Imi lipsesc zilele

M-a întrebat cineva azi ce-mi lipsește. Imi lipsesc zilele din copilărie, când bunica păstra ritualul de a lua cu toții masa împreună. Eram eu, părinții mei, părinții lor, verii mei, verișoarele mele, unchii, mătușile, nepoții lor, frați, surori, alte rude prin alianță.

Erau duminici când la masă se strângeau chiar și câte 50 - 60 de persoane. Nu aveai ce mânca, că așa era situația, dar aveai mâncare gătită, bere românească curată, vin de casă, prăjituri făcute de gospodinele familiei. Muzică era berechet, pentru că bunicul meu era compozitor și avea pian în casă și toți cântau cu bucurie, dansau uneori, râdeau cu poftă, fumul de la țigări era uneori dens, dar camerele erau înalte și avea unde să se ridice.

Vorbeau toți cu toți, eram uniți, acolo aveam un adevărat networking, fără cărți de vizită, fără zâmbete false, fără ținute de branduri cunoscute, fără ceasuri automatice sau știu eu ce chei de mașini de lux. Atunci, în acele momente aveam cel mai important lucru: aveam familia unită, aveam toate inimile care contau strânse la un loc. Indiferent de vârsta fiecărei inimi, toate erau acordate în aceeași cheie sol.

Astfel de zile îți încărcau sufletul pentru săptămâni întregi. Toate acestea s-au topit în neant. Azi în familia mare de odinioară mai sunt câțiva membri pe care-i pot număra pe degetele de la o mână, obosiți, triști, disparați. Azi acea bunică nu mai este, acele inimi strânse la un loc astăzi sunt rarefiate precum aerul de la munte. Fiecare pe câte o creastă diferită. Azi avem de toate mai puțin bucurie și iubire care să ne umple sufletul.