Patru modalităţi prin care putem să ne întărim în credinţă

 

Dacă plecăm urechea la cele declarate în societatea contemporană am fi tentaţi să considerăm că statornicia şi tăria în credinţă sunt virtuţi din Evul Mediu, deloc necesare celor ancoraţi în modernitate.

Însă, dacă ascultăm cuvântul lui Hristos, observăm că această virtute este necesară în vederea dobândirii mântuirii, virtute pe care trebuie să o dobândim şi apoi să o răspândim prin mărturisirea noastră.

1. Să ne trăim viaţa în rugăciune

Chiar dacă pare o perimată, rugăciunea este o de o importanţă extraordinară pentru a ne întări în credinţă. Acest lucru ni-l spun Sfinţii Părinţi.

Astfel, Sf. Paisie Aghioritul afirma: „Un om care nu şi-a cultivat credinţa sa de mic, dar are intenţie bună, o poate cultiva prin rugăciune cerând de la Hristos să-i adauge credinţă”.

Însă, este important să ne rugăm ca şi când Dumnezeu ar fi în faţa noastră şi să-I cerem ajutorul fără îndoială, ca şi când am fi primit deja ceea ce am cerut.

Nu trebuie să vedem rugăciunea ca pe o povară, ci ca pe un dialog sincer cu Părintele Ceresc.

Sfaturi practice:

• Să ne amenajăm un mic loc de rugăciune în casă şi să-l transformăm într-un spaţiu ospitalier pentru sufletul nostru.
• Trebuie să păstrăm în mintea noastră un dialog permanent cu Dumnezeu. Chiar dacă pare greu, nu este imposibil să ne gândim la Hristos şi să vorbim tot timpul cu El în gândul nostru.
• Pe lângă ajutorul pe care îl cerem lui Dumnezeu trebuie să-i povestim şi despre aproapele nostru. Să nu transformam rugăciunea doar într-o cerere prelungită, ci trebuie să alungăm egoismul prin pomenirea celor dragi în rugăciunile noastre.

2. Să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu

Practic înseamnă să avem încredere în Dumnezeu şi să îl lăsăm să lucreze în viaţa noastră. Cu toţii, în anumite momente, ajungem într-un impas.

Ne rugăm, îi cerem ajutorul lui Dumnezeu, şi avem „pretenţia” ca El să ne rezolve problema în momentul acela, dar uneori planul Lui este altul şi nu corespunde cu cerinţele noastre.

El ştie mai bine de ce avem nevoie.

Astfel că este important să ne lăsăm în voia Lui, să avem încredere că Dumnezeu are grijă de noi, iar tot ceea ce ni se întâmplă are o valenţă pedagogică şi mântuitoare.

Sfaturi practice:

• În acele momente este recomandat să ne aducem aminte de persoane biblice care au fost încercate de Dumnezeu, dar s-au lăsat în voia Lui.
• Avraam a fost încercat cu gândul jertfirii propriului fiu, Iov a pierdut tot ceea ce putea pierde din punct de vedere lumesc, dar a câştigat veşnicia pentru că s-a lăsat în voia Lui.
• Să avem în minte cuvântul lui Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”.

3. Să ne înconjurăm de prieteni care îl caută pe Hristos

O veche zicală zice: spune-mi cu cine te aduni ca să îţi spun cine eşti.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să avem deschidere faţă de aproapele nostru care poate se află pe un drum diferit de cel mântuitor şi să îl ajutăm, ci înseamnă să ne înconjurăm de oameni care ne pot ajuta să ne întărim în credinţă. Şi vice versa.

După cum noi avem nevoie de alţi oameni pentru a creşte duhovniceşte trebuie şi noi să fim ajutor pentru alţii în evoluţia lor spirituală pe calea mântuirii.

Apoi, pe cei care din diferite motive încă nu caută mântuirea îi putem sprijini prin rugăciune şi îi putem schimba prin exemplul vieţii noastre.

Sfaturi practice:

• Să căutăm oameni care împărtăşesc aceleaşi idei cu noi în materie de credinţă şi încearcă să îşi trăiască viaţa după cuvintele evangheliei.
• Să fim lumina celor din jurul nostru.
• Trebuie să ne propunem ca în fiecare zi să vieţuim după cuvintele Evangheliei

4. Nu te declara niciodată înfrânt

Atât în viaţa de zi cu zi, dar mai ales în viaţa duhovnicească nu trebuie să ne lăsăm niciodată pradă deznădejdii. Nu trebuie să ne declarăm niciodată înfrânţi, ci să ne ridicăm după fiecare cădere şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Fiecare cădere urmată de o ridicare ajută la întărirea noastră în credinţă.

Sfaturi practice:

• De fiecare dată când simţim că suntem neputincioşi în faţa ispitelor trebuie să medităm la persoane biblice care au izbândit chiar dacă au căzut de multe ori în păcat.

Poate cel mai elocvent exemplu este tâlharul de pe cruce a cărui viaţă a fost probabil o cădere continuă, dar nu a renunţat şi în ultima clipă cerând ajutorul lui Hristos a câştigat Raiul.

• Trebuie să avem în minte că Hristos a biruit moartea şi a înviat pentru noi. Cu El fiecare creştin poate ajunge mai tare ca moartea

• Omul devine adevărat atunci când viețuiește cu inima, curățind-o necontenit și adunând har înlăuntrul ei. Când urmele harului ating o anumită plinătate, atunci „luceafărul va răsări în inima omului” (vezi 2 Petr. 1:19), și ziua biruinței duhovnicești va veni. Răul universal nu poate fi învins prin războaie sau mijloace omenești, ci este biruit chiar în inima omului. De aceea pentru noi, viața veșnică înseamnă a lucra inima și a cultiva această legătură de iubire cu Cel în Care credem. OMUL ADEVĂRAT NU POATE VIEȚUI ÎN AFARA INIMII. Toate bolile lumii moderne, fie sufletești sau trupești, își au obârșia în această despărțire a omului de propria inimă. Dacă voim să fim puternici și să facem față oricărei crize a acestei lumi cu folos, trebuie să ne descoperim inima, să ne reunim ființa înlăuntrul ei, și de acolo să ne întoarcem cu totul spre Dumnezeu. Atunci suntem cu adevărat după chipul și asemănarea Celui ce ne-a zidit.

  Întrebare: Cum coboară mintea în inimă?

  Răspuns: Numai prin harul lui Dumnezeu. Sunt multe mijloace de a atrage harul, iar cel mai bun mijloc este rugăciunea de pocăință. Atunci când ne pocăim așa cum se cuvine, cu smerenie, inima este tămăduită, iar această rană minunată atrage mintea în inimă. Sf. Pavel numește această rană a inimii „tăierea împrejur a inimii” (Rom. 2:29) sau „semnele lui Hristos” (Gal. 6:17). Aceasta este rana de viață-dătătoare pe care o primim atunci când ne pocăim adânc înaintea lui Dumnezeu pentru sărăcia noastră duhovnicească. Mintea coboară în inimă când o răstignim prin învățăturile Evangheliei. De fiecare dată când alegem să împlinim porunca lui Dumnezeu, în locul propriilor noastre doriri și înclinații pământești, mintea primește har și putere pentru a coborî în inimă. Cel mai important mijloc de unire al minții cu inima este plânsul duhovnicesc, care rănește inima și o scoate la iveală. Câteva lacrimi de pocăință, și numaidecât inima ia parte la dialogul nostru cu Dumnezeu, care ne dăruiește mângâiere nestricăcioasă.

  Atunci când ne osândim pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu ca fiind cu totul nevrednici de El, inima noastră se umple de căldură. La început, este o anumită simțire. Mai apoi, atunci când învățăm să ne osândim pe noi înșine cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, simțirea inimii devine mai puternică și vin „lacrimile mari”. Atunci există o durere cutremurătoare în inimă – o durere foarte adâncă. Uneori este foarte dulce, un izvor de mângâiere, însă alteori poate fi zdrobitoare. În acest punct, omul simte că mintea se află în inimă și că întreaga sa ființă este strâns unită. Părintele Sofronie ne încuraja mereu să tindem spre a ne uni mintea cu inima prin plâns duhovnicesc, mai mult decât prin orice metode artificiale, pentru că el credea că adevărata pocăință este calea cea mai bună și mai sigură. Metoda respirației poate fi foarte complicată și poate deveni o piedică, pentru că toată luarea aminte se concentrează asupra metodei și nu asupra doririi de a bineplăcea lui Dumnezeu, aceasta fiind cel mai însemnat factor în pocăință.

  Întrebare: Primirea lui Dumnezeu prin Sfânta Împărtășanie este mai mare decât primirea lui Dumnezeu prin rugăciune?

  Răspuns: Îl primim pe Dumnezeu prin har, iar harul vine la noi în multe feluri. Vine atunci când chemăm Numele Său cu evlavie și smerenie; când ne rugăm și trăim cu cuvântul lui Dumnezeu; când primim Sfânta Împărtășanie având mărturia unei conștiințe curate. Acumulăm har în fiecare clipă a vieții noastre dacă ne întâmpinăm semenii cu o inimă bună, cu respect și cinstire. Există multe mijloace de a dobândi harul lui Dumnezeu pentru a ne păstra inima vie prin simțirea lui Dumnezeu, iar acest lucru este esențial. Căci atâta timp cât inima noastră este încălzită de harul lui Dumnezeu, niciun gând străin nu poate să se apropie de noi și suntem cu neputință de învins de către vrăjmașul.

  Întrebare: Necazurile sunt de neapărată trebuință pentru a ne afla inima adâncă?

  Răspuns: Orice durere poate fi de ajutor, dacă îi facem față în chip drept. Există o durere de bunăvoie pe care o luăm asupra noastră pentru a ne pune viața în armonie cu învățăturile evanghelice, și există o durere fără de voie pe care o pătimim din pricina împrejurărilor în care trăim, din pricina bolilor, a prigoanelor, a defăimărilor și a altor greutăți. Dumnezeu este atoateștiutor și ne cunoaște deplin viața, personalitatea și legăturile cu care suntem înlănțuiți. El îngăduie în viața noastră această durere fără de voie, în măsura în care este nevoie de ruperea acestor lanțuri și de eliberarea inimii noastre, pentru că sfârșitul vieții duhovnicești este acela de a avea o inimă liberă, luminată și curățită prin har. Am spus că de obicei ne aflăm într-o stare de apatie a inimii, când trăim ca niște atei, fără de Dumnezeu în lume. Însă, de îndată ce cuvântul lui Dumnezeu atinge inima omului, el se deșteaptă și începe să simtă o anumită căldură, o anumită dulceață și dragoste, care îl face să voiască a urma Domnului și a fi în necontenită unire cu El. Este începutul trecerii noastre de la această apatie la o trezire: „Este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Rom. 13:11).

  Întrebare: Cum pot împăca rugăciunea profundă în adâncul inimii, cu viața activă a slujirii de preot și cu viața de familie?

  Răspuns: Realist vorbind, nu este ușor. Chiar și în mănăstiri, nu mulți monahi află adevărata cale isihastă. Însă chiar și în lume, unii oameni află rugăciunea isihastă. Mai presus de toate este de trebuință să ne predăm voii lui Dumnezeu în toate și să ne facem un țel din a-I aduce mulțumită lui Dumnezeu așa cum s-ar cuveni. Aceasta duce la o anumită libertate, pentru că predându-ne în voia lui Dumnezeu în orice împrejurare, Dumnezeu ne ajută să ne ridicăm mai presus de greutăți. Aducerea de mulțumită și predarea în voia lui Dumnezeu constituie pregătirea pentru a intra în pacea și libertatea isihiei. Un preot care avea șapte copii a fost întrebat: „Cum vă pregătiți înainte de Liturghie?” El a răspuns: „Pregătirea mea este foarte smerită: când mă trezesc copiii de zece ori în fiecare noapte, îmi propun ca cel puțin de două ori să nu îmi pierd răbdarea”.

  Întrebare: Am o minte filozofică, plină de mândrie. Cum pot dobândi liniștirea?

  Răspuns: Mândria pare să însoțească fiecare încercare de a ne înfățișa înaintea lui Dumnezeu în rugăciune și de a ne apropia de El. Modul cel mai practic de a dobândi smerenia este necontenita aducere de mulțumită. Duhul lui Dumnezeu însuflă întotdeauna recunoștință (1 Cor. 2:12). Părintele Sofronie deosebește smerenia duhovnicească de cea ascetică. Smerenia ascetică constă în a ne ocărî și socoti întotdeauna mai răi decât toți, după cum ne este poruncit în Evanghelie: „Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10). Cât despre smerenia duhovnicească, ea este negrăită. Este dăruită celor ce au contemplat deja frumusețea Domnului Înviat, Lumina Feței Sale, care îi rănește cu adânca încredințare că sunt nevrednici de un astfel de Dumnezeu iubitor, cum este Hristos.

  Întrebare: Puteți să explicați deosebirea dintre încordarea nervoasă și încordarea rugăciunii?

  Răspuns: Încordarea inimii în rugăciune este săvârșită de harul lui Dumnezeu. Încordarea psihologică, sufletească poate da chiar dureri de cap sau alte feluri de dureri trupești, care nu sunt de folos. Încordarea duhovnicească este însoțită de o smerită predare în voia lui Dumnezeu și se armonizează cu rugăciunea, aducând astfel mângâiere și sporind putința omului de a vorbi cu Dumnezeu. Dimpotrivă, încordarea sufletească nu poate da naștere unei rugăciuni adevărate. Atunci când există tensiune nervoasă, rugăciunea nu poate dura mult și nu aduce nici însuflare, nici mângâiere.

  Întrebare: Care este legătura dintre isihie și religiile orientale?

  Răspuns: În religiile orientale, strădania constă în a te dezbrăca de orice existență relativă și a te identifica cu Ființa Absolută. Este o strădanie, însă este doar prima și cea mai mică parte a căii spre desăvârșire. În tradiția noastră există două mișcări: dezbrăcarea de tot ceea ce este stricăcios, slobozirea de tirania patimilor și dezbrăcarea de omul cel vechi pentru a deveni fără de păcat, căci cu cât omul devine mai fără de păcat, cu atât este mai nemuritor și mai nestricăcios. Însă partea cea mai importantă este cea de-a doua, care constă în nevoința pozitivă de a te îmbrăca cu omul ceresc, cu Hristos. A doua parte constă în a afla căi de a spori în înnoirea vieții care ne este dată în tainele Bisericii și în legătura noastră cu Dumnezeul Personal, cu Domnul Iisus. Despuierea minții în tradițiile orientale nici măcar nu atinge dezbrăcarea de omul cel vechi din Tradiția Ortodoxă, pentru că țelurile celor două sunt diferite. Nevoitorul ortodox ia asupra sa această trudă de a se dezbrăca de omul cel vechi prin ardoarea pocăinței, în care el află mărgăritarul de mare preț (Mat. 13:46). El se străduiește necontenit să adune urmele harului Dumnezeului Personal în inima sa, până când dobândește o anumită plinătate. Atunci are loc un big bang înlăuntrul lui, iar inima sa primește o lărgire dumnezeiască pentru a îmbrățișa cerul și pământul. El devine cu adevărat după chipul Noului Adam, după chipul lui Hristos, purtând înlăuntrul său pe toți oamenii de pe pământ și mijlocind pentru mântuirea întregii lumi.

• Nu lăsaţi sufletul să se răcească – despre răceala şi împietrirea inimii

   4694
  Postat de către Administrator9 august 2017Sfaturi duhovnicești

  Deseori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, încep să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceala faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Un răspuns de folos pentru această luptă îl găsim la Sf. Teofan Zăvorâtul.

  Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când. Despre el pomenesc aproape toţi cei ce scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei vrăjmaşi de acest fel: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.

  În rugăciunile lui scurte nu i-a uitat nici Sfântul Ioan Gură de Aur: “Izbăveşte-mă de neştiinţă, de uitare, de melancolie [aceasta însemnând lenevie împreună cu nepăsare] şi de nesimţire”. Mijloacele de izbăvire nu sunt foarte complicate: a răbda şi a te ruga.

  Este posibil ca Dumnezeu Însuşi să trimită acestea pentru învăţare de minte – să nu ne punem nădejdea în noi înşine. Câteodată luăm multe asupra noastră şi aşteptăm mult de la eforturile, mijloacele şi ostenelile noastre. Dar, iată, Domnul ia Harul şi ne lasă singuri, spunând parcă: ”Poftim, încearcă-ţi puterile”. Cu cât există mai multe daruri naturale, cu atât mai necesară este această învăţare de minte. Dacă înţelegem acest lucru, să răbdăm. Acestea sunt trimise şi ca pedeapsă pentru pornirile pătimaşe, îngăduite şi neosândite de noi şi neacoperite de pocăinţă. Pornirile acestea sunt pentru suflet exact ceea ce este pentru trup hrana proastă, care ori îngreuiază, ori slăbeşte, ori îndobitoceşte. Trebuie să cercetăm cu atenţie şi să vedem dacă nu cumva există aşa ceva în suflet şi să ne pocăim înaintea Domnului şi să hotărâm ca pe viitor să ne păzim.

  Cel mai mult nesimţirea şi răceala vin în urma mâniei, a nedreptăţii, a supărării, a osândirii, a trufiei şi a celor asemenea lor. Un singur lucru ne rămâne – să ne rugăm pentru izbăvirea de această uscăciune şi de nesimţire alături de împietrire. În perioada răcelii şi a nesimtirii, în minte sunt greu de tinut cuvintele rugăciunii totuşi este posibil. Trebuie să lucrăm împotriva sinelui. Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L îndupleca pe Domnul spre milă şi de a înapoia harul. Dar nu trebuie nicicum să renunţăm la rugăciune.

  Sfântul Macarie spune: Domnul vede cât de sincer îţi doreşti binele acesta şi ţi-l trimite. Iar rugăciunea împotriva răcirii inimii, cu cuvântul tău, înainte de pravilă şi după pravilă şi în continuarea ei lui Dumnezeu să I-o ceri, ca şi cum aducând înaintea fetei Lui un suflet mort: “Vezi, Doamne, cum este sufletul meu! Zi, aşadar, un cuvânt şi se va vindeca!” Cu aceleaşi cuvinte şi în timpul zilei să I te adresezi mai des lui Dumnezeu.

  Cel mai important este să nu lăsaţi sufletul să se răcească. Aveţi grijă ca lumânarea să ardă şi căminul sufletesc să fie cald. Puneţi mai des lemne de foc în el. Adică tineti gândurile sfinte în minte şi simtiţi-le în acelaşi timp, în inimă.

  Răceala este o stare amarnică şi primejdioasă. La Domnul ea stă în rândul mijloacelor de călăuzire, învăţare şi îndreptare. Însă poate fi şi ca pedeapsă. Cauza acestui lucru este păcatul vădit, dar, atunci când nu îl puteţi vedea, trebuie să căutaţi pricinile în simţămintele şi dispoziţiile lăuntrice. Nu cumva vi s-a strecurat îngâmfarea că nu sunteţi ca ceilalţi? Nu cumva aveţi de gând să păşiţi singuri pe calea mântuirii şi să ajungeţi sus numai prin mijloacele voastre? Nu cumva vă mulţumiţi cu rânduiala de viaţă pe care o duceţi şi v-aţi culcat pe o ureche spunând că nu mai trebuie să vă îngrijiţi de nimic? Gândurile acestea şi cele asemenea lor vă duc la nepăsare, iar nepăsarea este primul pas către răcire. De aceea osteniţi-vă să vă adunaţi gândurile mai mult pe ideea că încă nu aţi început lucrul.

  Apoi adăugaţi convingerea potrivit căreia, chiar dacă aţi ajunge pe trepte înalte, nici una nu este sigură faţă de cădere. Iar calea către acest vrăjmaş o aşterne nepăsarea – insoţitoarea răcelii. Adunând, aşadar, aceste gânduri provocatoare, să nu credeţi că vă veţi aprinde singuri pe voi înşivă. Domnul vă va aprinde când va veni vremea. Iar lucrul vostru este osteneala şi iar osteneala. La această osteneală lăuntrică să adăugaţi rugăciunea către Domnul, anume pentru izbăvirea de această rană. Lăsaţi toate celelalte lucruri şi păstraţi numai această rugăciune împotriva răcelii. Şi să nu vă daţi pace până când nu vă veţi încălzi. Incălzirea vine prin atingerea Domnului de inima voastră, iar căldura neîncetată este vederea Domnului în inimă. Să vă dăruiască Domnul acest bine. Nu fiţi nepăsători şi nu vă descurajaţi.

  Cineva a spus: “Pune-te în situaţia celui muribund … ” Iar altcineva a adăugat: “Mai bine pune-te în momentul judecăţii tale, când este gata să iasă din gura lui Dumnezeu ultima sentinţă pentru tine”. Nu se poate să nu fiţi de acord cu faptul că aceste lucruri, realmente, au puterea să înmoaie inima împietrită.

  Iată cuvântul Sfântului Isaac Sirul – în cazul răcelii şi al nesimţirii: “Nu fi tulburat în cuget şi nu încuraja slăbirea sufletească, ci rabdă, citeşte cărţile învăţătorilor, sileşte-te la rugăciune şi aşteaptă ajutor. El va veni atât de curând încât nici nu-ţi vei da seama“.

  Eu cred că faţă de răceala voastră trupul are vina lui. Nu vă propun excesul, ci îndestularea. Dar şi această îndestul are îndobitoceşte simţământul duhovnicesc şi reduce energia. Osteniţi-vă să disciplinaţi această sclavă lăsată slobodă ca să nu vă devină stăpână. Cum? Cred că ştiţi! Acest lucru se referă şi la hrană, şi la somn, şi la celelalte privilegii. Faceţi ca trupul să simtă că o mână grea se află peste el. Ură şi duşmănie neîmpăcată faţă de trup să aveţi şi voia lui să o persecutaţi.

  Îndată ce trupul slăbeşte, simţământul duhovnicesc învie. Foarte mult înseamnă să nu-l lăsaţi să se prăbuşească, să ţineţi în bunăstare toate mădularele lui prin încordarea lăuntrică a muşchilor. Acest lucru menţine cu putere vioiciunea duhului şi ajută sufletul să stea în stare de trezvie.

  Puneţi-vă ca lege: să plecaţi de la masă puţin înfometaţi. Sclava cea rea – trupul – va simţi că asupra sa se află o mână puternică. Faptul că aţi pus capăt beţiei este minunat. Acesta este cel mai bun ajutor pentru trup ca să fie vioi, treaz şi curat. Mare lucru este acesta.

  Nimic nu este spre plăcerea trupului, ci numai pentru sănătate, căci trupul niciodată nu este sătul. Binevoiţi să vă alegeţi o măsură pentru mâncare şi băutură, aşa cum au făcut toţi sfinţii.

  Sfântul Teofan Zăvorâtul, “Sfaturi înțelepte”, Ed. Egumenița, 2006