Despre împărtăşirea în ziua de Paşti şi în Săptămâna Luminată
De mai multe ori mi s-a adresat următoarea întrebare:
Părinte, se poate să mă împărtăşesc de Paşti? Dar în Săptămâna Luminată? Dacă se poate, trebuie să continui şi postul?
Întrebarea e bună, dar trădează o neînţelegere până la capăt a lucrurilor. De Paşti nu pur şi simplu se poate, ci chiar trebuie să ne împărtăşim, iar în sprijinul acestei afirmaţii vreau să sintetizez câteva idei:
În primele veacuri ale Bisericii, aşa cum vedem în Sfintele Canoane şi la Sfinţii Părinţi, participarea la Liturghie fără împărtăşirea cu Sfintele Taine era un lucru de neconceput. Cu timpul, mai ales în spaţiul românesc, această evlavie a scăzut, iar rigorile pentru pregătirea de împărtăşanie au crescut pe alocuri exagerat (mai ales printr-o pregătire diferenţiată a clericilor şi a mirenilor). Dar chiar şi aşa, împărtăşirea cu Sfintele Taine la Paşti era o practică generală şi a rămas şi astăzi în toate ţările ortodoxe, unii chiar lăsând să se împărtăşească abia în ziua Învierii, de parcă cineva i-ar împiedica să o facă în fiecare duminică a Postului, iar de Paşti cu atât mai mult.
Împărtășania în ziua de Paști
În trecut, iar unii duhovnici şi astăzi, obişnuiesc chiar şi în cazul celor opriţi de la împărtăşanie pentru o perioadă mai îndelungată, să le dea voie să se împărtăşească la Paşti, ca după aceeea să-şi continuie canonul/epitimia. Aceasta se dă spre întărirea lor, ca Hristos să-i ajute să scape de un păcat sau o patimă, iar ei să se bucure de slăvitul praznic.
De aici a apărut pe alocuri ideea greşită precum că la Paşti s-ar împărtăşi doar tâlharii şi curvarii, dar oare avem împărtăşanie specială pentru tâlhari şi curvari, şi alta pentru cei care se cred sau chiar sunt normali? Nu este acelaşi Hristos la fiecare Liturghie? Evident că este vorba de un pogorământ special cu ocazia Paştilor şi nu de altceva.
Chiar şi cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur de la Paşti (citit la Liturghia din Ziua Învierii), trebuie înţeles tot din perspectivă euharistică. Îndemnul de a se apropia şi cei care au postit şi care nu au postit pentru că viţelul este gras, iar Stăpânul este darnic, se referă clar la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi este de mirare că unii citesc asta fără să înţeleagă.
Practici iudaice?
Este foarte important şi aspectul dogmatic al problemei. Lumea se înghesuie să cumpere şi să mănânce la Paşti carne de miel. Aceasta are o legătură mai ales cu tradiția iudaică (conform cărţii Ieşirea) de a mânca anume carne de miel. Dar noi trebuie să înţelegem că acel miel a fost o profeţie a Mielului - Hristos care S-a jertfit pentru noi. Iar a mânca de Paşti carne de miel fără a te împărtăşi înseamnă mai degrabă o întoarcere în Vechiul Testament şi nerecunoaşterea lui Hristos ca „Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
De asemenea, lumea coace diferiţi cozonaci sau alte copturi pe care le numesc „pască” sau, cu alte cuvinte „paşti”, doar oare nu ştim că „Paştile nostru este Hristos” (I Corinteni 5, 7)? Deci toate aceste bucate alimentare specifice zilei şi perioadei de Paşti ar trebui să fie o continuare, dar nu un substitut al împărtăşirii cu Sfintele Taine. Despre asta chiar nu se vorbeşte prin Biserici, dar trebuie să ştim că ziua de Paşti este centrată anume pe Liturghie şi împărtăşire.
Nu se postește în Săptămâna Luminată
Unii mai spun că nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine în ziua de Paşti pentru că după aceea mănânci de dulce/frupt, dar oare preotul nu face la fel? Pentru ce se mai face Liturghie la Paşti, iar imediat după ea se binecuvântează lactatele şi cărnurile? Oare nu-i clar că după împărtăşire poţi mânca de toate?
Sau poate cineva priveşte Liturghia ca un teatru şi nu ca pe o chemare la împărtăşirea cu Hristos? Dacă ar fi fost incompatibile mâncarea de dulce/frupt cu împărtăşirea, atunci de Paşti şi Crăciun ori nu s-ar face Liturghie, ori nu s-ar dezlega la mâncare de dulce. Şi asta-i valabil pe parcursul întregului an bisericesc.
Iar acum despre împărtăşirea în Săptămâna Luminată. Canonul 66 Trulan (anul 691) cere ca creştinii „să se îndestuleze cu Sfintele Taine” pe parcursul întregii Săptămâni Luminate. Bineînţeles fără post, pentru că şi aici se pune aceeaşi problemă: ori nu se punea Liturghie, ori se continua postul.
Ideea de a lega postul de împărtăşire se referă în primul rând la ajunarea înainte de primirea Sfintelor Taine, adică la primirea lor pe nemâncate. Iar dacă e să ne referim la postul de durată, atunci este suficient Postul Mare de 7 săptămâni pe care l-am ţinut şi nu-i nevoie să-l continuăm. O vom face în zilele de miercuri şi vineri, apoi în celelalte trei Posturi de peste an.
De ce nu se împărtășesc mirenii?
La urma urmei, preoţii nu postesc în Săptămâna Luminată pentru a se împărtăşi, şi nu-i clar de unde s-a luat ideea că mirenii ar trebui?! Iar toate aceste se referă totuşi la cei care au ţinut întregul post, duc o viaţă creştină echilibrată şi-L doresc pe Hristos şi în afara Posturilor, pentru că nu percep împărtăşirea ca o răsplată pentru nevoinţa lor, ci ca un medicament pentru bolile sufleteşti.
Deci, fiecare creştin este chemat şi îndemnat insistent să se pregătească de împărtăşanie şi să o ceară de la preot mai cu seamă în ziua de Paşti [...]
„Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem” de Hristos, ca să înţelegem mai bine ce înseamnă „Hristos a înviat!” şi „Adevărat că a înviat!”, pentru că chiar el spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54).
Mitropolitul Ilarion Alfeiev despre împărtăşirea în Săptămâna Luminată
Împărtășirea în săptămâna luminată nu este permisă în toate bisericile, având în vedere că acum nimeni nu mai postește. La întrebarea „Putem merge să ne împărtășim în aceste zile de sărbătoare?” ne răspunde Mitropolitul Ilarion Alfeiev.
Cred că preoţii care nu dau binecuvântare la împărtăşire de Paşti fac o greșeală grosolană. De ce? Pentru că Sfânta Liturghie se slujește tocmai pentru ca oamenii să se împărtășească.
În Postul Mare, în zilele de rând – lunea, marţea, joia – nu se slujește Liturghia. Iar această lipsă a posibilităţii de a ne împărtăși este un semn de pocăinţă și de post. Faptul că tipicul cere să se slujească Liturghia în fiecare zi în Săptămâna Luminată înseamnă că oamenii sunt chemaţi să se împărtășească în fiecare zi.
De ce nu trebuie să mai postim în Săptămâna Paștilor? Pentru că, așa cum a spus Hristos: „Pot, oare, fiii nunţii sa fie triști cată vreme mirele este cu ei?”
Paștile reprezintă cel mai important praznic al Bisericii. Întregul Post Mare nu este decât o pregătire pentru Paști. Cum îi poti cere omului, dacă vrea să se împărtășească, să mai postească încă și în Săptămâna Luminată?!
Despre împărtăşirea în ziua de Paşti şi în Săptămâna Luminată
De mai multe ori mi s-a adresat următoarea întrebare: „Părinte, putem să ne împărtăşim de Paşti? Dar în Săptămâna Luminată? Pentru a ne împărtăşi este nevoie să continuăm postul?„
Întrebarea e bună, dar trădează o neînţelegere clară a lucrurilor. De Paşti nu pur şi simplu se poate, ci chiar trebuie să ne împărtăşim, iar în sprijinul acestei afirmaţii vreau să sintetizez câteva idei:
1. În primele veacuri ale Bisericii, aşa cum vedem în Sfintele Canoane şi la Sfinţii Părinţi, participarea la Liturghie fără împărtăşirea cu Sfintele Taine era un lucru de neconceput. (Despre aceasta vă îndemn să citiţi studiul: „Când şi cum să ne împărtăşim”.) Cu timpul însă, mai ales în spaţiul românesc, evlavia şi înţelegerea creştinilor a scăzut, iar rigorile pentru pregătirea de împărtăşanie au crescut pe alocuri exagerat (inclusiv prin dublul standard de pregătire a clericilor şi a mirenilor).
Dar chiar şi aşa, împărtăşirea cu Sfintele Taine la Paşti era o practică generală şi a rămas şi astăzi în toate ţările ortodoxe, unii amânând împărtăşirea abia pentru noaptea de Înviere, de parcă cineva i-ar împiedica să se împărtăşească în fiecare duminică a Postului şi a întregului an, iar de Paşti cu atât mai mult. Deci, ideal ar fi să ne împărtăşim la fiecare Liturghie, dar mai ales în Joia Mare, la Paşti şi la Cincizecime – când s-au instituit şi s-au constituit Euharistia şi Biserica.
2. Există preoţi-duhovnici care, în cazul persoanelor oprite de la împărtăşanie pentru anumite păcate grave, le permit acestora să se împărtăşească (doar) la Paşti, hotărându-le să continue canonul/epitimia încă o perioadă de timp după aceea. Acest obicei, deşi nu este şi nici nu trebuie să devină unul general, se practica şi în vechime, cu scopul de a-i întări duhovniceşte pe penitenţi şi de a-i face şi pe ei părtaşi bucuriei praznicale.
Pe de altă parte, împărtăşania dată penitenţilor la Paşti arată faptul că simpla trecere a timpului şi chiar efortul personal al penitentului nu sunt suficiente pentru a-l scăpa pe om de păcat şi de moarte, ci este nevoie ca Însuşi Hristos cel Înviat să aducă lumină şi întărire în sufletul celui care se pocăieşte (aşa cum şi Sf. Maria Egipteanca, care a fost desfrânată până în ultima zi a vieţii sale în lume, nu şi-a început pocăinţa în pustie decât după ce s-a împărtăşit cu Hristos). De aici a apărut, pe alocuri, ideea greşită precum că la Paşti s-ar împărtăşi doar tâlharii şi curvarii. Dar oare Biserica are împărtăşanie specială pentru tâlhari şi curvari, şi alta pentru cei care duc viaţă creştină?
Nu este acelaşi Hristos la fiecare Liturghie din an şi cu El se împărtăşesc şi preoţii, şi împăraţii, şi cerşetorii, şi tâlharii şi copiii? Apropo, şi Cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur (de sfârşitul Utreniei pascale) ne cheamă pe toţi fără osebire la împărtăşirea cu Hristos. Îndemnul lui de a se apropia şi cei care au postit şi care nu au postit pentru că viţelul este gras, iar Stăpânul este darnic, se referă clar la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi este de mirare că unii citesc/ascultă acest Cuvânt fără să înţeleagă că nu la mese cu carne suntem chemaţi, ci la împărtăşirea cu Hristos.
3. Este foarte important şi aspectul dogmatic al problemei. Lumea se înghesuie să cumpere şi să mănânce la Paşti carne de miel – aceasta fiind singura „poruncă biblică” pe care o respectă unii în viaţă (pentru că restul poruncilor nu le convin!). Cartea Ieşirii însă, atunci când vorbeşte despre junghierea unui miel de Paşti, se referă la Paştele iudaic, unde mielul era o profeţie a Mielului–Hristos care S-a jertfit pentru noi. Deci a mânca de Paşti carne de miel fără a te împărtăşi cu Hristos, înseamnă o întoarcere în Vechiul Testament şi nerecunoaşterea lui Hristos ca „Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). De asemenea, lumea coace diferiţi cozonaci sau alte copturi pe care le numesc „pască” sau, cu alte cuvinte, „paşti”, doar oare nu ştim că „Paştele nostru este Hristos” (I Corinteni 5:7)? Deci toate aceste bucate alimentare specifice zilei şi perioadei de Paşti ar trebui să fie o continuare, dar nu un substitut al împărtăşirii cu Sfintele Taine. Despre aceasta nu se prea vorbeşte prin Biserici, dar noi toţi trebuie să ştim că ziua de Paşti este centrată anume pe participarea la Liturghie şi împărtăşirea cu Hristos cel înviat.
4. Unii mai spun că nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine în ziua de Paşti pentru că după aceea mănânci de dulce/frupt, dar oare preotul nu face la fel? Pentru ce se mai slujeşte Liturghia la Paşti, iar imediat după ea se binecuvântează lactatele şi cărnurile? Oare nu-i clar că după împărtăşire se pot mânca de toate? Sau poate cineva priveşte Liturghia ca un teatru şi nu ca pe o chemare la împărtăşirea cu Hristos? Dacă ar fi fost incompatibile mâncarea de dulce/frupt cu împărtăşirea, atunci de Paşti şi Crăciun ori nu s-ar face Liturghie, ori nu s-ar dezlega la mâncare de dulce. Şi asta-i valabil pe parcursul întregului an bisericesc.
5. Iar acum despre împărtăşirea în Săptămâna Luminată. Canonul 66 Trulan (anul 691) cere ca creştinii „să se îndestuleze cu Sfintele Taine” pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, chiar dacă în această săptămână specială nu se posteşte nici măcar miercurea şi vinerea. Deci e clar că împărtăşirea se face fără post, căci ori nu se punea Liturghie, ori se continua postul. Ideea de a lega postul de împărtăşire se referă în primul rând la ajunarea înainte de primirea Sfintelor Taine, adică la primirea împărtăşaniei după cel puţin 6 sau chiar 9 ore de nemâncare (nu ca romano-catolicii, care se împărtăşesc la o oră după masă). Iar dacă e să ne referim la postul de durată, atunci este suficient postul de 7 săptămâni pe care l-am ţinut şi nu-i nevoie, ba chiar este interzis să-l continuăm; vom posti în zilele de miercuri şi vineri, şi în celelalte trei Posturi de peste an. La urma urmei, preoţii nu postesc în Săptămâna Luminată pentru a se împărtăşi, şi nu-i clar de unde s-a luat ideea că mirenii ar trebui?! Cu toate acestea, consider că au dezlegare la împărtăşire în zilele Săptămânii Luminate doar cei care au ţinut întregul post, duc o viaţă creştină echilibrată şi-L doresc întotdeauna pe Hristos (nu doar în posturi), pentru că nu percep împărtăşirea ca o răsplată pentru nevoinţa lor, ci ca un medicament pentru bolile sufleteşti.
Deci fiecare creştin este chemat să se pregătească de împărtăşanie şi să o ceară de la preot mai ales în ziua de Paşti, iar dacă preotul i-o refuză fără temei, adică fără ca omul să aibă păcate opritoare, ci inventând tot felul de pretexte, consider că persoana în cauză ar trebui să meargă la o altă biserică şi la un alt preot (dar numai dacă dacă motivul plecării într-o altă parohie este unul binecuvântat, şi nu unul viclean). Situaţia aceasta, care este pe larg răspândită mai ales în Republica Moldova, trebuie să dispară cât mai curând, mai ales că şi ierarhia superioară a Bisericii Ortodoxe Ruse a dat directive clare preoţilor de a nu limita accesul credincioşilor la potirul euharistic fără motive canonice evidente (a se vedea Hotărârile Soboarelor Arhiereşti din 2011 şi 2013). Deci, să căutăm duhovnici înţelepţi, iar dacă i-am aflat, să ascultăm de ei şi, sub îndrumarea lor, să ne împărtăşim cât mai des cu Sfintele Taine. Să nu ne dăm sufletul pe mâna oricui.
Sunt cazuri când unii creştini s-au apropiat la Paşti să se împărtăşească, iar preotul i-a făcut de râs în faţa întregii Biserici spunându-i: „…şapte săptămâni nu ţi-au de ajuns să te împărtăşeşti? De ce strici obiceiurile satului?”. Eu însă l-aş întreba pe un astfel de preot: „patru ani de studenţie la teologie nu ţi-au fost de ajuns să te hotărăşti: ori devii preot serios, ori te duci să paşti vacile, căci „iconomii Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1) nu pot să spună aşa prostii…”. Şi astfel de replici nu trebuie spuse în bătaie de joc, ci cu durere pentru Biserica lui Hristos, care a ajuns să fie slujită de astfel de oameni incompetenţi. Un preot adevărat nu numai că nu opreşte oamenii de la împărtăşire, ci îi cheamă şi-i învaţă să trăiască în aşa fel încât să se poate împărtăşi la fiecare Liturghie. Şi atunci însuşi preotul se bucură de o cu totul altă viaţă a creştinilor din parohia sa. „Cine are urechi de auzit, să audă!”.
Deci „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem” de Hristos, ca să înţelegem mai bine ce înseamnă „Hristos a înviat!” şi „Adevărat că a înviat!”, pentru că chiar El spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6:53-54).
(Ieromonah Petru Pruteanu)
În ce condiţii mă pot împărtăşi în Săptămâna Luminată?
Răspunsul la o astfel de întrebare poate naşte multă nedumerire, atât în rândul preoţilor, cât şi al credincioşilor.
Pe de o parte, întâlnim poziţia categorică a celor care văd o legătură indisolubilă între postire, Taina Pocăinţei şi Sfânta Euharistie. Cel puţin în ultimul veac, în Biserica Ortodoxă Română, s-a încetăţenit practica absolutei necesităţi a postirii şi spovedirii înaintea primirii Sfintei Împărtăşanii. O practică folositoare, izvorâtă mai ales din dorinţa de a ne ajuta să conştientizăm faptul că primirea Sfintei Împărtăşanii are nevoie de o pregătire deosebită, după îndemnul Apostolului Pavel, care spune: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar, fiindcă cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, îşi mănâncă şi îşi bea osândă, nesocotind trupul Domnului“ (1 Corinteni 11, 28-29).
De asemenea, preoţii sunt îndemnaţi, în Povăţuirile din Liturghier, că, „dacă va vrea cineva să se apropie de Sfânta împărtăşire, şi în afară de cele patru posturi obişnuite, să postească mai înainte şapte zile, petrecând în rugăciune, la biserică şi acasă (şi aceasta nu la vreme de nevoie, căci la vreme de nevoie numai trei zile sau chiar numai o zi să se îngăduie să postească) şi mai înainte să se pregătească, după rânduială, prin mărturisirea păcatelor“ (Vezi „Liturghier“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 518).
În acelaşi timp, impunându-se postirea şi spovedania înaintea primirii Sfintelor Taine, e mai uşor de evitat o extremă nedorită: împărtăşirea fără pregătirea necesară. Unii creştini, înţelegând greşit unele îndemnuri ale Sfinţilor Părinţi, doresc să se împărtăşească zilnic, crezând că acest lucru le asigură sănătatea fizică sau mântuirea sufletului.
Pe de altă parte, respectarea cu stricteţe a acestei rânduieli, de a posti şi de a ne spovedi înaintea fiecărei Împărtăşanii, poate duce la o altă extremă: apropierea foarte rară de Sfântul Potir. Mai mult, sunt situaţii de-a lungul anului când participăm la Sfinte Liturghii la care nimeni nu primeşte Sfintele Taine, în afara slujitorilor şi, în cel mai fericit caz, a copiilor mici, care nu trebuie să postească şi să se spovedească înainte.
Un astfel de caz întâlnim în Săptămâna Luminată (luni şi marţi, în a doua şi a treia zi de Paşti, şi chiar vineri, în ziua Izvorului Tămăduirii), după Naşterea Domnului sau după Pogorârea Sfântului Duh. Cei care doresc să se împărtăşească la vreuna din Sfintele Liturghii săvârşite, acum sunt opriţi de interdicţia împărtăşirii fără postire şi spovedanie.
Încercând să oferim un răspuns echilibrat, în ascultare faţă de rânduiala canonică a Bisericii, trebuie să identificăm în Sfintele Canoane pe cele care se referă la acest subiect. Cercetând colecţia de canoane, întâlnim cel mai des referinţe la obligativitatea creştinilor de a participa la Sfânta Liturghie şi de a se împărtăşi cu Sfintele Taine sau menţionarea situaţiilor în care nu se pot împărtăşi, fiind opriţi pentru o vreme, din cauza unor păcate săvârşite (desfrânare, concubinaj, furt, cămătărie, vrăjitorie, ghicitorie, înşelătorie, ură ş.a.). Nu întâlnim nici un canon care să prevadă în mod expres obligativitatea postirii şi a spovedirii înaintea primirii Sfintei Împărtăşanii, toate vorbind despre pregătirea necesară. O astfel de pregătire nu exclude, e adevărat, nici postul, nici Spovedania. Pot fi însă întâlnite şi excepţii, cum este cazul muribunzilor, care pot primi Sfânta Împărtăşanie pe patul de moarte, dacă îşi doresc acest lucru, chiar şi fără o spovedanie propriu-zisă, fără îndeplinirea vreunui canon şi fără ajunare (comp. Canonul 13 al Sinodului I ecumenic, Canonul 5 al Sf. Grigorie de Nissa, Canonul 7 Cartagina şi Canonul 9 al Sf. Nichifor Mărturisitorul).
Şi Săptămâna Luminată, între Noaptea Învierii şi Duminica nouă (a Tomii), poate constitui o excepţie de la regula împământenită, mai ales că există şi un canon care se referă la rânduiala prăznuirii acesteia, şi anume: Canonul 66 al Sinodului Trulan (V-VI ecumenic). Iată ce spune:
„Din Sfânta zi a Învierii lui Hristos Dumnezeul nostru, până la Duminica nouă, toată săptămâna se cuvine a zăbovi credincioşii nelipsit în Sfintele Biserici, cu psalmi şi cu laude, şi cu cântări duhovniceşti, veselindu-se şi serbând întru Hristos, şi luând aminte la citirea Dumnezeieştilor Scripturi, şi desfătându-se cu Sfintele Taine. Că aşa vom fi cu Hristos împreună înviaţi, şi împreună înălţaţi. Nicidecum dar în proarătatele zile să se săvârşească alergare de cai, sau vreo altă privelişte de norod“ („Pidalion şCârma Bisericiiţ“, p. 293).
Observăm cum Sfinţii Părinţi alcătuitori ai canonului acordă o deosebită importanţă Săptămânii Luminate, rânduind ca preocuparea creştinilor să nu fie îndreptată numai către manifestările de bucurie lumeşti (întâlnite până astăzi în majoritatea familiilor, în restaurante, parcuri şi pieţe publice), ci mai ales pentru participarea la sfintele slujbe, pentru cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi, iată, pentru primirea Sfintelor Taine.
Faptul că mâncăm „de dulce“, din mâncărurile binecuvântate la finalul Sfintei Liturghii din Noaptea Învierii, nu trebuie să constituie un impediment pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, lucru valabil, de altfel, în cazul slujitorilor. De asemenea, Sfintele Canoane interzic postul în zilele de sărbătoare (comp. canoanele 64 apostolic, 55 VI ecumenic, 18 Gangra), îndeosebi în perioadele de după marile praznice, fiindcă „vor veni zile când se va lua de la ei Mirele, şi atunci vor posti“ (Matei 9, 15).
Având în vedere toate acestea, credem că răspunsul la întrebarea din titlu nu poate fi unul categoric negativ, acest lucru nefiind, aşa cum am văzut, în concordanţă cu învăţătura canonică a Bisericii.
E de dorit ca fiecare, cleric sau mirean, să-şi dorească să se apropie cât mai des de Sfântul Potir, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“, renunţând la păcate, mărturisindu-le înaintea duhovnicului, pocăindu-se pentru ele şi încercând să-şi schimbe viaţa, fiindcă ne avertizează Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 53-54).
Fiecare duhovnic, cu libertatea şi responsabilitatea pe care le are, poate hotărî dacă şi când cineva poate primi Sfânta Împărtăşanie în Săptămâna Luminată, în funcţie de cum s-a pregătit de-a lungul Postului Mare, de cât de râvnitor este şi de cât de mult îşi doreşte să se bucure de roadele Sfintei Liturghii.
Un slujitor ar trebui să fie trist şi neliniştit atunci când la o Sfântă Liturghie este singurul care se împărtăşeşte, impunând credincioşilor reguli pe care el însuşi nu le respectă.
Se cade a ne împărtăși în noaptea Sfintelor Paști?
Unii creștini sunt de părere că nu se cade a primi dumnezeiasca împărtășanie în noaptea Sfântă de Înviere pe motivul că îndată vor dezlega la mâncare de dulce. Îndrăznesc a spune că, îndreptățind astfel refuzul apropierii de potir, ne „oferim” șansa participării la un dezmăț culinar. Îl refuzăm pe Hristos ca să avem „libertatea” de a ne îmbuiba cu mâncăruri de dulce. Ele nu sunt oprite, de vreme ce, după săvârșirea slujbei, preotul binecuvintează bucatele din carne, brânză, ouăle aduse de credincioși în coșuri frumos împodobite, așezate într-o impresionantă „horă” a bucuriei în jurul sfântului locaș. Împărtășirea din cadrul slujbei Învierii Domnului ne oferă posibilitatea să simțim deplin bucuria pascală; Hristos înviat nu este doar un vis-à-vis al nostru, ci ne devine interior.
Ne aflăm în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos, poate cea mai intensă perioadă liturgică din an. La finele ei, întunericul se va transforma în lumină, tristețea, în bucurie, spaima, în curaj, disperarea, în necurmată nădejde. Până atunci, rămân de parcurs câteva zile în care vom încerca să fim solidari cu Marele Răstignit în drumul spre Golgota. Ce înfricoșător! Noi, robii, vom înmormânta pe Împăratul. Dar, ca să ne împărtășim din negrăita lumină și bucurie a Învierii Domnului, se cade întâi să-L însoțim pe drumul suferinței și al umilinței din dramatica săptămână a Sfintelor Sale Pătimiri. Fără această părtășie duhovnicească vom avea un Paști auster, chiar păgubos, lipsit de lumina cea neînserată care să ne copleșească întreaga ființă. De aceea, încercând să-L ajutăm pe Mântuitorul nostru a-și duce Crucea, să ne gândim mai mult acum la semnificațiile tulburătoarelor Sale ultime clipe.
Mi se pare îmbucurător faptul că numeroşi credincioși simt și trăiesc intens înlăcrimatele ceasuri ale zilei premergătoare Învierii Domnului. Există zone din Moldova unde mulți dintre ei se îndoliază. Merg la denii îmbrăcați în straie de doliu, postind negru. Alții ajunează aproape în întregime în săptămâna Sfintelor Pătimiri, gustând agheazmă mare doar după slujba prohodirii Domnului. Unii refuză să deschidă televizorul ori radioul, rupându-se astfel din iureșul vieții cotidiene, căznindu-se să stea aproape numai de Iisus, dulcele nostru Mângâietor, a Cărui iubire pentru noi nu cunoaște limite. Îmi amintesc cu emoție de anii prunciei, când mama, ori bunica, purtând haine cernite, cu busuioc și flori ale primăverii, mă lua de mână și porneam către dumnezeiescul locaș, chemați de dangătul duios al arămilor sunătoare, care, peste câteva ceasuri, se arăta vesel și dătător de speranță.
Atmosfera tristă şi apăsătoare a Sfintelor Suferințe va dispărea încetul cu încetul, iar zorile învierii vor înainta tot mai luminos. Fiecare, după a lui putință, se va osteni să-I arate solidaritate Domnului, stându-I aproape, însoțindu-L pe drumul Crucii, o cale ce măsoară distanța dintre durere și bucurie, întuneric și lumină, moarte și Viață. Mi se pare firesc să ne întrebăm: cum să păstrăm aceeași solidaritate cu Răscumpărătorul nostru și în vreme de praznic, în slăvita-I Înviere? Totul se va limita la ceremonialul primirii luminii sfinte și gata? Hristos să rămână singur în biserică, eventual cu cei în vârstă, iar restul poporului să pornească spre case, dornici să sărbătorească, în felul lor, bucuria pascală? Într-adevăr, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, în al său emoționant cuvânt din noaptea slăvitei Învieri, ne îndeamnă să fim bucuroși, să ne desfătăm: „De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata… Bogații şi săracii, împreună bucurați-vă. Cei ce v-ați înfrânat şi cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit şi cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței: împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății”. Să luăm aminte la îndemnurile pline de înțelepciune, dar și la semnificația lor, deoarece autorul nu se referă la răsplata ostenelilor din post ca fiind o masă copioasă, deşi, ce-i drept, o așteptăm cu toții. Sfântul Hrisostom are în vedere aici masa cea euharistică, împărtășirea cu Sfintele Taine, cel mai hrănitor ospățdin lume.
Sigur că participarea la ospățul mântuirii trebuie să nu se rezume doar la noaptea Sfintei Învieri, ci să implice şi Joia Mare, zi în care Hristos, Domnul nostru, a instituit Taina Sfintei Euharistii. În Joia Mare, potrivit sinaxarului zilei, prăznuim: spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul Hristos, Cina Cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului. În centru se află Cina Cea de Taină cu instituirea Euharistiei: ele se vor săvârşi până la sfârșitul veacurilor în sfintele biserici, spre pomenirea jertfei Mântuitorului. Liturghia euharistică este Liturghia smereniei, a dragostei Lui, testamentul iubirii Sale de oameni: „Aceasta să o faceți spre pomenirea mea”. De aceea, în Sfânta și Marea Joi se face o excepție de la postul aspru al întregii săptămâni prin dezlegare la untdelemn și puțin vin, tocmai pentru că este ziua Sfintei Euharistii, când la dumnezeiasca Liturghie se sfințește un agnețîn plus, ce se va pregăti a treia zi de Paști, prin uscare; el va constitui, de-a lungul anului, Împărtășania pentru copii, bolnavi ori alte cazuri speciale. Nu mulți credincioși dau importanța cuvenită zilei. Ocupați cu treburile casei, cuprinși de forfota aprovizionărilor și a pregătirilor, trec cu vederea prea ușor acest moment capital din istoria mântuirii umanității. De aceea, chemării la potir îi răspund puțini dornici de a se cumineca cu Hristos chiar în ziua în care El i-a împărtășit pentru prima dată pe Apostoli. Nu același lucru se întâmplă în noaptea slăvitei Învieri, căci invitației de a ospăta din cina mântuirii îi răspund tot mai mulți credincioși. Unii, însă, se dovedesc sceptici și în această privință pe motivul că îndată vor dezlega la mâncare de dulce și nu se cade a primi dumnezeiasca împărtășanie.
Îndrăznesc a spune că, motivând astfel refuzul apropierii de potir, ne „oferim” șansa participării la un dezmăț culinar. Îl refuzăm pe Hristos ca să avem „libertatea” de a ne îmbuiba cu mâncăruri de dulce. Ele nu sunt oprite, de vreme ce, după săvârșirea slujbei, preotul binecuvintează bucatele din carne, brânza, ouăle aduse de credincioși în coșuri frumos împodobite, așezate într-o impresionantă „horă” a bucuriei în jurul sfântului locaș. Împărtășirea din cadrul slujbei Învierii Domnului ne oferă posibilitatea să simțim deplin bucuria pascală; Hristos înviat nu este doar un vis-à-vis al nostru, ci ne devine interior. Cuminecându-ne, ne impunem și o conduită echilibrată privind mâncarea, băutura, participarea la veselia comunității.
Peste toate, să nu uităm esențialul: Hristos Se găsește în centrul praznicului. Câtă vreme petrecem cu El și El în noi, să nutrim încredințarea că vom trăi o autentică bucurie pascală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.