Părintele Constantin Galeriu aborda tema mâniei nu doar ca pe un simplu păcat capital, ci ca pe o deviere a energiei vitale pe care Dumnezeu a sădit-o în om pentru a respinge răul, nu pentru a-l ataca pe semen.
Iată principalele sale perspective asupra mâniei:
- Mânia ca „armă” deturnată: Părintele explica faptul că mânia a fost dată omului de către Dumnezeu ca un „câine de pază” al sufletului, pentru a fi direcționată împotriva păcatului și a diavolului. Atunci când ne mâniem pe oameni, folosim această energie într-un mod eronat, transformând un instrument de apărare spirituală într-unul de distrugere a comuniunii.
- „Iubește pe păcătos, urăște păcatele lui”: Aceasta era deviza sa centrală. În contextul mâniei, el îndemna la o distincție clară: poți (și trebuie) să ai o „mânie sfântă” împotriva răului, dar niciodată împotriva persoanei care îl comite, deoarece omul este creat după chipul lui Dumnezeu.
- Pierderea păcii interioare: Părintele sublinia că mânia întunecă mintea și alungă harul. În viziunea sa, un om stăpânit de mânie nu mai poate fi un „martor al Luminii”, deoarece tulburarea sufletească blochează capacitatea de a iubi și de a vedea divinul în celălalt.
- Remediul prin jertfă și smerenie: Pentru a depăși mânia, el propunea exersarea răbdării și a „jertfei de sine”. Considera că mânia izvorăște adesea dintr-un ego rănit; prin urmare, vindecarea vine prin întoarcerea minții spre interior și prin recunoașterea propriilor slăbiciuni înainte de a le judeca pe ale altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.