Intunericule, De mult n-am mai vorbit, Am fost absent, Am fost fericit un timp, Am uitat cum e sa faci tot ce-i de baza, Si ca de fapt, am oameni in jurul meu, care chiar conteaza. Imi e greu, acum ca ma intorc la tine, Si iti scriu cu greu, Printre lacrimi si suspine. Asa mi-a fost dat, Sa fim impreuna, Sa ne intalnim mereu, La sfarsit, Sau de cateva ori pe luna? Ce simt? Cred ca stii deja, Iar am pierdut totul, Din tot ce se putea. Am sa-ti zambesc, cand o sa fie cazul, Am sa-ti soptesc cuvinte care ard ca iadul, Te voi imbratisa la fel ca prima data, Iti aduci aminte? Imbratisati pana la capat.

 Întunericul îți răspunde : ,,Răsar din nimic, Și-n nimic dispar, Lumina mi-e prieten, Și totuși dușman... Nu am sentimente Nimic să-ți ofer, Nu-ți ofer alinte, Te sec, te disper... Însă dau sens vieții, După ce lumina apare, Vin cu răceala gheții, Te scot din uitare... Zâmbește azi, Ca întâia oară, Început-ai sa crezi, Dintr-o primăvara... Și totuși...mă crezi? De văzut...mă vezi? Când te-nvelesc, Cu-n veșmânt ceresc...