Sfântul Ilie și Dracul

Sfântul Ilie era un om tânăr, cu teamă de Dumnezeu și cu sufletul curat, peste care nici măcar minciuna cea mai mică nu-și arătase pata ei de rugină. Era harnic și muncitor, și în satul lui toată lumea îl cinstea. Când îi veni vremea, fu luat în armată și plecă cu inima puțin cernită, că era însurat. O dădu pe nevasta-sa în grija părinților lui și, cu încredere în Dumnezeu, plecă. Dracul, știindu-l omul lui Dumnezeu, numai atâta aștepta ca să se răzbune. Merse într-o zi, prefăcut într-un moș drumeț, la Ilie și-i spuse: — Măi, Ilie, tu ești om bun și crezi tuturor, dar e păcat de tine că nevastă-ta își bate joc de tine. Uite, chiar acum stă de vorbă cu un străin pe prispă, afară. Sfântul Ilie era un om cinstit, și el toate le credea de bune, așa că-l crezu și pe Diavol. Și repede ia din cui paloșul și, suindu-se pe cal, o ținu într-o fugă până acasă. Descalecă și, apropiindu-se tiptil de prispă, vede doi oameni, un bărbat și o femeie, ce în faptul serii stăteau de vorbă. Fără să se uite cine sunt și ce vorbesc, Ilie, iute la mânie cum era, trage paloșul și le retează capetele. Și tocmai după ce-și potoli necazul, să înnebunească nu altceva, când băgă de seamă că nu nevasta-sa și cu un străin stătuseră de vorbă, ci fuseseră taică-său și cu maică-sa. Numai atunci înțelese că omul cel străin ce-l înșelase cu vorbele-i mincinoase fusese Dracul și că-l împinsese la păcat, numai ca să-i ia sufletul. Mare-i fu ciuda că se lăsase înșelat de Diavol, dar nici supărarea-i nu fu mai mică, văzându-și părinții uciși chiar de mâna lui. Cu sufletul obidit, plecă să se jeluiască lui Dumnezeu și să-i ceară să-l lase să se răzbune pe drac, așa cum l-a tăia capul. Dumnezeu îi ascultă ruga și-i dădu o căruță cu cai de foc și un bici, care, când plesnea, slobozea un foc și pocnea ca tunul. Îi mai dădu voie ca, unde va găsi un drac, să-i facă ce-o vrea el. Sfântul Ilie atâta aștepta. Când se văzu în căruța cea cu caii de foc, o porni în goană nebună la vânătoare de draci. Unde găsea vreunul, îl și pocnea, de rămânea cu limba scoasă și fărâme-fărâme, ca un pumn de grăunțe. Așa era de înverșunat Sfântul Ilie contra dracilor și atâta drăcime ucisese, că se luase Tartorul lor de grijă. Îi era teamă să nu i se stârpească seminția și atunci a trimis jalbă la Dumnezeu și s-a rugat tare, zicând: — Doamne! Nu ne omorî pe toți, că numai prin noi poți încerca credința oamenilor. Dumnezeu a văzut că are dreptate și s-a milostivit atunci și, chemându-l pe Sfântul Ilie, i-a spus: — Ilie, Ilie, acum cred că ți-ai mai astâmpărat năduful. Mai lasă-i și pe dracii ăștia pustiului și nu-i mai ucide pe toți. De acum să nu mai trăsnești decât atunci când o fi furtună. Și de atunci, numai când balaurul ridică nori grei, numai atunci pornește și Sfântul Ilie cu căruța lui, cu roatele ferecate de foc și fier, de se aude duduind până departe. Iar când vede vreun drac, se ia după el și, oriunde s-ar fi ascuns, îl plesnește cu biciul lui de foc. Când Dumnezeu i-a dat biciul lui Sfântul Ilie, i-a spus: „Ilie, în toate poți să dai cu trăsnetul tău, numai în cruce nouă nu”. De aceea e bine ca în vreme de trăsnete și fulgere să-ți faci cruce des, căci Dracul nu se apropie de cel care face cruce, și deci nici Sfântul Ilie nu-l va putea plesni cu biciul, căci dracul fiind gonit de Sfântul Ilie, în toate locurile se ascunde, numai unde vede cruce nouă nu. Pentru asta își fac oamenii cruce des, când fulgeră și trăsnește, ca să nu aibă vreme crucea să se-nvechească.
 SfâSfântul Ilie era un om tânăr, cu teamă de Dumnezeu și cu sufletul curat, peste care nici măcar minciuna cea mai mică nu-și arătase pata ei de rugină. Era harnic și muncitor, și în satul lui toată lumea îl cinstea. Când îi veni vremea, fu luat în armată și plecă cu inima puțin cernită, că era însurat. O dădu pe nevasta-sa în grija părinților lui și, cu încredere în Dumnezeu, plecă.

Dracul, știindu-l omul lui Dumnezeu, numai atâta aștepta ca să se răzbune. Merse într-o zi, prefăcut într-un moș drumeț, la Ilie și-i spuse: — Măi, Ilie, tu ești om bun și crezi tuturor, dar e păcat de tine că nevastă-ta își bate joc de tine. Uite, chiar acum stă de vorbă cu un străin pe prispă, afară. Sfântul Ilie era un om cinstit, și el toate le credea de bune, așa că-l crezu și pe Diavol. Și repede ia din cui paloșul și, suindu-se pe cal, o ținu într-o fugă până acasă. Descalecă și, apropiindu-se tiptil de prispă, vede doi oameni, un bărbat și o femeie, ce în faptul serii stăteau de vorbă. Fără să se uite cine sunt și ce vorbesc, Ilie, iute la mânie cum era, trage paloșul și le retează capetele. Și tocmai după ce-și potoli necazul, să înnebunească nu altceva, când băgă de seamă că nu nevasta-sa și cu un străin stătuseră de vorbă, ci fuseseră taică-său și cu maică-sa. Numai atunci înțelese că omul cel străin ce-l înșelase cu vorbele-i mincinoase fusese Dracul și că-l împinsese la păcat, numai ca să-i ia sufletul. Mare-i fu ciuda că se lăsase înșelat de Diavol, dar nici supărarea-i nu fu mai mică, văzându-și părinții uciși chiar de mâna lui. Cu sufletul obidit, plecă să se jeluiască lui Dumnezeu și să-i ceară să-l lase să se răzbune pe drac, așa cum l-a tăia capul. Dumnezeu îi ascultă ruga și-i dădu o căruță cu cai de foc și un bici, care, când plesnea, slobozea un foc și pocnea ca tunul. Îi mai dădu voie ca, unde va găsi un drac, să-i facă ce-o vrea el. Sfântul Ilie atâta aștepta. Când se văzu în căruța cea cu caii de foc, o porni în goană nebună la vânătoare de draci. Unde găsea vreunul, îl și pocnea, de rămânea cu limba scoasă și fărâme-fărâme, ca un pumn de grăunțe. Așa era de înverșunat Sfântul Ilie contra dracilor și atâta drăcime ucisese, că se luase Tartorul lor de grijă. Îi era teamă să nu i se stârpească seminția și atunci a trimis jalbă la Dumnezeu și s-a rugat tare, zicând: — Doamne! Nu ne omorî pe toți, că numai prin noi poți încerca credința oamenilor. Dumnezeu a văzut că are dreptate și s-a milostivit atunci și, chemându-l pe Sfântul Ilie, i-a spus: — Ilie, Ilie, acum cred că ți-ai mai astâmpărat năduful. Mai lasă-i și pe dracii ăștia pustiului și nu-i mai ucide pe toți. De acum să nu mai trăsnești decât atunci când o fi furtună. Și de atunci, numai când balaurul ridică nori grei, numai atunci pornește și Sfântul Ilie cu căruța lui, cu roatele ferecate de foc și fier, de se aude duduind până departe. Iar când vede vreun drac, se ia după el și, oriunde s-ar fi ascuns, îl plesnește cu biciul lui de foc. Când Dumnezeu i-a dat biciul lui Sfântul Ilie, i-a spus: „Ilie, în toate poți să dai cu trăsnetul tău, numai în cruce nouă nu”. De aceea e bine ca în vreme de trăsnete și fulgere să-ți faci cruce des, căci Dracul nu se apropie de cel care face cruce, și deci nici Sfântul Ilie nu-l va putea plesni cu biciul, căci dracul fiind gonit de Sfântul Ilie, în toate locurile se ascunde, numai unde vede cruce nouă nu. Pentru asta își fac oamenii cruce des, când fulgeră și trăsnește, ca să nu aibă vreme crucea să se-nvechească.

ntul Ilie era un om tânăr, cu teamă de Dumnezeu și cu sufletul curat, peste care nici măcar minciuna cea mai mică nu-și arătase pata ei de rugină. Era harnic și muncitor, și în satul lui toată lumea îl cinstea. Când îi veni vremea, fu luat în armată și plecă cu inima puțin cernită, că era însurat. O dădu pe nevasta-sa în grija părinților lui și, cu încredere în Dumnezeu, plecă.

Dracul, știindu-l omul lui Dumnezeu, numai atâta aștepta ca să se răzbune. Merse într-o zi, prefăcut într-un moș drumeț, la Ilie și-i spuse: — Măi, Ilie, tu ești om bun și crezi tuturor, dar e păcat de tine că nevastă-ta își bate joc de tine. Uite, chiar acum stă de vorbă cu un străin pe prispă, afară. Sfântul Ilie era un om cinstit, și el toate le credea de bune, așa că-l crezu și pe Diavol. Și repede ia din cui paloșul și, suindu-se pe cal, o ținu într-o fugă până acasă. Descalecă și, apropiindu-se tiptil de prispă, vede doi oameni, un bărbat și o femeie, ce în faptul serii stăteau de vorbă. Fără să se uite cine sunt și ce vorbesc, Ilie, iute la mânie cum era, trage paloșul și le retează capetele. Și tocmai după ce-și potoli necazul, să înnebunească nu altceva, când băgă de seamă că nu nevasta-sa și cu un străin stătuseră de vorbă, ci fuseseră taică-său și cu maică-sa. Numai atunci înțelese că omul cel străin ce-l înșelase cu vorbele-i mincinoase fusese Dracul și că-l împinsese la păcat, numai ca să-i ia sufletul. Mare-i fu ciuda că se lăsase înșelat de Diavol, dar nici supărarea-i nu fu mai mică, văzându-și părinții uciși chiar de mâna lui. Cu sufletul obidit, plecă să se jeluiască lui Dumnezeu și să-i ceară să-l lase să se răzbune pe drac, așa cum l-a tăia capul. Dumnezeu îi ascultă ruga și-i dădu o căruță cu cai de foc și un bici, care, când plesnea, slobozea un foc și pocnea ca tunul. Îi mai dădu voie ca, unde va găsi un drac, să-i facă ce-o vrea el. Sfântul Ilie atâta aștepta. Când se văzu în căruța cea cu caii de foc, o porni în goană nebună la vânătoare de draci. Unde găsea vreunul, îl și pocnea, de rămânea cu limba scoasă și fărâme-fărâme, ca un pumn de grăunțe. Așa era de înverșunat Sfântul Ilie contra dracilor și atâta drăcime ucisese, că se luase Tartorul lor de grijă. Îi era teamă să nu i se stârpească seminția și atunci a trimis jalbă la Dumnezeu și s-a rugat tare, zicând: — Doamne! Nu ne omorî pe toți, că numai prin noi poți încerca credința oamenilor. Dumnezeu a văzut că are dreptate și s-a milostivit atunci și, chemându-l pe Sfântul Ilie, i-a spus: — Ilie, Ilie, acum cred că ți-ai mai astâmpărat năduful. Mai lasă-i și pe dracii ăștia pustiului și nu-i mai ucide pe toți. De acum să nu mai trăsnești decât atunci când o fi furtună. Și de atunci, numai când balaurul ridică nori grei, numai atunci pornește și Sfântul Ilie cu căruța lui, cu roatele ferecate de foc și fier, de se aude duduind până departe. Iar când vede vreun drac, se ia după el și, oriunde s-ar fi ascuns, îl plesnește cu biciul lui de foc. Când Dumnezeu i-a dat biciul lui Sfântul Ilie, i-a spus: „Ilie, în toate poți să dai cu trăsnetul tău, numai în cruce nouă nu”. De aceea e bine ca în vreme de trăsnete și fulgere să-ți faci cruce des, căci Dracul nu se apropie de cel care face cruce, și deci nici Sfântul Ilie nu-l va putea plesni cu biciul, căci dracul fiind gonit de Sfântul Ilie, în toate locurile se ascunde, numai unde vede cruce nouă nu. Pentru asta își fac oamenii cruce des, când fulgeră și trăsnește, ca să nu aibă vreme crucea să se-nvechească.