Ne dorim unii altora urări de bine, sănătate, fericire, prosperitate, bucurii...si totuși nu se împlinesc, câteodată, că toate acestea nu vin din urări, ci din ceea ce lucrăm, din fapte, din însuși viața noastră, asa cum o trăim.
Faptele prezentului decid viitorul...atât cât trăim!
Deseori, auzim, "Ce să facem, cum Vrea Dumnezeu!!!"
Putem spune asa, când facem Voia Lui, dar când trăim împotriva poruncilor Sale, la ce sa ne așteptăm?!
Cum vrea Dumnezeu... dar nu știm care e Voia Lui? Știm, majoritatea...si mai trebuie sa stim ca va ingadui să cădem în propriile greșeli, dacă nu ne îndreptam!
Dumnezeu are multă răbdare cu noi, ne lasă, dar nu vrea sa ne piardă...astfel cădem, dacă nu avem puterea sa ne rupem de rău, singuri! Am avut bunici de poveste, buni ca pâinea caldă. Bunica era ca o sfântă.
Nu au avut copii, dar l-au înfiat pe tatăl meu, și erau iubiți și căutați de toată lumea.
Păi când o vedeam pe bunica, cu părul nins, strâns într-o coadă împletită, stransa într- un coc, întotdeauna de-o eleganta decentă, că ingenunchea în fața icoanei și se ruga, căpătam o stabilitate și o stare de siguranță, că știam că sunt ocrotită și păzită, și mai stiam că nici un rău nu mă poate ajunge. Si asa am crescut, fără teamă, că stiam și stiu că bunica se roagă pentru mine și acum, din ceruri!!
De uitam de rugă, seara la culcare, ea doar se uita și mă invita, în fața icoanei, ca să îmi iau binecuvântarea!
Chiar de am rătăcit, când am crescut, drumul iarăși l-am găsit, că ruga bunicii niciodată nu s-a oprit.
Azi, bieții copii, intră în depresii la orice greu, că au mămici, bunici, "moderne",care nu au timp de rugăciune pentru copiii, nepoțeii lor, și de unde să le vină binele, din unghii ca de uliu, din păr roșu, sau verde, sau albastru, sau din alte nebunii??
Ce lume tristă, agățată și preocupată de toate urăciunile pământului....si ne mai mirăm de vremurile ce le trăim...
Bieții copiii!!
Unii cad, promit...si când scapă, uită...
Of, vai si amar când uităm, că vin căderi mai mari...si puțini se mai pot ridica...că vine depresia, boală a necredinței, a singurătăți, a tristeții.
Doamne, ai milă de toți, avem neputințe, dă-ne străduințe și putere să fim pe calea Ta, să Te iubim, să-ti mulțumim, să dăruim, ca lângă Tine să fim!
A dărui, cu dragoste din ce ne dă Dumnezeu, ne aduce cu siguranță bucuria și pacea!
A iubi pe cel ce nu poate iubi, este înălțător!!
A ierta ce nu se poate ierta, sufletul zboară!!
A nu judeca, ne aduce cu siguranță mântuirea!!
E greu, dar Hristos stă răstignit în fața noastră, în suferință pentru noi, și asta este îndeajuns să luptăm pentru salvarea sufletului !
Dumnezeu ajută, dar nu intervine în liber arbitru al fiecăruia! Vom avea după cum alegem!!
Asta este dragostea nemărginită a Lui!!! Ma duc cu ani în urmă, când simplitatea vietii era o bucurie, dar omul nu o voia, că tindea la modernizarea lui, și a tot.
Nu aveam apă curentă, canalizare, gaze, telefon mobil, dar aveam bucurie și satisfacția zilei, că pentru toate munceam.
Scoteam apă cu găleata, iarna, că pompa îngheța, căram laturile în fundul curții, într-o groapa, mergeam la wc-ul din curte.
Iarna spălăm cu mâna, că îmi era greu sa pun mașina manuală, ore întregi îmi lua, stand aplecata, si mainile făceau basici, iar rufele de pe sobă nu se terminau, că se uscau greu. Era un greu al vieții, dar eram fericiți. Aveam o albie mare, făcută de tata, în care ne îmbăiam...o am și acum în magazie, amintire.
Încet, a început schimbarea, canalizare, apă curentă, gaze, baie, toaleta în casa...
Nu știu de ce, dar aveam o vehemență la schimbarea în bine.
Când a apărut telefonul mobil, nu voiam, eram înverșunata că nu îmi trebuie...dar de ziua mea am primit un telefon, și gata, m-a prins, apoi, îmi amintesc de mașina de spălat automata, ziceam ca nu vreau. Toti se uitau la mine uimiți, dar mi se părea ca mi se fura un drept al meu, de a munci. Le spuneam, "vrem toate mura în gură... și noi ce mai facem?" Parcă simțeam pericolul și capcanele ce ni se ofereau...toate ducând la o dependenta de alții.
Asta era viclenia, să ne supună, să nu mai putem trăi altfel!
Abia acum am înțeles, când suntem dependenti de toate.😪
Mașina proprie, iar o dependenta, noi zicem necesitate. Bieții oameni au uitat mersul pe jos, si zece metri dacă au de mers, se urca în mașina, inconștienți de răul pe care si-l fac singuri!
Pentru confortul propriu, părinții, unii, au fost în stare sa își părăsească copiii, care au suferit enorm, unii s-au sinucis, că voiau iubirea și mângâierea mamei, nu case cu piscină! Și asa au trecut anii...
Am rude în America, plecate inainte de 89, mătușii, două, cu copiii și nepoții, veneau an de an în țară, că mureau de dor, stăteau la noi o lună. Sunt surori ale soacrei mele, Dumnezeu să o odihnească, dar le-am considerat mătușile mele, atât de dragi îmi sunt, și ele țin mult la mine, mulțumesc Lui Dumnezeu, si ma băteau la cap sa merg în America, Cleveland, Ohio, dar nu mi-am dorit niciodată, nu am simțit.. La un moment dat, una din ele îmi spune, "cred ca nu ești sănătoasă la cap, te invităm pe gratis sa stai cât dorești la noi și nu vrei, cand altii ar da orice sa ajungă?!" Iar acum, aceiași mătușa, care are 82 de ani, îmi spune că nu moare până nu vin în America...Dumnezeu să îi țină sănătoși, dar nu cred că voi ajunge vreodată!!!
Tihna din tara mea imi este mai mult decât îmi doresc!
Dumnezeu să aibă milă de noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.