte de cele mai săcuțe-n brînză, mai arse și mai feștelite, lăsîndu-le așa uscate, făr’ să le mai ungă cu unt; de partea celor de casă pun plăcinte brînzoase și tăvălite prin unt. Țiganu’ vede, da tace. Plăcinta uscată și scorțoasă, cu greu lunecă pe gît.
- Și cum îți spuneam finule, mai las’ să treacă de la tine, ce să înțălegi tu de la un cap de muere? De-o vezi că greșește, închide ochii, fă-te naude, navede. Rîde lumea bre și-i rușine, că sunteți gospodari.
- Da’ eu n’am zis? Da’ ce să fac dacă are pe dracu într’însa? Povățuește-o cum îi bine, învaț’o, degeaba! Ea tot pe-a ei face. Cîteodată îmi vine să-i sucesc gîtu, ia așa. – Și țiganul apucă tavaua de urechi ș’o învîrtește de vine cu plăcintele cele unse drept el...