Cine a rupt cămașa Mântuitorului?

 Se spune că un călugăr cu viață sfântă s-a dus într-o noapte la biserică, să se roage.

 

Când a intrat, a văzut ușile împărătești ale altarului date la o parte. S-a apropiat și a descoperit că lângă Sfânta Masă ședea un copilaș învăluit în lumină. Curios, monahul l-a întrebat cine este. „Eu sunt Hristos, Mântuitorul lumii”, i-a răspuns acesta. S-a uitat mai atent și a văzut că pruncul avea cămașa ruptă. Curios, l-a întrebat cine i-a rupt haina. Atunci, Hristos i-a răspuns: „Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” și S-a făcut nevăzut.

 

Dar cine este Arie? Și cum I-a rupt cămașa Mântuitorului – mai ales că Arie nu a fost contemporan cu Iisus?

 

***

 

Arie a trăit între anii 250-336 în Egipt și a fost preot în Alexandria. El a susținut că Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci doar o ființă superioară, cea mai înaltă creație a lui Dumnezeu Tatăl. Această învățătură personală greșită (numită și  erezie) s-a răspândit cu repeziciune, dezbinându-i pe preoții și pe creștinii din acea vreme. Unitatea de credință a bisericii s-a rupt, așa cum se sfâșie o haină!

 

Ca să corecteze ideile lui Arie, în anul 325 s-a organizat la Niceea (o localitate din Turcia de azi) Primul Sinod Ecumenic al bisericii. Sinoadele ecumenice sunt adunări ale tuturor episcopilor ortodocși, la care se discută unele probleme de credință foarte dificile. Alături de ei pot participa și preoți sau alți oameni pricepuți la problemele teologice, dar episcopii sunt cei care trebuie să ia hotărârile. Pe atunci, conducătorul Imperiului Roman era Sfântul Constantin cel Mare, care a ajutat foarte mult ca Sinodul să aibă loc. Ba chiar l-a convocat! În plus, împăratul s-a îngrijit de toată logistica (am zice noi azi 😊!): de transport, de cazare, de masă, de organizare.

Întrunirea a început în 20 mai și a durat toată vara. La aceasta au participat 318 ierarhi, din toată lumea. Printre ei –  și doi ierarhi de pe teritoriul de astăzi al României: Marcu Tomensis din Sciția (Dobrogea zilelor noastre) și Teofil, episcopul Goților (care locuia undeva în zona județului Buzău).

 

Alți sfinți – foarte cunoscuți și foarte îndrăgiți – au fost prezenți la Niceea. De exemplu, Sfântul Nicolae și Sfântul Spiridon.

 

Sfântul Spiridon a explicat taina Sfintei Treimi într-un mod foarte ingenios. În Sfânta Treime sunt trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Ele sunt de-o ființă, niciuna nu este mai presus de cealaltă și sunt un singur Dumnezeu. Ca toți să înțeleagă asta, Sfântul Spiridon le-a arătat o cărămidă. De ce o cărămidă? Pentru că era un singur lucru, făcut din trei elemente: din pământ, din apă și, într-un fel, din focul în care a fost arsă.

 

Pe urmă, a făcut asupra cărămizii semnul crucii, a strâns-o în palmă și s-a petrecut ceva cu totul și cu totul neașteptat: focul care a ars-o s-a ridicat, apa a curs, iar lutul a rămas în mâna sfântului!

 

Văzând minunea, filozoful Evloghie, discipol al lui Arie, s-a botezat și a devenit ortodox. Însă Arie nu s-a lăsat convins de nimic și nu a renunțat cu niciun chip la ideile lui!

 

Un sinod explică mai multe probleme teologice și ia mai multe hotărâri. Cea mai importantă învățătură de la acest Sinod este aceea că Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt de o ființă și nedespărțite. Iar ca toți creștinii să știe și să mărturisească asta, la Sinod s-a scris prima parte a Crezului ortodox, adică șapte din cele douăsprezece articole pe care le cuprinde.

 

Iată cum sunau acestea: „Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât și S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat la ceruri, și va veni să judece viii și morții. Și întru Duhul Sfânt”.

 

Evanghelia de la Sfântul Apostol Ioan (capitolul 17, versetele 1-13), citită astăzi, este ultima rugăciune a Mântuitorului. Acesta a spus-o înainte de a fi răstignit. Se mai numește rugăciunea cea mare sau rugăciunea arhierească.  

 

Prin ea, Hristos îi cere Tatălui să îi păzească pe ucenici, „ca să fie una” precum sunt Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, în Sfânta Treime.

 

În rugăciune apare și ideea că Tatăl și Fiul sunt împreună, dintotdeauna: „Și acum, preaslăvește-Mă  Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea”.

 

Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt trăiesc veșnic în iubire. O mică parte din această dragoste absolută o simțim și noi, când ne dorim să fim mereu împreună cu cei pe care îi iubim.