Așa și tu. Iubește. Și lasă restul în mâinile lui Dumnezeu.

 Uneori ajungi să te epuizezi. Nu din cauza ostenelii sau a eforturilor pe care le depui pentru celălalt om, ci din acea singurătate adâncă care se naște atunci când vezi că celălalt nu te înțelege. Când ești nevoit mereu să explici lucruri de la sine înțelese. Când cuvintele tale par să se lovească de o stâncă. Și obosești... nu pentru că nu mai vrei să dăruiești, ci pentru că simți că dăruirea ta a devenit un monolog.

Dăruiești. Oferi. Sprijini. Îl înveți să stea drept. Îi arăți drumul, îl ții de mână în clipele grele, îi dăruiești bucăți din sufletul tău. Iar când el reușește să stea pe picioarele lui, în loc să se plece cu recunoștință și smerenie, își ridică nasul. Uită. Și nu doar că uită, dar uneori chiar batjocorește inima care l-a iubit.

Asta doare. Și e adevărat că uneori îngenunchezi de durere. Dar amintește-ți: nu ai făcut-o ca să fii înțeles. Nu ai făcut-o ca să ți se spună „mulțumesc”. Nu ai făcut-o ca să fii onorat. Ai făcut-o pentru că așa iubește inima ta. Ai făcut-o pentru că așa te-a plăsmuit Dumnezeu.

Și dacă cineva nu poate vedea, nu e vina ta. Tu ți-ai aprins lumina. Dacă celălalt alege întunericul, e povara lui. Rămâi smerit. Rămâi în tăcere. Dumnezeu vede. Dumnezeu înțelege. Și El e de ajuns.
Pentru că El a fost primul care a gustat asta: și-a dat viața pentru noi, iar noi, de multe ori, în loc să-i mulțumim, îi întoarcem spatele cu atitudine și mândrie. Dar El continuă să iubească.

Așa și tu. Iubește. Și lasă restul în mâinile lui Dumnezeu.

– pr. Haralambos Papadopoulos