Omul, fără iubire, moare...

 Omul, fără iubire, moare

Omul, fără iubire, moare. Şi moare, puţin câte puţin. Zi după zi, secundă după secundă. Omul, care nu îşi simte sufletul îmbrăţişat, se stinge. Se stinge ca ultima licărire a unei lumânări arse. Se topeşte de dor, de dorinţă, de speranţă şi de nevoia de a-şi simţi sufletul ţinut strâns în braţe.

Omul, fără iubire, moare. Moare pe interior, se usucă la exterior, devine stafie. Şi chiar şi aşa, mort, încă mai vrea să simtă. Să simtă un loc al lui. Să simtă ce a mai simţit. Că tare dulce a fost.

Omul, fără iubire, moare. Iar fizicul, nu-l mai ajută cu nimic. Acum e doar carcasă goală. Nimic nu-l mai învie, nimic nu-l mai încântă, căci sufletul îi este îngheţat. Înmărmurit de atâta singurătate, de frigul ce îi îngheaţă simţurile, de amintirile ce cu atâta grijă şi le poartă.

Omul, fără iubire, moare. El încă are ochi, dar nu mai poate vedea sclipirea. El încă are urechi, dar nu mai are de la cine auzi vreo vorbă suavă. El încă are inimă, dar nu mai are pentru cine tresări. El încă îşi doreşte să iubească, dar cum ar mai putea-o face?

Omul, fără iubire, moare...