Cine ești și de unde vii?

  A mers mai bine de o sută de pași. S-a oprit. Se simțea gol pe dinăuntru. S-a întors să mai privească mănăstirea și a plâns cu amar. „Doamne poartă de grijă făpturii Tale. Apară-mă de toate ispitele ce vor urma. Nu mă îndepărta pe mine de la dragostea Ta!”. Se vedea pe sine ca ultimul om. Se simțea ca un cerșetor. În timp ce gândea acestea, iată că în fața apăru un om sărac. Să spui că era dezbrăcat nu puteai  pentru că avea ceva pe el. Să spui că era îmbrăcat era deja prea mult. Erau doar niște zdrențe pe el. Acela îi cerea un bănuț de pomană.

- Crede-mă frate, că nu am nici un bănuț. Dar ceea ce am aceea îți voi 

da. Dă-mi te rog hainele acestea rupte de pe tine și ia-le pe cele bune de pe mine. Săracul făcu ochii cât cepele. Dar se dezbrăcă iute ca să nu se răzgândească boierul.

Acum nu numai că gândea că este un cerșetor ci și arată astfel. Pe unde trecea auzea numai vorbe de ocară. Ce-i drept, mai erau unii care îi mai dăruia câte un colț de pâine. Își ridică ochii. Zidurile înalte ale marii cetăți se vedeau la orizont. A intrat pe porțile frumos sculptate în momentul când soarele se pregătea să lase loc stelelor și lunii. Cu greu a reușit să ajungă până în dreptul casei părintești. „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine”. S-a dat deoparte să nu fie văzut de cineva. O slugă tocmai zăvora porțile. La miezul nopții s-a apropiat iarăși de porți. S-a aruncat la pământ și cu lacrimi și-a zis în gândul său: „Doamne Iisuse Hristoase, iată casa părinţilor mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dânsa din darul Tău, mă rog Ţie, Stăpâne: trimite-mi de sus ajutor şi putere, ca să biruiesc pe diavolul şi să nu mă laşi biruit şi ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfârşesc bine viaţa mea"

Somnul a fugit cu totul de la el. Noaptea a 

petrecut-o în rugăciune și în gânduri la Dumnezeu, la părinți, la casa părintească. A rememorat în mintea sa diverse evenimente din copilărie. Unele frumoase, altele mai grele. Imaginația îi clădea câte un sfârșit sau o continuare a diverselor scene ce îi apăreau în minte.

Soarele ieși ca un bulgăre de foc din mare și alergă ușor până pe bolta cerului. Se făcea din ce în ce mai mic. La fel se simțea și Ioan. Parcă se comprima, se făcea mic și neînsemnat. Dar, iată … porțile se deschid! ”Doamne ajută!”, își zise repede în gând și făcu o Cruce.

Dintre porți își făcu apariția Teofil, vătaful casei, mai marele peste toți slujitorii tatălui său. Cum a dat cu privirea de zdrențărosul zgribulit din spatele porți a începu să strige:

- Cine ești și de unde vii?

- Iată precum mă vezi sunt un om sărman.

- Să pleci degrabă de aici. Stăpânii mei trebuie să iasă. Nu vreau să dea cu ochii de tine.

- Stăpânul meu cel milostiv, te rog, ascultămă. Rău nu voi face nimănui. 

Dar pentru această facere de bine vei primi mare răsplată de la Bunul Dumnezeu. 

Ioan îl știa pe vătaf că este un om milostiv și bun. Acesta încuviință să rămână, dar să meargă puțin mai departe. Cam pe la movila aceea unde aruncau slugile gunoiul. După gard era un măr bătrân. Teofil întinse mâna și îi dărui cerșetorului unul mare, roșu și zemos. Săracul mulțumi frumos, dar nu la măr îi stătea gândul. Inima îi bătea din ce în ce mai tare. Pe porțile cele mari ieșeau atunci doi boieri slăviți, în haine strălucitoare, însoțiți de două slugi. Printre lacrimi, Ioan își spuse atunci: „Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinţii mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgeţile tale cele înfocate asupra mea".

Zilele fugeau una după alta. Ioan zăcea mereu pe movila de gunoi din apropierea porților, precum odinioară Lazăr și Iov. Tatăl său, un om ce iubea pe săraci, văzându-l zilnic pe Ioan a început să îi fie milă de el și să-i trimită câte ceva de la masa sa. Îl compătimea și îl fericirea în același timp în gândul său. „Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul şi zăduful, frigul şi ploaia, fără acoperământ; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăţia cerului. Şi puternic este Dumnezeu ca şi pe noi să ne mântuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcându-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiţi de Dumnezeu; şi cine ştie de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu ştim unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi că să facă cineva fiului nostru". Simțea o pace adâncă ori de câte ori îi dăruia câte ceva.

 În fiecare duminică sau sărbătoare, mergea la sfânta biserică. Aici stătea la intrare și asculta cu evlavie slujba. Mai primea și câte ceva de mâncare, de la credincioșii care nu puteau vedea în el decât un simplu cerșetor. Însuși părintele îl miluia cu colaci, prescuri și uneori și câțiva bănuți. Dar tot ce îi prisosea dăruia mai departe altor săraci. Când a observat că nu face probleme nimănui, că este smerit și blând a început să îl spovedească și să-l împărtășească.