Intrigile diavolului

 Dracul la început era tot pe urmele lui Dumnezeu. Era ca umbra lui. El făcea tot ce-i poruncea Dumnezeu și cu toate că mai cârtea din când în când și mai făcea și de capul lui, rămăsese tot sluga credincioasă și mai pricepută a lui Dumnezeu. Era isteț și avea darul născocirii și multe din cele ce admirăm mai mult pe acest pământ, Dracului i-a venit mai întâi în minte. Dar n-a putut să le facă singur și numai Dumnezeu le-a dat forma desăvârșirii.
Dracului, însă, cu timpul, văzând că Dumnezeu îi ascultă sfaturile, i-a intrat în inimă fumurile măririi. Mai ales de când a văzut că are atâția draci sub conducerea lui și de când a văzut că și mulți din seminția lui Adam și a Evei ascultau bucuros de vorbele lui viclene și se deteră de partea lui. S-a hotărât atunci să răstoarne pe Dumnezeu din scaunul lumii și din tronul de piatră nestemată din cerul al nouălea și să domnească el peste toată lumea. Mai ales că, de la o vreme, Dumnezeu și Dracul erau într-o continuă sfadă. Dumnezeu îi cunoștea toate gândurile necurate, dar îl lăsase să-și facă mendrele, crezând, în bunătatea lui, că astea-s mofturi de copil râzgâiat. Dar Dracul tot drac rămăsese, ori luat cu binele ori cu răul. Cu cât îi făcea Dumnezeu toate poftele, cu atât era mai nesățios. Până și lui Dumnezeu i se înăcrise cu toanele lui și aștepta numai clipa să se scape de el.
Dracului i-a lipsit totdeauna curajul de-a face un lucru rău cuiva, pe față și cu hotărâre. Avea atâta armată drăcovenească, dar tot îi era frică să nu dea greș. De aceea mereu se codea și făcea în schimb planuri cum ar putea să-l învingă pe Dumnezeu mai degrabă prin vicleșug, decât prin luptă dreaptă. S-a apucat atunci să corupă pe îngerii lui Dumnezeu și chiar a izbutit să atragă de partea sa pe arhanghelul Luțifer și pe o parte din îngeri, care se arătaseră mai slabi și mai ascultători bârfelii și vicleșugurilor.
După asta a cerut voie de la Dumnezeu să-mpuște. Atotputernicul i-a dat voie, cu toate că știa ce gânduri necurate are în cap. Dar nu se temea de el. Atunci Dracul și-a rânduit oastea lui câtă frunză și iarbă, în companii cu puști și cu tunuri și au început să puște spre cerul al nouălea.
Dar Dumnezeu a trimis în contra lui armatele de îngeri, care i-au fost rămas credincioși, sub căpitănia arhanghelului Gavril. Îngerii au început să puște de sus și i-a alungat, strângându-i pe toți în mijlocul cerului celui dintâi. Și când erau mai înverșunați dracii, odată deschise Dumnezeu cerurile și unde au început să curgă la draci din cer pe pământ, ca o ploaie cu piatră.
Și cădeau de se făcuse pământul negru de atâta drăcime. Dar Dumnezeu a poruncit ca nici pământul să nu-i primească, pentru că îi era frică să nu-i omoare pe oameni, și s-au deschis pământurile sub ei, de au căzut până-n beznele iadului. Trei zile au căzut întruna fără conteneală, până s-a golit cerul de ei. Atunci îngerul Gavril a ridicat mâna dreaptă și a blagoslovit, ca fiecare drac să rămâie acolo unde l-a prins clipa blagoslovirii. Așa au încremenit toți pe unde se aflau atunci: unii în fundul pământului, alții pe pământ, alții prin ape, alții în văzduh, unii cu gura în jos, alții zvârcolindu-se, în sfârșit toți în toate chipurile.