Rânduieli canonice privind Sf. Spovedanie

 

Ea este taina pocăinței, este lucrarea Sfântă prin care puterea lui Dumnezeu dată preoților  șterge biruințele diavolului asupra omului.

Săvârșitorul este episcopul sau preotul duhovnic. Inițial orice preot putea spovedi, dar cu timpul a apărut, ierurgia duhovniciei, care este de fapt o hirotesie, săvârșită numai de episcop și prin care se dă dezlegare preotului să se spovedească. Puterea de a spovedi o are preotul din hirotonie, duhovnicia, dă numai dreptul de a săvârși spovedania. Ea a apărut ca o necesitatea practică, întrucât pentru spovedanie preotul are nevoie de experiență. Preotul neduhovnic care spovedește încalcă rânduiala canonico-liturgică a Bisericii, dar spovedania este valabilă. În situații de excepții se admite spovedania unuia care nu este făcut duhovnic.

Hirotesia în duvonic a apărut târziu și de aceea canoanele nu vorbesc nimic. Este de fapt un obicei canonic. Doar în arhieraticon, este menționat. În unele biserici locale nici măcar nu există această practică a duhovniciei. Azi de obicei se dă această hirotesie imediat după hirotonie.

Primitorii sunt creștinii ortodocși care vor să se curețe de păcate și vor să reintre în comuniunea Bisericii prin împărtășanie. În situații de necesitate pot fi spovediși și creștini eterodocși dar care nu pot fi iertați decât din punct de vedere moral. Ei nu pot fi integrați simplu în Biserica Ortodoxă și nici împărtășiți.

Vârsta spovedaniei: în privința vârstei nu există o reglementare exactă, pentru că este o problemă foarte relativă.

Singurul canon este 18 Timotei al Alexandriei, care prevede că spovedania începe „în funcție de cunoașterea și înțelegerea fiecăruia, de obicei de la 10 ani”.

Pravila mare de la Târgoviște din 1652 prin plava 321prevede că spovedania începe de la 14 ani pentru băieți și la 12 ani pentru fete. Azi maturizarea fiind mai precoce, spovedania poate începe de mai devreme, și pot începe de la 7 ani. Chiar dacă începe de la 7 ani, asta nu înseamnă ca ea trebuie să fie foarte complexă, principalul lucru la copii este că învățarea deprinderii de a comunica cu preotul în mod sincer. Acest lucru are un impact foarte mare. Părintele Arsenie afirmă că spovedania este judecata de bună voie. Asta înseamnă maturitate spirituală.

Locul spovedaniei: în principiu locul este în Biserică dar în situații de excepție locul spovedaniei este acolo unde se află penitentul: dacă e bolnav acasă, spital, penitenciar. Spovedania nu se face în altar pentru că spovedania este o pregătire a celui care vrea să se împărtășească. Spovedania este o actualizare a botezului și așa cum botezul se face în pronaos pentru a pregăti omul să intre în biserică tot așa omul trebuie spovedit în fața altarului. Unele biserici au încăperi speciale în care se săvârșește spovedania.

Secretul spovedaniei: inițial în Biserică mărturisirea era publică sau particulară.

Canonul 6 Cartagina prevede că la spovedania publică dezlegă numai episcopul.

Canonul 5 Ancira prevede că Episcopul putea mări sau micșora epitimia lapșilor.

În anul 390 Patriarhul Nectarie generalizează mărturisirea particulară, care apoi devine și secretă.

Canonul 34 Vasile cel Mare și 28 Nichifor Mărturisitorul impun secretul spovedaniei pentru că rostul tainei este de a curăți păcatele credinciosului nu de a le divulga de a provoca scandalul sau de a-i supune judecății oamenilor. În spovedanie se întâlnește spovedania omului cu judecata lui Dumnezeu și judecata lui Dumnezeu trebuie să biruiască.

Canonul 43 Cartagina din anul 419 menționează indirect că mărturisirea publică se practica încă în vremea aceea. Cert este că azi spovedania poate fi și publică și particulară iar atunci când e particulară trebuie neapărat să fie secretă. Secretul spovedaniei este numai pentru preot nu și pentru penitent. De aceea dacă se descoperă un lucru spus la spovedanie, nu-l putem acuza pe preot că a divulgat, probabil penitentul a făcut public acest lucru și apoi s-a răspândit. Preotul duhovnic poate spune cazurile de la spovedanie în sens duhovnicesc dar trebuie să fie exclusă orice referire directă la persoane chiar orice aluzie și bănuială. Încălcarea secretului spovedaniei este pedepsită cu caterisirea. În Bizanț cei care spuneau secretul spovedaniei li se tăiau limba și erau închiși pe viață. În această situație s-a păstrat până azi, dar sub alte forme.

Art. 23 din legea cultelor din 2007 prevede că personalul legal nu poate fi obligat să dezvăluie secretele penitențiarilor.

Art. 214 din codul penal prevede închisoare de la 3 luni-1an sau zile amendă pentru cei care divulgă secretul profesional.

Art. 79 alin. 1 din Codul de procedură penală interzice a fi martori cei puși în situația de a divulga secretul profesional.

Canonul 133 Cartagina interzice duhovnicului de a fi martor.

Art. 28 din regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare din Biserica Ortodoxă Română prevede caterisirea preotului care dezleagă secretul spovedaniei. Acest lucru este valabil și în Biserica Catolică.

Articolele 983-985 din Codex Jurici Canonici interzic divulgarea secretului spovedaniei, și preotul este pedepsit cu caterisirea. Temeiul scripturistic al secretului spovedaniei este textul de la Isus Sirah 19,10- Ai auzit vreun cuvânt? Să moară odată cu tine!

Cum are loc mărturisirea? Mărturisirea are caracter personal ca toate celelalte taine de aceea în  Biserica Ortodoxă se pune accent pe nume, de aceea practica spovedaniei comune este necanonică. Există și excepții când spovedania poate avea loc și în prezența altor persoane.

– spovedania copiilor – poate fi făcută în comun.

– spovedania comună a mirilor

– spovedania surdo-muților, a oamenilor cu handicap, a străinilor, se poate face prin intermediari.

Situația spovedaniei surzilor care este recomandat a se face în încăperi speciale sau a celor care nu pot vorbi.

Adevărata mărturisire este cea făcută cu căință cu părere de rău de aceea ea trebuie să fie liberă și sinceră. Atunci când penitentul nu știe să se spovedească mărturisirea se face prin întrebări. De aceea mai ales că unii nu știu că unele fapte sunt păcate.

În timpul mărturisirii poziția nu este esențială, dar trebuie să fim atenți la persoanele în vârstă sau la cei care nu pot sta în genunchi.

Formularele de spovedanie care au început să circule doar în ultimul timp nu țin de tradiția noastră bisericească, ba chiar sunt nocive.

Canonul 52 apostolic spune că cel ce îndepărtează pe cineva de la spovedanie să se caterisească. Iar la Lc. 15,7 – bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește. În pravila de la Govora se spune că preotul care nu merge sa spovedească un muribund toate păcatele acestuia le ia preotul.

Cum se dă epitimia? Epitimia sau canonul are rol de medicament pentru îndreptarea credinciosului. Prin epitimie se urmăresc trei lucruri. Întărirea pocăinței conștientizarea păcatelor și întărirea dorinței de împărtășire. Ps. 22,5 este temeiul scripturistic – toiagul Tău și varga Ta acestea m-au mângâiat. La spovedanie se află în joc nu numai mântuirea penitentului ci și mântuirea preotului. Ca nu cumva printr-o spovedanie făcută greșit, să nu se piardă mântuirea omului.  De aceea preotul este implicat cu toată ființa și responsabilitatea lui. Pentru că dacă preotul dezleagă cum nu trebuie se face părtaș la păcate străine.

În acest sens canonul 84 al Sf. Vasile cel Mare reproduce textul de la Fc. 19,27 – mântuind mântuiește-ți sufletul tău.

 

10.12.2010

 

Canonul 102 Trulan, este numit si cheia canoanelor întrucât îndeamnă la iconomie adică la păstrarea echilibrului dintre acrivie și pogorământ. Prea multă acrivie poate duce la deznădejde, prea mult pogorământ poate duce la dezinteres. Aceste echilibru nu poate fi generalizat și diferă de la persoană la persoană. Canonul 28 al Sf. Nichifor mărturisitorul prevede că epitimia se dă potrivit dispoziției sufletești a fiecăruia. Sunt oameni dispuși la pocăință alții nu.

Canonul 30 Nichifor Mărturisitorul, spune că epitimia se dă și după chibzuința duhovnicului.

Canonul 1 al Sf. Grigorie de Nyssa spune că epitimia trebuie să urmărească vindecarea potrivită.

Canonul 4 Ioan Postitorul spune ca gândurile nu se pedepsesc.

Canonul 7 al Sf. Ioan Postitorul spune că consimțământul cu gândurile este cauza și începutul epitimiei.

Canonul 3 al Sf. Ioan Ajunătorul, prevede și modul în care se poate reduce din epitimie. Pentru că inițial se pleacă de la epitimia maxima și canoanele în general dau epitimia maximă. Dacă penitentul promite ca se va abține de la alcool se scade un an de epitimie, daca se va abține de la carne sau și de la alte alimente se va mai scade din epitimie, dacă face metanii, sau milostenie, sau dacă intră în monahism. Epitimia, azi poate fi scăzută în funcție de alte fapte bune, în caz că pocăința este mare se poate scădea pana la zero. A scădea din epitimie este posibil și din dragostea duhovnicului care și el poate să ia din crucea penitentului.

Canonul 46 Ioan Ajunătorul prevede principiul „non bis in idem”, adică sa nu pedepsești de două ori pentru aceeași vină.  Acest text apare și în Sf. Scriptură la cartea profetului Naum 1,9.

Canonul 27 Apostolic, exclude însă violența de la spovedanie. Canonul 13 Teofil al Alexandriei ca și concluzie la felul în care trebuie să se dea epitimia îndeamnă pe duhovnic să procedeze „cum te va lumina Dumnezeu”. Iată deci ca la spovedanie duhovnicul trebuie sa fie deschis spre iluminarea care vine de la Dumnezeu, care te învață ce și cum să faci.

În didascalia se prevăd următoarele: „să nu dai pentru același păcat aceeași sentință ci pentru fiecare una proprie.” Deci iată păcatul diferă de la persoana la persoana, chiar daca păcatul este identic. Aici ne diferențiem de justiția umană, care prevede aceeași pedeapsă pentru fiecare. Întotdeauna trebuie sa ne uităm la fața omului și nu trebuie să fie ca judecata civilă care este legată la ochi. Pr. Stăniloae spune că epitimia se dă diferențiat în funcție de fapta de cuvânt, de intenție, de bănuială. Așa se explică și de ce Sf. Părinți dau epitimii diferite. De reținut că ei dau epitimiile maxime de la care duhovnicul reduce.

De exemplu Sf. Vasile cel Mare prevede ca epitimie 7 ani pentru desfrânații necăsătoriți. Prevede o pedeapsa de 15 ani pentru adulter, adică pentru cei care căsătoriți fiind desfrânează cu altele. Și o pedeapsa de 20 de ani pentru ucigași, aici intrând și avortul. În schimb Teodor Studitul nu cunoaște epitimii mai mari de 3 ani.

Sau un alt exemplu Sf. Ioan Postitorul, prevede epitimia pentru desfrâu în mod diferențiat, 2-3 ani dacă este înainte de 30 de ani și 3-4 ani dacă este după 40 de ani.

Aici este un nou motiv. Contează și vârsta la care se produce păcatul  când sunt mult mai multe ispite.

Canonul 11 al lui Nicolae al Constantinopolului recomandă sa nu se urmeze canoanele Sf. Ioan postitorul pentru că este prea blând.

O altă carte care este un foarte bun îndrumar a fost scrisa de Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare pentru Suflet în care îi îndeamnă pe oameni cum să procedeze.  Cea care a făcut avort este îndemnată să hrănească un copil sărac. Adică să-și asume consecințele faptelor ei.

Sau în cazul ucigașului Sf. Nicodim spune să întrețină familia rămasă. Iată cum epitimia trebuie dată în mod diferențiat pentru bărbați, femei, copii, bolnavi, pentru bătrâni, în funcție de situația socială, vârstă, pentru căsătoriți sau pentru necăsătoriți în funcție de pregătirea intelectuală, pentru convertiți. De reținut că întrucât azi oamenii se împărtășesc rar oprirea de la împărtășanie nu mai este o epitimie eficientă. Mai important sunt faptele de milostenie iar prin împărtășanie să se întoarcă la Hristos. În cazul preoților, oprirea de la împărtășanie poate fi dată numai de la episcop pentru ca altfel nu ar mai sluji liturghia.

Canonul 85 al Sf. Vasile cel Mare: „de nu vom putea sa îi salvăm să ne sârguim a mântui măcar sufletele noastre”. Pentru că vor fi și cazuri în care nu avem cum să îl facem pe penitent să facă pocăință.

Sf. Ioan Gură de Aur: epitimia să nu se dea simplu după cantitatea păcatului ci să se aibă în vedere și voința celor ce păcătuiesc ca nu cumva voind să cârpești ceea ce s-a rupt mai mare să faci ruptură sau străduindu-te să ridici ceea ce a căzut mai adâncă să faci căderea.

 

Cum se da dezlegare?

Dezlegarea este momentul esențial al tainei în care are loc iertarea păcatelor cel care iartă este Hristos dar iertarea vine prin mijlocirea și responsabilitatea Duhovnicului. De aceea pot fi situații în care penitentul nu ar merita iertarea dar ea vine pentru că Hristos împlinește slujirea preoțească. S-a spus că în rugăciunea de dezlegare corect ar fi folosirea unei expresii impersonale ca la Botez. La Spovedanie însă, formula pe care o avem azi este cea mai corectă. Hristos iartă iar în partea a doua a dezlegării se zice că „eu nevrednicul preot prin puterea ce îmi este dată te iert și te dezleg”. În actul iertării așadar este implicată responsabilitatea duhovnicului de aceea el trebuie să chibzuiască pentru ca să nu se facă părtaș la păcate străine sau să lege și să dezlege pe nedrept. De aceea a fi duhovnic este foarte greu, pentru ca trebuie să fii atent ca să nu te faci părtaș la păcate străine. Dezlegarea de păcate nu înseamnă neapărat și dezlegarea și pentru împărtășire, de aceea preotul trebuie sa menționeze dacă se poate împărtăși și când. Pe de alta parte trebuie spus că preotul nu este obligat să dezlege la spovedanie, el poate lega dacă penitentul nu vine cu pocăința. Duhovnicul nu poate dezlega pe penitent până nu se dezleagă și el de legăturile păcatului. Spovedania se poate încheia fără dezlegare, sau dezlegarea se poate da numai după împlinirea epitimiei. Canonul 111 Cartagina prevede ca harul Spovedaniei iartă păcatele dar și ajută la a nu mai păcătui. Spovedania are un caracter personal, care îl privește și pe preot și pe penitent, la fel și legarea. De aceea ce leagă un preot nu poate dezlega un alt preot nici măcar episcopul, decât în trei cazuri și anume:

1. Dacă cel ce l-a legat a murit și de aceea trebuie sa fie cineva care să îl dezlege.

2. Dacă penitentul este pe moarte, el poate fi dezlegat de oricine.

3. Dacă în mod evident a fost legat pe nedrept.

Dezlegările obștești de vrăji, de blestem, nu trebuie confundate cu Sf. Spovedanie ele se fac și morților. Pr. Stăniloae spune în volumul III: „Tradiția bisericii nu cunoaște păcate neiertabile.” Cu alte cuvinte toate păcatele se iartă. Hula împotriva Sf. Duh nu se iartă pentru că cineva ar opri iertarea, ci pentru că chiar penitentul refuza iertarea. Altfel hula împotriva Sf. Duh  ar fi iertată. Cea mai mare dezlegare pe care o poate da preotul este dezlegarea la Sf. Euharistie.

Cat de des ne spovedim?

Ori de câte ori este nevoie. Nici des nici rar ci chibzuit. Spovedania prea deasa poate duce la habotnicie. Dacă te spovedești prea rar te duce la dezinteres sau la laxism. În tradiția Bisericii s-a introdus recomandarea de a ne spovedi odată la 40 de zile. Pentru că Hristos 40 de zile a stat cu ucenicii după înviere. De aceea spovedania sa fie săvârșită ori de cate ori este nevoie. Aici trebuie amintit riscul preoților acela de a se spovedi foarte rar. Un rol foarte important îl are preoteasa.

 

Relația spovedanie împărtășire

Între cele două există continuitate si complementaritate este greșit însă a se face între ele o relație matematica sau formală. După Spovedanie duhovnicul poate sa procedeze în trei feluri:

a. Să nu dezlege la împărtășire;

b. Să dezlege la o singură împărtășire;

c. Sa dezlege la mai multe împărtășiri. Soluția este aleasă în funcție de persoană și de caz. Din nefericire din cauza exagerărilor ultima soluție a fost lăsată numai ca privilegiu al preoților. Canonul 68 Trulan spune că de Pasti credincioșii să se îndestuleze de euharistie, chiar dacă nu au ținut post în săptămâna luminată. Dacă a avut dezlegare să se împărtășească în ziua de Paști, are binecuvântarea de a se împărtăși și în restul zilelor săptămânii luminate. De aceea împărtășirea este sensul vieții noastre duhovnicești și motivul pentru care săvârșim liturghia. Și atunci la spovedanie în momentul în care ai credincioși îi dezlegi să se împărtășească. Pentru ca altfel noi ca preoți îi chemăm la liturghie și tot noi îi respingem de la împărtășanie.

Incompatibilități

1. La spovedanie pot apărea și unele incompatibilități și anume: spovedania nu se face reciproc între preoți.

2. Spovedania nu se face în familia preotului, adică tatăl preot nu are voie sa spovedească rudele de gradul 1. Totuși exista excepții: când un preot ajunge preot în satul natal unde jumate din sat îi este neam.

3. A păcătui în perspectiva spovedaniei, acest lucru demonstrează lipsa dorinței de îndreptare, el este un fel de comerț cu cele sfinte, de aceea este păcat. De regula spovedania se face cu respectarea principiului jurisdicțional, adică recomandabil este să ne luăm ca duhovnic pe preotul paroh. Pentru că duhovnicul îl rânduiește și Dumnezeu. Prin aceasta se vede că administrația bisericească are importanță.

Duhovnicul se schimbă cu binecuvântare, prin aceasta se oprește fluctuația de la duhovnic la duhovnic.

 

 

 

 

14.01.2011

 

Structura unei spovedanii

Sf. spovedanie trebuie în primul rând să se bazeze pe spontaneitate și fiecare caz e un caz unic. De aceea îndrumarele de spovedanie nu numai că sunt nefolositoare pentru că încearcă să îi uniformizeze pe toți dar sunt și nocive pentru că vrând să cuprindă cât mai multe păcate se scriu păcate foarte vagi și necunoscute. Dar pentru duhovnic spovedania poate avea o structură care nu este fixă și care are caracter orientativ.

1. Anamneza: legătura cu trecutul. Când s-a spovedit ultima dată, la cine, dacă a împlinit canonul, dacă s-a împărtășit. Pentru cei care îți sunt ucenici fideli aceasta parte poate lipsi.

2. Mărturisirea propriu zisă, în care penitentul își mărturisește picatele urmărind în principal trei aspecte.

a. relația lui cu Dumnezeu: credința, participarea la slujbe, dacă citește sau nu din sf. Scriptură. Aici duhovnicul poate dezvoltă un dialog cu penitentul relația lui cu Dumnezeu.

b. relația lui cu semenii: în primul rând cu familia, cu rudele, cu vecinii. Dacă este certat cu cineva, dacă a făcut rău sau nu. Dar se întreabă și dacă a făcut fapte bune.

c. relația cu sine însuși: păcatele interioare sufletești. Aici e importantă dorința de mântuire și părerea de rău.

3. Sfaturile duhovnicești: care pot interveni și în momentul în care penitentul își mărturisește păcatele. Aici se vede talentul duhovnicesc al preotului în a da sfaturi și a îndruma și a determina pe penitent de a o luna pe calea cea bună. Lucrul cel mai greu, sau cel mai puțin ascultat este încetarea relațiilor conjugale dintre prieteni.

4. epitimia – sau canonul în funcție de situație.

5. dezlegarea cu posibilitatea de a se împărtăși sau nu.

 

Despre duhovnic:

A fi duhovnic este o mare taină și un mare dar de la Dumnezeu. De aceea duhovnicul trebuie sa fie un om al rugăciunii și cu frică de Dumnezeu. Duhovnicul este părintele spiritual al ucenicilor și nu are voie sa uite că răspunde în fața lui Dumnezeu pentru ei. Pr. Stăniloae spune că în duhovnic se întâlnesc trei persoane: prietenul, judecătorul și medicul. În relația duhovnic ucenic se concretizează lupta pentru mântuire. Întrucât nimeni nu este fără de păcat am putea spune că nimeni nu se poate mântui fără duhovnic. Duhovnicul este principalul care poate ierta păcatele iar credincioșii nu așteaptă din partea duhovnicului sa fie un sfânt pe pământ și să mijlocească pentru ei. El trebuie sa fie înțelept ca să poată da epitimia cuvenită și sfatul cuvenit.

Canonul 18 Teofil al Alexandriei, spune că la spovedanie duhovnicul să procedeze cum îl va lumina Dumnezeu. Iar ca Dumnezeu să te lumineze trebuie să fi un om al rugăciunii.

Pravila mică enclava 18 spune: se cade ca duhovnicul să fie maestru ca un vraci. Azi se vorbește de o criza spirituală. Ea a fost întotdeauna în mica sau mai mare măsură. Dar trebuie spus că există atât o criza de duhovnici cât și o criza de ucenici adevărați. Duhovnicia are la bază ascultarea ceea ce înseamnă lupta cu cel mai mare păcat care este mândria. Duhovnicul nu trebuie căutat după virtuțile sau păcatele noastre ci după dorința de mântuire sau după cum îl dăruiește Dumnezeu. De aceea duhovnicul principal în viața pastorală este preotul paroh. Recomandabil este pentru cei căsătoriți să aibă duhovnici căsătoriți și de preferat același duhovnic. Duhovnicul nu trebuie sa fine îngăduitor sau aspru ci duhovnicul trebuie sa fie bun.

Evhologion (Molitvelnic) – „Cel ce ia asupra sa sarcina cea grea a duhovnicului dator este să se facă chip si pildă tuturor. Cu înfrânarea cu smerenia cu lucrarea a tot felul de fapte bune rugându-se în tot ceasul lui Dumnezeu ca să i se dea lui cuvântul înțelegerii și al cunoștinței ca sa poată îndrepta pe cei ce năzuiesc către el. Mai întâi de toate dator este să postească miercurea și vinerea peste tot anul, după cum poruncește dumnezeiasca pravilă, ca pe temeiul faptelor bune ce le are el sa poată porunci și altora să le facă fiindcă de va fi el însuși fără învățătură și neînfrânat și iubitor de dezmierdări cum va putea învăța și pe alții faptele cele bune.”