Teofil Paraian DIN ZICERILE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

  

 

 

 

​„Ma, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”

​Avea o putere de sinteza deosebita, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problema, el imediat avea răspunsul. şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pilda, când l-am întâlnit eu pentru prima data, mi-a şi spus un cuvânt, o formula. Zice: „Ma, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a formula ceva.

​„Nici abuzul, nici refuzul”

​În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul, nici refuzul”.

​„Cu mine de doua ori trebuie sa se întâlnească omul.”

​Părintele zicea ca de doua ori trebuia sa se întâlnească omul cu el: o data când îi spune şi a doua oara la moarte, sai spună daca a făcut ce ia spus. Foarte corect! Ce rost are sa meargă cum merg unii ca sai spună unul, ca sai spună altul, ca un cuvânt de folos, ca nu stiu ce. Siapoi aduna la cuvinte de folos şi nu împlineşte nimic!

​„Cine face curte nu face carte”

​Părintele Arsenie zicea: „Cine face curte nu face carte”.

​„Naşteţi-vă sfinţi!”

​Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni sa nască sfinţi. Bineînţeles ca pentru a naşte sfinţi trebuie sa fi sfânt sau trebuie sa tragi de tine spre idealul sfinţeniei. şi când începem sa ne ocupam de noi înşine, putem sa ne cunoaştem, sa aflam negativele noastre, sa cunoaştem încărcătura data de alţii şi pusa în noi, s-o rezolvam, dar aceasta cere timp şi osteneala.

​„Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!”

​E un cuvânt care merita sa fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vreau sa braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre raul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Sa luam deci aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele doua laturi ale lui.

​„Concepţia de viaţa creştină”

​Câta o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezeii firea, prin harul şi îndurările şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti câte le avem la îndemâna, aerul, aerul bun, hrana raţională, somnul şi energia vitala, pe care nu vrem sa o risipim pe placeri, ci vrem s-o canalizam spre binele nostru material şi spiritual. aşa dorea părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea sa ia aminte la el.

​„În mintea strâmba şi lucrul drept se strâmba”

​Asa obişnuia sa spună părintele Arsenie, care urmarea pentru oameni o minte dreapta şi lucruri drepte şi îndreptate de mintea cea buna. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmpla des, caci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul sa vada o pictura a părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictura în fata căreia se opresc cu admiraţie multi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmba în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „In mintea strâmba şi lucrul drept se strâmba”. Asta le place la multi, am băgat de seama ca le place. Când le spun ca Părintele a zis ca „în mintea strâmba şi lucrul drept se strâmba”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru ca îşi dau seama ca aşa e. Numai ca e greu sa ştii când ţi-e mintea strâmba.

​„Cea mai lunga cale este calea care duce de la urechi la inima”

​Cea mai lunga cale este calea care duce de la urechi la inima, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasa sunt mai multi decât cei ce au convingeri religioase. E necesara şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului „la urechi”. Până la inima mai e o cale lunga, „cea mai lunga cale”.

​„Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse”

​Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sai:„Acestea vi le spun ca bucuria Mea sa fie întru voi şi ca bucuria voastră sa fie deplina” (Ioan 15, 11).

​„Bobul lui se preschimba în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”

​Asa caracteriza părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu cauta şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explica el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte.} nceputul oricărei îndreptări este să-ţI recunoşti greşeală. „Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr” – când o ai ca drepindere şi o mai şi justifici – atunci „nu mai e greşeala ci e păcat de moarte”.} ntr-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fara sa şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

​„Mustrarea învinge, dar nu convinge”

​Este şi aceasta o cugetare la care e bine sa luam aminte. Areşi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca constrângere, doar învinge, însa de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lunga; poate tot atât de lunga cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inima.

​„Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fata Dumnezeu”

​Părintele Arsenie a zis o vorba cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta!

​— şi anume o zis asa: „Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fata de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune ca tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l-a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut ca vine nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru ca din inima lui fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în aceasta viaţă Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem sa părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate sa ne părăsească pe noi.

​Cu o astfel de afirmaţie, părintele ne da încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu fata de noi, păcătoşii, caci se afirma şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, ca mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot atât de infinita, cum este de infinita şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Ca precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tata pe copiii saI, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Ps. 102, 10-13).

​„Ajutaţi-mă sa va pot ajuta”

​Asta înseamnă ca nu cel care vrea sa te ajute te ajuta cel mai mult, ci tu eşti cel care poţI sa fi ajutat. Daca eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior tie; dar daca nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru ca omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

​„Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”

​Zice părintele Arsenie Boca referindu-se la trup, „fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

​„Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materiala şi cu fata pe crucea spirituala”

​Zicea Părintele Arsenie: „Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materiala şi cu fata pe crucea spirituala”.

​„Să ai înţelegere fata de neputinţa omeneasca”

​Am fost odată la Părintele Arsenie Boca – Dumnezeu să-l odihnească!

​— La Bucureşti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toţi de-atunci. A fost asta în 1965 – şi Părintele vorbind cu el, desigur sa aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie pentru cealaltă vreme a vieţii mele şi cred ca şi pentru veşnicie. N-am să-l uit niciodată! Zice: „Uite, mai frate. O sa fii preot. Sa fii înţelegător fata de neputinţa omeneasca!” Nici nu va puteţi închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmărit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. şi mi-am dat seama ca neputinţa omeneasca e o realitate. Sunt atâţia oameni rai în lumea asta, şi nici ei nu vor sa fie rai. Şi-s rai, şi noi trebuie sa înţelegem răutatea lor de pe poziţia noastră, din situaţia noastră. Sa înţelegem ca ei nu pot mai mult, ca ei ei înşişi sunt nemulţumiţi de răutatea lor – „Pe cel rau răutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: „pe cel rau răutatea îl ucide”, îl nimiceşte, răutatea îl nemulţumeşte. Pomenirea de rau spun părinţii cei duhovniceşti ca e o răutate fara margini, e o răutate ca o rugina care mănâncă fierul, aşa mănâncă sufletul; răutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rau, nemulţumirea, neiertarea este viermele mintii. Un părinte spune ca „raul să-l scrii pe apa”.

 

 

​SFÂRŞIT