Nestricăciosul care aprinde lumina inimii

În istoria Bisericii există nopți în care Dumnezeu își arată lucrarea într-un chip atât de concret, încât inimii nu-i mai rămâne loc pentru îndoială. Așa a fost noaptea de 11 spre 12 octombrie 1993, când câțiva slujitori ai altarului au coborât în criptă la mormântul Sfântului Ioan Maximovici. Era o coborâre încărcată de emoție și aşteptare, pentru că acolo, în tăcerea pietrei, se afla răspunsul la întrebarea care apasă orice suflet credincios: cât de departe sau cât de aproape este Dumnezeu de oameni? „Majoritatea dintre noi nu mai deschiseseră vreodată un sicriu al unui sfânt.” Capacul sarcofagului s-a ridicat, iar rugăciunile s-au împletit cu respirații tăiate. Când a fost ridicat acoperământul de pe chipul ierarhului, mărturia a fost limpede: „Fața lui și întregul trup erau pe deplin păstrate – acestea erau moaștele.” Trupul care nu a cunoscut odihna în viață, purtând nevoința milosteniei și a slujirii, a devenit predică despre Înviere. Un preot martor a alergat afară strigând: „Nestricăcios! Nestricăcios!” Harul sfințeniei nu a venit cu spectacole, ci cu pace: „După deschiderea moaștelor am simțit o pace duhovnicească neobișnuită… era bine să stai lângă moaștele Vlădicăi Ioan, să te rogi fără cuvinte.” În prezența sfințeniei, sufletul își găsește odihna în Dumnezeu. Acolo unde ajunge sfințenia, frica pleacă, egoismul cade și omul crede din nou. În acea noapte a fost adus și un copil bolnav la moaștele Sfântului Ioan. Mărturia este scurtă și limpede: „A fost atins de moaște și s-a vindecat îndată.” Doar Dumnezeu, un copil și un sfânt. Harul lucrează nevăzut, dar puternic, și rămâne sprijin pentru cei care nădăjduiesc. Credincioșii au înțeles adevărul înaintea hotărârilor omenești: „Au început să se roage nu doar pentru Vlădică, ci către el.” Cinstirea populară a fost glasul limpede al inimilor care recunosc lumina. Oamenii veneau, atingeau mormântul, plângeau și plecau altfel decât au venit. Într-o lume care grăbește fiecare lucru, sfințenia l-a obligat pe timp să se oprească. În trupul nestricăcios al Sfântului Ioan Maximovici, Biserica vede o mărturie a Învierii; în pacea de la mormântul lui, simte apropierea Împărăției; în vindecarea copilului, recunoaște iubirea lui Dumnezeu. Sfinții nu vin să arate cât de departe suntem de cer, ci cât de aproape poate veni cerul de noi. Moaștele nestricăcioase ale Sfântului Ioan mărturisesc fiecăruia: harul este viu, Dumnezeu este aici, iar omului i se deschide calea de a se ridica și de a crede din nou.