Era un magazin mic într-o alee fără nume. Nu avea niciun semn, nicio vitrină, niciun program fix.
Dar în fiecare zi, chiar înainte de miezul nopții, o lumină galbenă slabă pâlpâia în spatele ferestrelor prăfuite. Și pentru o singură oră, a avut grijă de cei care știau cum să ajungă.
Nimeni nu s-a gândit să-l caute. Pur și simplu... Au găsit-o. Când aveau cea mai mare nevoie. Când erau pe punctul să renunțe.
A fost însoțită de un bătrân cu barbă albă și mâini de brutar. Unii jurau că l-au văzut cu decenii în urmă; alții, doar cu o seară înainte. Avea ochii cuiva care plânsese mult... dar râdea cu sufletul.
Nu existau produse normale pe rafturi.
Erau borcane cu nume scrise de mână: "Răbdare", "Iertare", "Curaj de a renunța", "Amintiri uitate", "O ultimă conversație", "Îmbrățișarea care nu a venit", "Timpul pentru tine", "Tăcere", "Râsul adevărat."
"Cât costă?" Cei care au sosit au întrebat, cu inima strânsă.
"Orice ești dispus să lași," răspundea bătrânul.
Nu a acceptat bani.
Dacă voiai un borcan cu "oportunități noi", trebuia să lași o "vinovăție veche".
Dacă voiai să iei cu tine "claritatea", trebuia să renunți la "nevoia de a avea mereu dreptate".
Unii nu acceptau trocul.
Alții da.
Și când au plecat, nimeni nu s-a întors la fel.
Partea amuzantă a fost că, a doua zi, când au încercat să se întoarcă... Aleea dispăruse. Și în locul lui, a rămas doar un zid de cărămidă cu graffiti aproape invizibile:
"Când ceea ce dai e mai ușor decât ceea ce porți... ești pe drumul cel bun."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.