Există inteligențe care acumulează date, cum ar fi bibliotecile și altele care se observă pe ele însele în timp ce învață. Metacogniția aparține acestei a doua linii genealogice. Nu este doar să știi ceva, ci să știi cum este cunoscut. Este abilitatea de a gândi la propriul gând, de a-ți observa propriile procese mentale ca și cum ai privi râul și nu doar apa care trece pe lângă el.
Pe scurt, metacogniția este conștiință și control. Conștientizarea modului în care învățăm, ce strategii folosim, unde ne blocăm și cum avansăm. Controlul pentru a regla acel proces, corectarea traseului, schimbarea metodei când calea devine sterilă. Nu este un dar magic, este o disciplină interioară.
În construcția cunoașterii, metacogniția acționează ca un arhitect. Cunoașterea fără metacogniție este material suprapus. Prin metacogniție, devine structură. Jean Piaget a arătat că învățarea nu înseamnă copierea realității, ci asimilarea și acomodarea acesteia. Metacogniția ne permite să realizăm când ne asimilăm bine și când trebuie să ne acomodam ideile. Lev Vygotsky a adăugat că învățarea are loc mai întâi în viața socială, apoi internă. Metacogniția este acel moment în care ceea ce se învață devine al tău și conștient.
Cunoașterea pe tine însuți este fundamentul întregii învățări profunde. Nu toți învățăm la fel. Unii înțeleg mai bine citind, alții ascultând, alții făcând practică. Howard Gardner a explicat asta cu inteligențele sale multiple. Metacogniția ia această idee și o transformă în practică de zi cu zi.
SĂ ȘTIU CUM ÎNVĂȚ ÎMI ECONOMISEȘTE TIMP, FRUSTRARE ȘI EPUIZARE. ESTE ÎNȚELEPCIUNE APLICATĂ.
David Ausubel a afirmat că învățarea semnificativă are loc atunci când noul este ancorat în ceea ce știm deja. Metacogniția ne permite să identificăm aceste ancore. Să știu ce știu, ce nu știu și ce cred că știu, dar în realitate nu înțeleg. Aici apare umilința intelectuală. Cel care crede că știe totul încetează să mai învețe. Cel care se observă însuși învață întotdeauna.
Marii genii ai învățăturii nu erau doar creiere mari, ci și mari observatori ai lor înșiși. Albert Einstein gândea cu imagini mentale și experimente interne. Jean Piaget observa gândurile copiilor cu o răbdare aproape artizanală. Jerome Bruner a susținut învățarea prin descoperire pentru că avea încredere în capacitatea subiectului de a reflecta asupra propriului său proces. Toți au înțeles că învățarea nu înseamnă să umpli mintea, ci să rafinezi conștiința.
Metacogniția este, de asemenea, adaptare. Într-o lume care se schimbă rapid, nu cel care știe cel mai mult supraviețuiește, ci cel care învață cel mai bine. Să știi când să dezvaței, când să ajustezi schemele, când să schimbi strategia. Gândirea la modul în care gândim este un avantaj evolutiv. În cele din urmă, metacogniția preia o idee veche și mereu nouă. Cunoaște-te pe tine însuți. Cunoaște-ți mintea, limitele, punctele forte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.